Altfel despre atotputernicia lui
Dumnezeu
Cătălin Mihuleac, Deborah, Humanitas,
2019
Moto:
„Dacă
Divinitatea n-ar abuza de simboluri, viața omului s-ar simplifica
enorm." Cătălin Mihuleac
Naratorul sau/și scriitorul este
convins că „posteritățile mai trebuie și zgâlțâite. E unul
dintre motoarele care împing de la spate progresul”. Ca și
umorul, satira, ingrediente ale... Adevărului, alt motor esențial
pentru... evoluționism. Sau pur și simplu pentru evoluție! Și evoluția romanului în epoca postumană!
Așadar, personaje ar fi și...
„posteritățile” în sine, nu numai o minoritate (din România Mare și nu numai) căzută
victimă clișeelor ideologice și valurilor nimicitoare ale
Istoriei, dar și agresorii, unii poate convinși că sunt, au fost
sau vor deveni alt fel de victime...
Tulburi mai sunt apele (istorice ale)
Europei, de la Atlantic la Don, ca să nu spunem Marea Caspică,
deși, în „Deborah”, ele sunt cu tensiuni... est-etice, de la
Nistru la Atlantic!...
Ca în „Twin Peaks”, dar aici spre
final, suprarealist, apar două cadavre de fete înecate, una în
Ocean, la Beauvoir-sur-Mer, localitatea de la capătul continental al
Passage-ului du Gois, cealaltă, „similară”, în Nistru...
„Aceeași fată, aceeași rochiță, aceleași sandale cu talpă de
sicriu. Aceeași spermă, același ADN – al meu.” (p.252)
ADN de scriitor, de „gigolo de
conversație, secretar de plictiseală, bursier de insomnii”,
angajat de o bătrână misterioasă, Deborah, amintind de apele la
fel de tulburi ale Titanicului lui Cameron, adică de bătrânica de
acolo, supraviețuitoare a naufragiului...
„Când sunt multe cadavre și indicii
comune, cercul din jurul suspectului pprincipal se strânge. Dar,
când apare același cadavru în mai multe locuri, chiar și
detectivul detectivilor mușamalizează cazul, pentru a nu cădea în
penibil.” (p.252)
Așadar, o mușamalizare la fel de
tulbure!?
Când încep să se limpezească
oarecum apele roșcate ale celui mai nou roman al lui Cătălin
Mihuleac, un vitalist frenetic (și... progresist, sic!), cel puțin
în această carte, glumind (serios) cu istoria precum Roberto
Benigni în celebrul său film „Viața e frumoasă”, găsim
următorul citat:
„Există un sector unde până și
ateii înrăiți trebuie să admită că Dumnezeu e atotputernic:
ironia. Mai ales când e practicată în registru funebru, ironia
divină prinde accente mefistotelice irezistibile.” (p.222)
Inspirat și de acestă ironie, care a
dăruit Adamului și pe Eva, scriitorul ne dăruiește un
roman-pamflet care se ia la trântă (și erotică) voinicească,
sănătoasă cu Istoria și cele șapte capete ale ei.
Desigur, nu este doar pamflet, și de
la subtilitățile acestuia se inspiră, doar nu degeaba doctoratul
său este cu teza „Pamfletul și tableta, jurnalism sau
literatură?”!
El răspunde într-un fel întrebării
dacă mai poate exista literatură după monstruozități precum
Gulagul, Hiroshima, Auschwitz...
În răspuns, cu subtilitate, se
sugerează că toate acele abominabile fapte se pot repeta, deoarece,
nu-i așa, „oameni suntem”! Oameni care ne dovedim mărginirile
la propriu, incapacitatea de a gestiona ideile. Politice, religioase
ș.a.m.d. Astfel încât să nu mai fim criminali cu semenii noștri!
Acesta este refrenul cărții care ne
poartă de-a lungul unui secol, urmărind nu numai viața acestei
Deborah simbolice, evreică din Bucovina, ci și destinele a doi
români „verzi ca bradul”, exemplari pentru istoria prostiei la
modul absolut, prostie înțeleasă și ca răutate pură: un
profesor de istorie care ajunge să scrie cartea „Românii din
Transnistria” și un jurnalist, printre altele, care „a lucrat
pentru o sumedenie de servicii de informații”, amândoi robi ai
Pamfletului care poate împinge la ură și crimă!
Dacă lumea în care trăim este doar
un pamflet al lui Dumnezeu, este altă întrebare...
Iar Dumnezeu ar trebui să fie deasupra
oricărei suspiciuni!
Cătălin Mihuleac se joacă dezinvolt
cu istoria, metaforele și... timpul, poate cam așa cum a făcut
Yann Martel în „Viața lui Pi” și mai ales în „Munții
înalți ai Portugaliei”, dând șah Suspectului principal (este
vorba și despre Armonii, nu numai despre armonia la care va face
apropo că o va deranja, p.279), nu numai printr-un monument funerar
prezentat pe ultima pagină, aparținând unei victime care este și
ea principală, în pofida numelui asupra căruia se filosofează
absurd și nu prea de către un personaj:
„Inscripția de dedesubt e în
ebraică: «Aici e înhumat martirul David Fallik, în vârstă de 18
ani. Ucis sub ochii Soarelui, de nimic vinovat. Fie-i sufletul prins
în buchetul vieții veșnice! Dumnezeu să vadă și să ceară
socoteală!»
Dumnezeu a văzut, că pentru asta
primește simbrie. Și – cu ironia lui mefistotelică – a cerut
socoteală și a primit.” (p.279)
*
Deborah, roșcata (de aici apele „roșcate” ale romanului!)
evreică născută în același an cu Marilyn Monroe (apare și ea în
carte menționată), 1926, mai exact la 2 ianuarie, supraviețuiește
„naufragiului” deportării în Transnistria, la Moghilev (
Wikipedia: „La
Moghilău a fost organizat de către
regimul mareșalului Ion
Antonescu,
în anii Holocaustului,
în 1941-1944, un ghetou pentru evrei și o stație de tranzit pentru
coloanele de evrei deportați spre nord-vestul Transnistriei. În
vara și toamna anului 1941 se apreciază că ar fi trecut prin oraș
circa 60.000 evrei dintre care circa 15.000 au reușit să rămână
pe loc.”),
va deveni medic, doctor specialist în oncologie, oncologie
pediatrică, va avea numeroase „aventuri”, și erotice ( chiar
dacă între vârsta de 15 ani și 20 se poate spune, ca în carte,
că este vorba de sex de supraviețuire!), se va căsători, va înfia
o fată, salvată și ea din același „naufragiu”, dar toată
viața îi va fi marcată de o alegere, poate la fel de dură precum
aceea a Sophiei din romanul lui William Styron: aceea de a ușura
moartea bunicilor săi, un fel de Filemon
și Baucis, alegându-le acestora sfârșitul, moarte fină, prin
morfină, prin „mituirea” medicului de la azilul unde fuseseră,
deja, într-un fel, condamnați la moarte!
„Fantomele”
bunicilor vor fi și ele personaje principale, dar dincolo și de
„posteritățile” menționate mai sus, „Urâțenia umană” va
fi... sufocantă, poate nu la fel de... masiv ca în „Binevoitoarele”
lui Littell (ar
fi trebuit ca numărul de pagini să se apropie de 1000, ca în
romanul americanului franțuzit), putând alege și un mic citat,
„Cine cred că invidia slăbește cu anii ratează ultimul act al
urâțeniei umane.”, p.228), pentru exemplificare, dar crimele de
război, umilințele descrise, delațiunile, rasismul,
antisemitismul, lipsa de milă, de dragoste creștinească,
ipocrizia, răutatea pur și simplu, lașitatea, arivismul,
impostura, înșelăciunea ș.a.m.d. întregesc portretul unei specii
pierdute între sublim, sacru și diavolesc, sadism...
Dacă n-ar avea și urmări care
pot fi considerate criminale, răutatea ar putea fi doar caraghioasă
(mereu îmi imaginez un iad al caraghioșilor!), dar caraghioșenia
unui Emilian Diaconescu, profesorul de istorie, care va fi unealta
regimului antisemit, va duce la asasinarea lui Fallik, din pricina
pamfletului său plin de venin și ură, iar jocul dublu, triplu al
lui Aurelian Leon, al cărui destin va fi legat de cel al roșcatei,
prin complicități diverse, dar și printr-o „dragoste ca boală
venerică sufletească imposibil de tratat” (p.187), scufundarea în
mlaștina condiției umane care se supune (ordinelor) a celui care nu
va mai ști dacă este doar român, sau și fals evreu, va duce la
atâtea morți...
Scrie la un moment dat Mihuleac:
„Odată,
Deborah a văzut convoiul zilnic – format din evreii vânați pe
străzi și în clădiri – cum înota printr-unul din cele 258 de
sortimente naționale de glod, spre lagărele de muncă.(...)
Mintea omenească e de-un sadism
incontrolabil. Instataneu, și-a amintit hazul de la ora de
geografie, când profesoul trecea în revistă localitățile
românești cu nume pocite. (...) Locul întâi a fost câștigat
detașat de Glodenii Gândului, sat din preajma Iașiului. (nota
cronicar: Câmpulung, Iași, București, Cernăuți, nordul
Transnistriei, vestul Franței, Knokke, în Belgia, ar fi principale
repere geografice)
Glodenii Gândului! Așa trebuia
numit și cârdul acela, care avea în glod nu doar picioarele, ci și
mintea, și voința, și visurile, și nădejdile, și toate câte îi
fuseseră date omului, pentru a-i fi încleiate irevocabil.
Țurloaiele se afundau și abia ieșeau cu sau fără ghete, șalele
trosneau, braațele vâsleau spre un echilibru care se forța să fie
dinamic. Cu atât mai grea era deplasarea, cu cât pe umerii
nefericiților tronau – ca sultanii pe spinarea elefantului –
valize, rucsacuri și boccele.
În ele stătea burdușită
supraviețuirea. Erau acolo și lame de ras, și săpunuri, și
ciorapi, și svetere, și multe alte monede, al căror curs urma să
fie stabilit la birorurile de schimb ale urii rasiale.” (p.165)
Transnistria de atunci, ca o nouă
pedeapsă dată de zei, precum în cazul Filemon & Baucis, să se
transforme în mlaștină pentru lipsă de iubire de oameni!
Dar Deborah avea voința
începutului de viață, ea descoperă la un moment dat deviza lui
Lenin „Acolo unde e o voință, e și o cale”, să fie ea de
supraviețuire, „Să se ia aminte!”, ea va supraviețui, va trăi
mult pentru a fi martoră, dar va avea și privilegiul de a putea
alege să înfrunte unul din felurile în care omul este urâțit. Va
alege, la 92 de ani...
Moartea prin eutanasiere, într-o
clinică din Belgia, unde naratorul este martor „secret” al
ceremoniei, fiind însărcinat să-i împrăștie cenușa în apele
Oceanului, iar Deborah, femeie-phoenix, femeie judecător, a lui
Dumnezeu, își va rata renașterea în cele două tinere, semn că
judecata încă mai continuă, ca și coșmarul, pentru unii!
Poate lui Dumnezeu nu îi plac
milogelile. Spune bunicul Mișu, soțul bunicii Sara, și ei
eutanasiați, cum scriam mai sus, la intervenția lui Deborah, bunica
fiind orbită înainte de ororile războiului de un malpraxis
medical, bunică îndrăgostită oarecum paradoxal de Torquemada:
„-
Lui Dumnezeu îi sare țandăra când îi adresezi milogeli... Dacă
îi prezinți un plan de afaceri sau măcar o idee de dezvoltare,
barba i se înfoaie și pune și El umărul!” (p.70)
Uneori, tonul este de operă bufă,
precum un fragment evident urmat de un raport de spion referitor la o
lansare de carte la care a cântat Zavaidoc (doar nu o să povestim
chiar totul aici!) sau ne putem gândi la felul în care Charlie
Chaplin, și el amintit, ca născut în anul 1889, an în care s-au
născut și profesorul Diaconescu, Adolf Hitler, Heidegger, dar și
tatăl Annei Frank, așadar felul în care Charlot a realizat
„Dictatorul” sau menționatul Benigni „Viața e frumoasă”!
De aici, să zicem, și
meditația,parcă, dacă nu e chiar a naratorului, tatălui eroinei:
„Viața
e tinichigerie.” (p.137)
Altcineva:
„Viața e frumoasă ca fisticul!” (p.174)
*
Scrie
Marius Miheț în „România literară”: „Cătălin
Mihuleac ridică miza permanent, găsește credibile bifurcații
biografice – cât să-i permită introducerea personajelor istorice
reale – și triplează simbolic finalul. Deborah
este
istoria unui veac cusut la toți nasturii cu parodie și satiră,
altminteri el nu poate fi relatat. Povestea unei ființe ce se
identifică deopotrivă cu Istoria oficială și cu utopia unui secol
suprasolicitat în promisiuni. Un roman alert, tulburător în
inciziile scurte, ca o parabolă a anesteziilor istorice.”
În condițiile în care Istoria
secolului al XX-lea nu poate fi predată, cunoscută, înțeleasă,
empatizată decât sub semnul interzicerii celor sub 18 ani, sic,
așadar satira și parodia (care sunt, zic eu, cu o anume măsură,
poate ea și houellebecqiană sau pascal bruckneriană!) lui Mihuleac
pot fi înțelese și... pedagogic, dar poate așa este când te
situezi, ironic și auto-ironic, între „Una e să scrii istorie,
alta e s-o mâzgălești!” și „Unii scriu istorie, alții o
învață”...
Bref, în ultimă instanță (artistică) „Deborah” este una
din dovezile că nu ne este, totuși, indiferent dacă vom intra în
istorie ca barbari! Deși, poate, unii barbari s-ar simți jigniți!
Dacă vreți, un roman ca un ceasornic de picior, cu o istorie
tenebroasă, dar și încrustat cu pietre prețioase nenumărate, de
găsit într-un muzeu al tuturor inocențelor, pierdute pentru
totdeauna!
a.g.secară
P.S. Cronica în întregime, curând pe Bookhub.ro!!!
