Mai mulţi prieteni m-au întrebat ce s-a întâmplat în ultimii
trei ani,
de când am început să public mai multe texte în care universul
turcic, turc în primul rând, constituie un accent deosebit… Mai zilele trecute
o colegă de facultate mi-a spus că întotdeauna i s-a părut că aş fi avut ceva
de turc în mine. Nu ştiu dacă asta este de bine sau de rău.
Nu este chiar o preocupare atât de nouă. Este drept că
Islamul şi lumea lui, istoria religiilor în general, au fost o preocupare în timpul facultăţii… Prima lucrare de
seminar la domnul profesor Sergiu Tofan a fost despre filosofia istoriei la
arabi, prin 1997-1998, am publicat şi un eseu despre estetica musulmană în revista „Dunărea
de Jos”, prin 2002, prin 2009, cred, am scris un grupaj de poeme intitulat „Esme”,
inspirat şi de atmosfera moscheii din Mangalia, în urma unui sejur petrecut
acolo, cu soţia glumesc că de n-ar fi fost expansiunea califatului arab, care
mi-a căzut la examenul de titularizare, nu aş fi cunoscut-o, iar de curând,
precum veţi vedea mai jos, am descoperit rădăcini turceşti, dar şi greceşti, în
arborele genealogic…
…Lumea
turcică este, în linii mari, mult prea puţin cunoscută şi mai ales neînţeleasă,
şi în contextul internaţional atât de complicat. De aceea, demersul meu cred că
este mai mult decât interesant.
Copilăria mi-a fost încântată,
printre altele, pe lângă aventurile unui Robinson Crusoe, Tom Sawyer, a unor
muschetari, a unui căpitan Nemo, de călătoriile personajelor din „Toate pânzele
sus!”, unde este un personaj turc printre cele mai îndrăgite de cititorii de
toate vârstele, bucătarul Ismail, şi de povestirile scurte pentru copii, cu şi
fără cuvântătoare, ale lui Aziz Nesin…
Printre planurile mele literare se
numără şi două romane dedicate, primul, Mariei Cantemir, dar şi lui Dimitrie
Cantemir, cu anii săi petrecuţi în Turcia, iar al doilea, intitulat Cumania,
spune, prin nume, destul de multe despre poporul turcic al cumanilor...
Fiind istoric sau, dacă vreţi,
profesor de istorie, am cunoscut destule de multe despre istoria turcilor iar
de curând, mulţumită unui verişor, am descoperit că una dintre străbunicile din
partea tatălui, din părţile Târgului Frumos, era o Halibei… Ruxandra. Prietenia
deosebită cu doamna profesor Gülten Abdula Nazare m-a apropiat de epoca lui
Yunus Emre, descoperindu-l pe Sarî Saltuk Baba (prin cartea lui Şefik Kantar),
pentru care, printr-un joc estetic poate chiar misterios, am scris aproape
douăzeci de poeme, cele mai multe gazeluri, pastişând stilul epocii, dar,
evident, în limba română, inspirându-mă şi de la un mare poet român, Vasile
Voiculescu, care a scris „ultimele sonete ale lui William Shakespeare”, în
traducerea lui imaginară.
Gazelurile voiam să le folosesc, şi
mai vreau, ca un fel de moto-uri pentru un roman care ar trebui să-l aibă în
prim plan pe Sarî Saltuk Baba. În documentarea pentru carte, am fost prins de
vârtejul cât un întreg univers care este cultura, spiritualitatea şi istoria
turcilor…
*
Aşa se poate spune că au început „noile
călătorii” ale lui Sarî Saltuk Baba… Care, prin acea carte a scriitorului şi
publicistului Şefik Kantar despre care scriam mai sus, primeşte un nou semnal
de salut, din partea criticului Marius Chelaru, care, în numărul din octombrie 2017
a prestigioasei reviste „Convorbiri literare”, care apare la Iaşi, îi dedică câteva
rânduri generoase.
Imaginile de mai sus sunt din
periplul turc, din Manisa… Multe dintre ele de la hotelul „Anemon”, gazdă mai
mult decât generoasă…
Închei cu un poem:
Halil
Mă numesc Halil, aşa mi-au spus
prietenii
din Manisa şi Izmir,
meditând la numele străbunicei mele,
poate misteriosul meu nume ascuns, pe
care
îl ştiu pisicile din Istanbul
şi pisicile lui Eliot
şi mă gândesc la gândul lui Abdul Rahman Ibn Khaldun,
ce-ar fi putut el creadă despre istoria mea personală
ca un labirint pe verticală
unde mă simt pierdut
între ceruri
pe drumul spre un cer
care nu crede în istorii mărunte
Sufletul meu nomad meditează şi el
la Al-Muqadimma, alt fel de prolegomene:
păsările Saharei nu ştiu nimic despre asta,
despre mine,
doar zboară
spre Anatolia cerurilor mele
„Mă numesc Halil”,
asta sună ca o rugăciune
în care am căzut
ca într-un vis