amintirea are nevoie de lacrimi pentru a vedea
trecerea ta, poete, tot glumind cu eternitatea,
cea care râde sau zâmbeşte
de la începutul începuturilor:
Allah a surâs frumos şi atunci a apărut lumea,
idee a bunătăţii, a luminii, a căldurii potrivite,
a nopţii nopţii stelelor…
Allah a surâs ca un prunc şi atunci toate izvoarele lumii
şi-au visat existenţa, vorba lor cristalină:
povestea oamenilor
Allah le-a ascultat pe izvoare,
a ştiut atunci că sufletele oamenilor vor fi precum ele;
şi stele au aflat atunci despre
splendoarea cişmelelor, porţi povestind
despre cum oamenii şi izvoarele îşi celebrează frăţia,
unindu-se înainte de rugăciune
stele clipesc precum apa izvoarelor
prea curăţind ochi, frunţi, urechi, degete, mâini,
picioare, suflete, tăceri, alte vorbe, alte poveşti
Allah a surâs din nou
şi Şeherezada şi-a adus aminte
de cele 1001 şi una de nopţi ale Istanbulului:
din minaretul acesta ea nu le poate chema,
ea era din altă poveste…
....
lacrimile, ca nişte ochelari
prin care-l simţi mai bine pe Dumnezeu
