Dacă în plan metafizico-mistic, poeta Alina Marieta Ion
declară (cu seriozitatea oricărui singuratic poem!, aşadar relativ!) că nu mai
face nimic, doar se mută dintr-un vis în altul până când o să ajungă să-i zică
tot lui Dumnezeu („Practica incertitudinii”, p.38), în privinţa liricii, ca
vehicul luminat înspre supra-înţelegerea destinului care poate îndemna la wu
wei, la practica zen, se practică o anume certitudine, aceea a existenţei Frumuseţii,
indiferent de tragedia condiţiei umane:
„Pietre cu muşchi/ se ridică în aer/ şi din ele curg
izvoare.// capre negre coboară/ lângă nori/ şi peste noapte/ razele de lună/
îţi sărută picioarele,/ te simţi/ nevătămat.” (p.39)
Frumuseţea şi ca Adevăr, care te poate frige în suflet
precum liniştea (p.40), care ne poate aminti că în lumea noastră suntem doar
nişte trecători, nişte musafiri, putând contempla, dacă nu distrugem Natura,
pur şi simplu:
„Uscăciunea din fântâni/ se prelinge direct pe cerul liber.”
(p.40) La un moment dat chiar se face apel la un „Principiu eco”, poate din
unele puncte de vedere s-ar putea vorbi despre poezia eco a Alinei Marieta Ion.
„posedăm natura/ şi-o siluim/ ca pe ultima femeie a lumii/ dar ea rabdă/ ca la
fiecare facere grea/ căci ştie că aşa o să întinerească/ pe veci/ sau o să
scufunde lumea.” (p.68)
Între
„izvoare” şi „seceta cumplită”, pe „drum dintre zi şi noapte”, poeta este
prinsă de fapt între Viaţă şi Raţiune, sau, dacă vreţi, între Raţiune şi
Simţire, fără a ne referi direct la romanul lui Jane Austen, Adevărului Minţii
acordându-i-se Atenţia cuvenită...
