Sulina, mon amour!

Angela Baciu, Hotel Camberi, Tracus Arte, 2017

Poetă de o sensibilitate aparte, trecută prin experienţa dialogurilor esenţiale (cărţile sale de interviuri sunt mărturie), cu o maestră Jedi deloc căzută în patimile lui Luke Skywalker, cel din partea a VIII-a a trilogiei de trei ori stelare, mă refer la Nora Iuga, poeta fenomenală, adevărat personaj demn de un Război al stelelor literare, Angela Baciu se întoarce liric cu tot sufletul spre Ceilalţi (probă de foc pentru un poet, marcat de propriile abisuri şi frumuseţi sufleteşti), vii-treji ori adormiţi, către cei care se mai pot întoarce (din lumea umbrelor, altfel decât în romanul lui Jason Mott) doar mulţumită bunăvoinţei celor vii, mărturie fiind şi acest volum memorabil, „Hotel Camberi”…

Aşa cum am scris şi într-o recenzie la o antologie a lui Gerry McDonnell, „Am auzit un evreu irlandez”, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2016, este o altfel de încercare de abordare a subiectului… învierii morţilor (există morminte evreieşti şi la Sulina, p.13), de invocare a unui Lazăr-muză cu ajutorul căruia un cimitir legendar capătă valenţe nebănuite. Cimitirul din Sulina (în opoziţie voluntară sau nu, din punct de vedere al artei poeticei, cu „Le Cimetière marin”, de Paul Valéry; apropo de raportul ego-ceilalţi), deoarece despre el este vorba, care, probabil, în nopţi de Halloween sau de Sfânt Andrei, ar putea părea chiar mai viu decât oraşul celor vii…

Desigur, în carte nu este vorba numai despre cimitirul localităţii, şi el un fel de hotel „cu stafii”, pe care numai poetul autentic le poate vede şi cu care, mai ales, poate intra în dialog, alt fel de dialog. Portul ni se prezintă astfel:

„altă zi/ aştept pescarii// tiberiu zice că se schimbă vremea/ mirosul de peşte împrăştie norii/ vin pescarii/ de la crişan/ de la maliuc/ lotcile scorojite îşi leagănă şoldurile/ femei de o sută de ani// bărbaţi arşi de soare cu mâneci suflecate/ la jean bart se bea votcă/ pe datorie// în satul vechi oamenii împrumută zahăr/ olga s-a mutat pe strada a III-a/ într-o casă albastră// şi/ iar miroase a peşte/ bărbaţii/ se duc la neveste// din farul vechi mă fixează/ ochii băiatului/ blond” (p.8)...

...

 

Desigur, multe poeme par a fi schiţele unor posibile povestiri, toate legate prin firul misterios al Morţii, cu care, într-un târziu, se intră în dialog la propriu (p.65):

„nu înţeleg ce spui./ clopoţeii de vânt aleargă anapoda/ încoace şi încolo/ tot strigă la mine furioşi…// tu, de colo,/ parcă/ moartea ţi se spune,/ în noaptea asta/ las uşa deschisă/ la casă,/ găsești tu drumul/ chiar dacă/ e eclipsă/ de lună …”

Este o invitaţie bizară oarecum, ţinând cont de vitalismul Angelei Baciu, de fervoarea cu care trăieşte Poezia Vieţii, dar şi un alt semn al acelei maturizări artistice despre care vorbim de câţiva ani buni. Ultimul poem din carte, „bunicul ulianov” nu are neapărat o semnificaţie demnă de un epilog, dar poate deschide o altă discuţie, chiar şi pentru fotografi (apropo de aceasta: excelente şi copertele bazate pe fotografiile Simonei Andrei, al doilea român selectat cu o lucrare de gen pentru „Vogue”, ediţia italiană): oare, noi, oamenii suntem, esenţa noastră este - doar lumină divină?

Cele două fotografii de mai sus sunt dintr-o altă carte, Strada cu zâne, de Geraldine Ghineţ, despre care voi scrie cât mai repede... Autor: tot Simona Andrei!

Este un fragment dintr-o cronică mult mai amplă, care o să apară în întregime cât de curând...

12 întâmplări ciudate… și-o minune

12 întâmplări ciudate… și-o minune

Fără speranţă, între reportaj şi istorie…

Fără speranţă, între reportaj şi istorie…: În urmă cu zece ani primeam entuziast cartea de debut a lui Costel Crângan, „Cutia cu păianjeni”, care se deschidea cu un prolog, „Ţara cu oameni gri

Mioriţa-Golem, Oaia-Zombi...

Costel Crângan, Emigranţii, Ed. Axis libri, Galaţi, 2017

În urmă cu zece ani primeam entuziast cartea de debut a lui Costel Crângan, „Cutia cu păianjeni”, care se deschidea cu un prolog, „Ţara cu oameni gri”, o parabolă schiţând o microistorie a României comuniste (în numai patru pagini), o parabolă care contrastează într-un anume fel cu naturalismul prozelor scurte din volum, proze care nu s-au constituit într-un roman numai datorită înţelepciunii scriitoriceşti a autorului care a migălit cartea timp de cinci ani, existând cel puţin un personaj a cărui umbră o putem simţi în mai toate textele, personaj ispită pentru a cădea destul de uşor în… romanesc…

După un deceniu, în care manuscrisul a tot stat la… maturare, jurnalistul a căzut, în fine, în ispita romanului. Cu un subiect mult încercat, ca să nu vorbim şi de temă, în literatura română a ultimilor ani, scriitori precum Cătălin Dorian Florescu, Marin Mălaicu Hondrari, Mihai Buzea, ca să dăm doar câteva nume, jonglând literar cu destinele românilor obligaţi, din diverse motive, chiar şi de conştiinţă şi de liber arbitru, sic, să ia calea exilului.

Spre deosebire de prima carte, aici, Costel Crângan pare să se ambiţioneze, anticalofil cu măsură (primul capitol arată că este de acord şi cu excepţiile), să demonstreze că literatura nu este chiar atât de importantă, când este vorba să ridici la fileul discuţiilor probleme grave ale naţiunii şi statului…

Concluzia primei cărţi, prin prisma comentatorului, era că „România (şi nu numai cea rurală) este (încă) o cutie cu păianjeni.” Concluzia celei de-a doua cărţi, din perspectiva scriitorului jurnalist, este că Speranţa, unul dintre relele cutiei Pandorei, nu a murit ci că s-a transformat într-un monstru demn de cele mai negre coşmaruri. Strigătul emigrantului, sufocat de impostură şi de hoţia administrativ-birocratică mioritică (da, monstrul e Oaia frankensteiniană, modificată genetic prin inginerii nu numai financiare, o oaie polifemică uriaşă, având coarne – nu ştiu dacă diabolice -, behăind pe la toate posturile de televiziune care nu mai au nicio treabă cu deontologia jurnalistică, mâncând iarbă doar din jurul Palatului Parlamentului, producând căcăreze parlamentare/i, oaia care a învăţat să ragă precum leul ori să urle precum lupul moralist, mâncând oameni prin curţile şi camerele spitalelor, cu garnitură de salcâmi şi alte limbi de lemn, Oaia-zombi, cu fâşii de carne atârnându-i printre dinţii înnegriţi, cu kakaclasa „politică” culcuşită printre firele de lână de aur, ş.a.m.d.), strigătul emigrantului din ultimul paragraf al cărţii este gâtuit, parcă anemic, dar cu atât mai disperat, „viu şi eliberat de povara îndoielii”:

„Băi, urdorilor! Băi, gnomilor! Rămâneţi cu ţara voastră de Kafka, băi, ipochimenilor, că eu mi-am găsit alt loc în univers. Am descoperit că aici nu-i gura de rai pe care-o cânta poetul şi nici mirabilul picior de plai cutreierat de mioriţă. Nu vă mai aparţin, strâmbilor! Nu mă mai revendicaţi! Aţi otrăvit pământul şi mi-aţi ucis rădăcinile. Sunt un ciuline de pârloagă rostogolit de vânt către Vest. Mereu către Vest… Statornicia e doar o nălucire. Sunt doar un emigrant oarecare dintr-o masă gigantică de emigranţi fără cale de întoarcere…” (p.157)

Într-un fel, Panait Istrati a fost primul scriitor care a scris despre emigranţi români, dacă nu îl socotim şi pe Jean Bart… Şi de la „Ciulinii Bărăganului” la „Ciulinii Covurluiului” nu este deloc o distanţă mare!

Costel Crângan nu dă nume de localităţi, dar se specifică: oamenii sunt din sudul Moldovei! Jurnalistul parcă s-ar fi înfiltrat, de-a lungul a peste zece ani, doar din când în când în grupul, gruparea de muncitori „clandestini” din Spania, coordonată de la un moment dat, nu ni se explică clar de când, de către Cezar, personajul principal, cel care strigă în pustiu la final…

În momentele în care este „complice” la munca lor în construcţii, află câte ceva despre vieţile lor, concepţiile lor, o întâmplare, două, este martor la câte o bucurie sau o dramă…

Continuarea prezentării de carte, în curând, pe Bookhub.ro...

The Turkish Gate

Anatolian tezhip: III

tezhip III

 

(la geamia veche din Emre Koyu)

Să ne rugăm împreună,

ai fi zis în sinea ta, pui de smochin sălbatic

răsărit pe zidul vechi al unei cişmele

corabia veche ca un suflet de djin

s-a mişcat pe peretele scorojit:

să ne jucăm cu toţii,

să ne urcăm şi să pornim

către florile înaltului

puiul de smochin

se contemplă pe sine:

fără o minune, va rămâne tezhip viu

doar pentru zid