Romeo Aurelian Ilie la Poarta Turcească din Galaţi |
Întru propășirea prieteniei literare româno – turce
Cronica la volumul „Poarta turcească”
de a.g. secară – halibey
(Editura Detectiv Literar, 2017)
de Romeo Aurelian ILIE
„Poarta turcească”, cel mai
recent volum de versuri al poetului și criticului literar A. G. Secară
(ortografiat aici și Halibey), este mai întâi de toate o carte inedită. Și
aceasta prin prisma faptului că stă sub semnul prieteniei și al tributului adus
unor personalități culturale de etnie turcă, care i-au trecut prin viață
poetului, marcându-i într-un fel sau altul destinul: profesorul Űnal Șenel,
Gülten Abdula – Nazare, scriitorii Șefik Kantar, Emin Emel, precum și poetul
Mehmet Ḉerçi. De asemenea, cartea mai este dedicată și memoriei strămoșilor de
etnie turcă ai poetului, reprezentați în carte de străbunica Ruxandra Halibei.
Volumul este construit din patru cicluri distincte: „Poarta turcească”,
„Sabia de smochin”, „Urcând la Koyun Baba” și „Întâlniri cu Yunus Emre”, precum
și o scurtă secțiune în limba engleză, „The Gazels of the Fig Tree Sword”,
cuprinzând traducerile lui Petru Iamandi la ciclul „Sabia de smochin”. Fiecare
dintre aceste cicluri are un caracter de sine stătător, identificându-se
printr-o unicitate stilistică și estetică anume, dar unindu-se totuși în
economia cărții, sub umbrela prieteniei poetice româno – turcă.
Ciclul „Poarta turcească”, ce deschide volumul, se distinge prin faptul că
adună, la un loc, poezii mai noi și mai vechi din creația poetului, având ca
numitor comun afinitatea spirituală pentru cultura turcească, poezii în care
sângele otoman ce-i mai curge încă prin vene poetului își spune cuvântul. În
anul 1999, A. G. Secară – Halibey scria: „muezinul
fluiera.../ lunii semite feregeaua/ îi ședeau bine ochii/ (se)gregau sub
pleoape intifada senzuală// în jurul arșiței șarpele se încolăcea/ un coran
despletit/ era citit de un nor necredincios// ...// străina căuta minciuna-n
deșert”. Iar în poezia din finalul ciclului, creație de dată recentă,
poetul își afirmă încă o dată legătura ombilicală ce-l ține legat de mistica
turcească: „omul a zâmbit/ a ridicat
brațele a dans cu noaptea/ focurile s-au aprins/ semiluna a ieșit din teaca
nopții/ ca o sabie de lemn/ cu care un copil și-a tăiat copilăria/ spre a nu-l
mai părăsi// sângele ei/ floare nebună/ hrana tinereții - gazel”.
Dat fiind faptul că este un ciclu format din poezii din perioade diferite
ale creației, el are într-adevăr o imagine aparent dezordonată. Se întâlnesc
aici elemente estetico - stilistice diferite, specifice fiecărei perioade în
parte. Dar și așa, acestă dezordine poate fi asimilată de către duhul ce
plutește peste întregul ciclu, și care creează din plin atmosfera mistică,
specifică unei comunități turcești, populată de cadâne și mai ales de muezini
și derviși rotitori.
Cu totul altfel stau lucrurile în cel de-al doilea ciclu al volumului, „Sabia de smochin”, având și un subtitlu
foarte sugestiv: „Gazelurile imaginare
ale lui Sarî Saltuk Baba, în traducerea la fel de imaginară a lui Adi G. Secară
Halibey”. În această secțiune, ce stă sub protecția literară a poetului
musulman Rumi, poetul se transformă la rândul său într-un scriitor de gazeluri
desprinse parcă direct din lirica otomană. Este impresionant aici modul în care
A.G. Secară reușește nu doar să împrumute tehnica și estetica gazelurilor
turcești, în manieră mecanică, dar să le și dea viață, să imprime fiecare vers
cu elemente din viața și cultura musulmană. Spre exemplificare voi reda în
continuare doar primul dintre cele șaptesprezece gazeluri create de acesta (sau
traduse sub stare de transă, cine știe): „Smochine
de dulceață sufletele oamenilor sunt/ Pe tipsia de-azur a lui Allah, stele de
miere și unt// Cânt și rugăciune oamenii pot fi, pace-n ochii lor,/ Inima ta
deschisă fie, de când părul tău nu e cărunt// Din viitor aud cântecul tânguitor
de sub salcâm,/ La mormânt se-adună speranța, înfrângând tot ce este crunt//
Îngerii zboară-n cuvânt, secundele nu mai trec deșert/ Iubirea sfântă pogoară,
cum apa alintă urma-n prund// Adi güzel, viața parcă e un vis, vis de uitat
derviș/ În uitată caravană, în uitarea uitării... drum sunt”.
Deși nu sunt un cunoscător al limbii turcești, pot intui, bazându-mă pe
fonetica cumva diferită pe care o iau gazelurile lui A. G. Secară, și care le
face să fie și mai turcești, că acesta a respectat în creația sa, inclusiv
legile gramaticale ale limbii dervișilor, având grijă să folosească corect
sintaxa frazei și topica cuvintelor.
Cel de-al treilea ciclu al volumului, intitulat „Urcând la Koyun Baba” este format dintr-un singur poem – fluviu, ce
surprinde atât prin profunzimea mesajului, cât mai ales prin structura sa
grafică, descrisă prin folosirea versurilor scurte, dar inegale ce dau naștere
unui text vertical care sugerează urcușul, atât fizic cât și spiritual. De
asemenea, este foarte important de punctat aici faptul că din punct de vedere
al mesajului transmis, poetul reușește să obțină o buclă mistică, ce denotă
ideea de împlinire a unor idealuri spirituale, ca și cum căutarea s-a încheiat
armonios, prin aflarea răspunsurilor. Astfel, poemul începe cu versurile: „inimă străină/ cu un toiag improvizat/
dintr-o creangă de copac/ necunoscut// urcând urcând// departe de lume/ printre
umbre, urme de fructe/ sfărmate/ doar de timp”, și se încheie astfel: „noi, oamenii,/ coborând, coborând,/ ducând
dorul/ de a fi și altceva, altcum,/ altfel// scântei/ ale paradisului/ care
este/ pentru totdeauna/ inima lui Dumnezeu// uneori inima Lui/ se odihnește pe
Koyun Baba”.
Cel de-al patrulea și ultimul ciclu al volumului (exceptând traducerile lui
Petru Iamandi la ”Sabia de smochin”),
denumit „Întâlniri cu Yunus Emre”, se
constituie dintr-un dialog imaginar, mai bine spus, livresc, înfiripat între
poetul român și maestrul său spiritual în materie de poezie turcească, poetul
Yunus Emre. Poate cel mai frumos schimb de replici dintre cei doi este cel din
poemul al cincea, în care poetul turc își deplânge durerea singurătății: „Doamne, ce crezi că pot să fac?/ Iubita mi-e
departe./ Durere-mi port, fără de leac,/ Speranțele-s deșarte”; iar A. G.
Secară – Halibey, îl consolează spunându-i: „Yunus Emre, dragostea/ e ca un pui de soare/ fugit de-acasă// ia-l, de
poți, în căușul palmelor,/ ascunde-l sub turban,/ apropie-te de departe,
zâmbește-i// poate ea îți va zâmbi, poate îți va spune un cuvânt/ unde puiul de
soare/ va găsi un grăunte/ din sângele firii”.
Ceea ce atrage atenția la acest din urmă ciclu, este faptul că poetul român
s-a aplecat într-atât asupra poeziei omologului său turc, încât a reușit să
intre în pielea versurilor acestuia, să-i înțeleagă atât mesajul cât și estetica
și să-i răspundă ca de la egal la egal, reușind să creeze prin aducerea la un
loc a celor două identități poetice, în principiu diferite, a unui text
unitar,ce poate fi citit ca și cum ar fi scris de la un capăt la celălalt de o
singură voce poetică.
În încheiere nu îmi rămâne decât să salut călduros apariția acestui inedit
volum de versuri, făcând o adâncă reverență în fața eforturilor depuse de către
A.G. Secară – Halibey, de a aduce la un loc două culturi poetice atât de
diferite, dar susceptibile de a fi unite în duhul unei reciproce deschideri a
inimii către celălalt.
No comments:
Post a Comment