Gherbăluţă-Poez şi Aziz(s) Adi Ali Halil G.Çavdar :) |
Postprefaţă la un
manuscris-poez, dintr-un nu ştiu care oraş-poez, într-o nu ştiu care
stată-poez…
Moto:
„oare ce înseamnă
poezul pentru mine:/ mântuire sau încă un demon/ alături de alţii dintr-un lung
şir?”
Despre poezia Eroului (nimeni nu se gândeşte că poetul este
un erou care poate juca foarte bine şi rolul anti-eroului!), protejat de
Arhanghelul Gabriel, am mai scris de câteva ori, i-am subliniat valoarea, pe
firul subţire dintre autenticitate şi originalitate, cu un Mare Scenograf (altă
mare dragoste a scriitorului este teatrul!) care joacă rolul Muzei când aceasta
lipseşte motivat, poate chiar ucisă de către poet într-un acces de furie
lirică, suflându-i chiar şi dincolo de Moartea care este doar un alt început
(vreau să cred… şi asta!), suflându-i „toate cuvintele acelea înnebunitor de
frumoase/ haine pentru poez”! Toate citatele sunt din Gabriel Gherbăluţă, sic!
Gabriel Gherbăluţă este şi el un Poez sui generis, apropos
de acest termen. Despre maturizarea sa lirică, despre care am mai scris cu siguranţă,
aproape nu este cazul să mai amintesc, deşi debutul relativ târziu încă-l
îmbrăţişează, ca un Peşte Împărat peste o provincie dunăreană („oraş sufocat de
singurătate!”) unde aproape tot ce zboară se mănâncă, sufocându-l cu o
nerăbdare demnă de cauze templiere!
Aşadar, pregătiţi-vă să intraţi în minunata lume a Poezilor,
aceşti androgini, pardon, hermafrodiţi lirici marcă înregistrată Gabriel
Gherbăluţă, unde Iubirea se măsoară în poezi, Iubirea se hrăneşte cu Poezi,
câte un poez la fiecare masă, ba chiar şi câte unul la fiecare gustare de poem
sau degustare de poem-iubită, poezul se poate masca şi în „poem-iubită”, lumea
este pregătită, totuşi, să fie cucerită (şi G. Gherbăluţă merită!), plecând şi
de la un copac personal ( „văzută pe sub pleoapele întredeschise/ lumea e o
pădure de braţe tinere/ care leagănă cuvinte/ şi culori/ (…) uite, copacului
meu i-au înmugurit îngerii”) super-eroul având aliaţi îngerii şi unele
întrebări prea omeneşti: „poezul fară noi e/ ca biserica fără diavoli/ ca un
Iisus fără cruce/ ca un cuvânt în gura unui mut/ oglindă cu luciul apei în
întuneric/ nu-i aşa?”
Este, măcar parţial, o regăsire a Rock-Luminii, un poem se
numeşte, steinbeckian, „Fructele luminii”: „cum o livadă cu cireşi înfloriţi/
picură florile-n verdele ierbii/ mâinile tale răsfiră lumina-n cuvânt/ miroase
a vânt de primăvară şi a tine,/ Lumino/ oraşul meu a devenit un loc de joacă
pentru/ poezuri pitici/ iar poliţiştii de la circulaţie dirijează culorile/
unui anotimp de care aproape uitasem/ către o sală de aşteptare în care printre
cuvinte/ stau înghesuiţi cititorii/ aşa e primăvara!/ nicio livadă fără tine şi
niciun cuvânt fără ei/ oraşul meu e o imensă livadă de cuvinte cu flori/ mari
şi albe/ eu fluier după căldură ca după un câine dresat/ şi aşa trece timpul”…
Este, poate, un poem, pardon, poez, exemplar, măcar pentru o
bună parte a conţinutului aceste noi cărţi de poezi(e), poezii mai putând fi
întâlniţi şi în alte cărţi ale „eroului”, de pildă în „Sonete ale luminii”, cea
mai recentă, din acest punct de vedere fiind o continuitate ideatică; este un
manuscris în care un neo-modernism şăgalnic şi chiar alintat „se iubeşte” cu un
suprarealism în care oniricului i se rezervă câte o pagină, din vreme-n vis,
finalul aparţinându-i în exclusivitate: „este lung visul acesta/ lung şi
înnebunitor de întortocheat/ cum o lungă şi întortocheată viaţă în van/
măiastro, acoperă-mă cu umbra ta,/
facă-se voia ta,/ zboară-mă cu tine”!
Maeştrii sunt astfel onoraţi, şi literari şi spirituali, din
postmodernism luându-se, cu măsură, doar atât cât trebuie! Poemul „Arca noastră
cea de toate zilele” este o altă trimitere la alt maestru, „şi plouă ca-n ziua
dintâi/ lacustră iubire a noastră/ când fluviul îţi spune: rămâi/ te pierde-n
culoarea albastră// şi plouă ne plouă pe rând/ pe rând căutăm araratul/ trimit
către tine în gând/ o arcă să mute păcatul”, Sacrului dându-i-se parcă mai mult
ca niciodată, dacă nu începe să mă lase memoria, nu în speranţa unei mântuiri
facile, ci cu privire şi scris de Prometeu care ştie de Emerson, Lake & Palmer: „secundele mele
au gura astupată de ploaie/ lumina nu-i pe apă clepsidra-i înecată de
şuvoaie…// o lună neagră ademeneşte căldura unui soare gol/ sinucigaşii din
seara asta au feţele mânjite cu nămol// îmi dai o floare ruptă din curte cu o
mână tremurătoare/ mirosul crucii umbră –un cui în carne-ntotdeauna doare//
anghelii tăi ţin azi aghiazma-n palmele întinse/ secunda cade în noroi mereu cu
aripile prinse”, Prometeu creştinat sau aproape, ţintuit pe arca nouă, mai sus
menţionată, a poetului…
Primul poem din carte, intitulat enigmatic „patru”, este ca
un moto bine ales: „zbor de cocoare/ peste cuvânt/ lumina doare/ ochiul
pământ”… Uneori poetul alege albul şi negrul, ba chiar şi sepia, superb aproape
whitmanianul, ca să nu mă gândesc chiar la Ginsberg, poem „Sepia”, pentru a
lupta şi împotriva facilităţii culorilor, sau poate pentru că: „dacă nici albul
nu ne vindecă, renunţăm…/ pasul întâi/ deschizi timid uşa,/ pătrunzi pe vârful
gândurilor/ în poem şi-l asculţi…/ pasul doi/ dacă ţi-a plăcut,/ iei de acolo
un înger de aripă,/ închizi ochii/ şi refaci drumul în sens/ invers/ pasul
trei/ ca în basme,/ pasul trei e mezinul şi este imprevizibil/ te va purta în
alt poem/ unde vei striga/ cât te ţin puterile:/ iubireeee,/ poemul ăsta în loc
de litere/ te are pe tine/ / ultimul pas/ încerci o ieşire sau crezi că
încerci,/ captiv în cuvânt/ aştepţi,/ aştepţi…”
Iată, mai sus, o meditaţie asupra condiţiei poetului,
Prometeu condamnat să rămână în Cuvânt, dar şi să iasă de Acolo, căutându-şi
rolurile care să-l ajute să scape de Marele Rol, Prospero naufragiat pe noua
insulă a Dunării de lângă Galaţi, Romeo despărţit de Julieta de… acelaşi bazin
hidrografic, Richard al III-lea, Iulius Cesar, Brutus, Hamlet, ca să ne oprim
shakespearean doar la acestea, într-un fel întreaga operă a unui poet fiind o
meditaţie asupra propriei condiţii umane, însoţite de iubirile sale, adică este
vorba, pur şi simplu, despre Viaţă.
Nietzsche spunea/scria cândva că„Viaţa înseamnă a transforma
constant în lumină și în flacără tot ceea ce suntem și tot ce întâlnim.” Şi tot
el: „Când te uiţi îndelung într-un abis, abisul se uită și el la tine.”
Lumina la care s-a uitat poetul l-a aprins. Şi pe el.
Împărtăşiţi-vă cu Lumina lui, care, evident, prin har, devine a tuturor, atât
pentru elegiace fiinţe mici, dar şi pentru planete: „o planetă prinsă de
globalizarea universului/ şi o vrăbiuţă la geam/ scuturându-şi penele de
literele/ unui poez rămas acolo/ neterminat”, până la Marele Poez, cel cu nenumărate
Nume sau Marele Anonim, văzut sau nu ca Mare Scenograf, ca Mare Luntraş sau
cine mai ştie cum, spre binecuvântarea cititorilor:
„Dumnezeu în barcă s-a oprit la mal/ singur El în noapte
aşteaptă să vadă/ împaratul peşte, peşte de zăpadă/ ninge alb prin sălcii,
luminos şi trist/ o lumină albă e pe cruce; Christ!”
Un Dumnezeu care ştie să se joace, care face un duet
memorabil cu Fratele Fluviu:
„e ca o pagină de jurnal strada domnească/ ai nins peste ea
pescăruşi de zăpadă/ şi licoarne care trag în hamurile fluviului, Lumino/
undeva sus, foarte sus, Dumnezeu trântit în/ zăpada norilor/ face rânduri
rânduri de îngeri/ tu îl vezi şi scoţi limba la el// fluviul e şi el pe acolo;
îţi face cu ochiul”…
Dar mai bine învăţaţi înotul în fluviul-carte, de unde poezii
sar precum peştii zburători de câte ori, ca într-o abstractă oglindă, Poetul
cheamă îngeri să se oglindească-n drum fără pulbere… Restul e… Poez!
Păgân sau… cine mai ştie, după cum ar rezulta dintr-o
„Pictură păgână”: „se închina la un dumnezeu îndrăgostit de apa/ oraşului/
păsările fluviului aprindeau lumânările/ pe care le folosea ca să te caute pe
tine şi pe EL/ nu avea nevoie de icoane/ locuitorii oraşului erau sfinţi şi
îngeri/ înghesuiţi de două ori pe zi dimineaţa şi seara/ în autobuzele municipalităţii/
nu era iarnă nici vară nu era/ de fapt nu era nimic/ doar un oraş/ un dumnezeu
îndrăgostit de apa oraşului/ sau poate de tine, îngerul sau sfânta/ care
călătoreşte de două ori pe zi/ în autobuzele municipalităţii”…
Bref, un poet-poez a fost crucificat pe apele fluviului-poez
care a născut un oraş-poez în care toţi oamenii scriu poezii, conform unui alt
poez-poem! Citindu-l e ca şi cum i-aţi întinde un burete plin de oţet…
a.g.secară