alte fantezii lirice (extrem)orientale

Adi G.Secară

Tanka

Anii ‘90

I

Peste grădină

Întuneric s-a lăsat.

Soarele ochi

A clipit stins în a sa

Roșie nădușeală.

II

Mag acoperind

Soarele cu aripile.

Noi iubindu-ne

Pictați pe-o pânză neagră:

Pelerina magului.

III

Degetele lui

Știu cânta doar la oameni.

Instrumentele

Rămân pentru el temple

Unde se miră zeii.

IV

Mărțișor. Un fir

De ghiocel pentru ea:

Viață de floare.

Mâinilor trecătoare

Ghioc din trei petale.

V

Rău rănit c-un zeu

La care n-a ajuns, el,

Mângâiat de ea,

Se simte ancora grea

A trupului tras spre cer.

VI

Vară prea caldă

Să te răcorești de trup.

Mâine vei plonja

În nori. La trecerea ta

Deasupra, nu va ploua.

VII

Hoinari prin gânduri

La inimile trosnind

Azi mâini ne-ncălzim.

În jur frig singurătăți,

Icoanele noastre tac.

VIII

Vers arunci spre cer,

Se zbate prins doar vântul,

Veșmântul morții.

Nu e vers s-oprească

Strângătorul de stele.

IX

Cocori de-a viața

Dansau lâng-al meu sânge.

Azi, secat izvor.

Stolul se-ndepărtează

De ochi ce-au uitat a fi.

X

Bătrân turn în veac

Mă ruinez cu suflul

Mult mucegăit

Al pietrelor din ziduri.

Rar m-alin c-un corb bătrân.

XI

Dus să-mi aduci

Neagra privire de zeu,

Nu te-ai mai întors.

Rob zeiței plecate

La vânat de ochi de om.

XII

Neagră privirea

Leului cosmic ieșit

la vânătoare.

La cină o iubire

A vrut. Și-a căzut o stea.

XIII

Un fir de nisip

Mi-a șoptit dintr-un castel

Că vine potop.

Val, paj vremelnic morții

Dădu castelul mării.

XIV

Paingul ce țesea

Gândurile unui zeu

Te-a pândit cu drag.

L-am pus să-ți siluiască

gând. Să nu-mi ascunzi ceva.

XV

Un vers-ram de măr

Așteptând să-nflorească.

Nu-ți înveli gând

În bruma rătăcirii:

Altoiește seninul!

XVI

Vărgate versuri

Tăbăcite din pielea

Unui tigru viu:

Pe malul vieții tale,

prins, cerb din nor de gând alb.

XVII

Scoica ți-e stăpân’

Cum viața mi-e stăpână,

Nătângă perlă.

Azi strălucești în palma-mi,

mâin’ te vor găsi-n deșert.

XVIII

Își uită zborul

În umbre roșii păsări

Pe malul apei.

Soarele e-nvățatul

Ce-și predică amurgul.

2019

I

Pod peste oglinzi

Ape străine prind cer,

Flori de prun, templul

Face primii pași, copil

al firelor de iarbă.

II

Nigawa: ritmul

Nopții sufletești arde

Sobru taina lor -

Bolul de ceai e plin de

Iubirea lunii dintr-ei.

III

Yohen Tenmoku:

Ca și când doar trei oameni

Ar mai ști iubi -

Și fiecare ar fi

Pierdut pe câte-un munte.

IV

Să fii gheişa

Sufletului ei, nigawa:

Declaraţie,

o floare străvezie –

prin ea tăiş tăcerii.

V

Aripa ciorii

Peste zâmbet de geiko:

Rol de alb gaijin

În iubire de trestie

Mângâind dimineaţa.

VI

Foşnet de arbori

În inima dorinţei:

Rochia ei rouge,

paharul de vin roze,

obraz cald, căuş de ochi.

VII

Lost in translation:

Marți, în Galați, trei ceasuri despre Ironia lui Dumnezeu...

Altfel despre atotputernicia lui Dumnezeu

Cătălin Mihuleac, Deborah, Humanitas, 2019

Moto:

„Dacă Divinitatea n-ar abuza de simboluri, viața omului s-ar simplifica enorm." Cătălin Mihuleac

Naratorul sau/și scriitorul este convins că „posteritățile mai trebuie și zgâlțâite. E unul dintre motoarele care împing de la spate progresul”. Ca și umorul, satira, ingrediente ale... Adevărului, alt motor esențial pentru... evoluționism. Sau pur și simplu pentru evoluție! Și evoluția romanului în epoca postumană!

Așadar, personaje ar fi și... „posteritățile” în sine, nu numai o minoritate (din România Mare și nu numai) căzută victimă clișeelor ideologice și valurilor nimicitoare ale Istoriei, dar și agresorii, unii poate convinși că sunt, au fost sau vor deveni alt fel de victime...

Tulburi mai sunt apele (istorice ale) Europei, de la Atlantic la Don, ca să nu spunem Marea Caspică, deși, în „Deborah”, ele sunt cu tensiuni... est-etice, de la Nistru la Atlantic!...

Ca în „Twin Peaks”, dar aici spre final, suprarealist, apar două cadavre de fete înecate, una în Ocean, la Beauvoir-sur-Mer, localitatea de la capătul continental al Passage-ului du Gois, cealaltă, „similară”, în Nistru... „Aceeași fată, aceeași rochiță, aceleași sandale cu talpă de sicriu. Aceeași spermă, același ADN – al meu.” (p.252)

ADN de scriitor, de „gigolo de conversație, secretar de plictiseală, bursier de insomnii”, angajat de o bătrână misterioasă, Deborah, amintind de apele la fel de tulburi ale Titanicului lui Cameron, adică de bătrânica de acolo, supraviețuitoare a naufragiului...

„Când sunt multe cadavre și indicii comune, cercul din jurul suspectului pprincipal se strânge. Dar, când apare același cadavru în mai multe locuri, chiar și detectivul detectivilor mușamalizează cazul, pentru a nu cădea în penibil.” (p.252)

Așadar, o mușamalizare la fel de tulbure!?

Când încep să se limpezească oarecum apele roșcate ale celui mai nou roman al lui Cătălin Mihuleac, un vitalist frenetic (și... progresist, sic!), cel puțin în această carte, glumind (serios) cu istoria precum Roberto Benigni în celebrul său film „Viața e frumoasă”, găsim următorul citat:

„Există un sector unde până și ateii înrăiți trebuie să admită că Dumnezeu e atotputernic: ironia. Mai ales când e practicată în registru funebru, ironia divină prinde accente mefistotelice irezistibile.” (p.222)

Inspirat și de acestă ironie, care a dăruit Adamului și pe Eva, scriitorul ne dăruiește un roman-pamflet care se ia la trântă (și erotică) voinicească, sănătoasă cu Istoria și cele șapte capete ale ei.

Desigur, nu este doar pamflet, și de la subtilitățile acestuia se inspiră, doar nu degeaba doctoratul său este cu teza „Pamfletul și tableta, jurnalism sau literatură?”!

El răspunde într-un fel întrebării dacă mai poate exista literatură după monstruozități precum Gulagul, Hiroshima, Auschwitz...

În răspuns, cu subtilitate, se sugerează că toate acele abominabile fapte se pot repeta, deoarece, nu-i așa, „oameni suntem”! Oameni care ne dovedim mărginirile la propriu, incapacitatea de a gestiona ideile. Politice, religioase ș.a.m.d. Astfel încât să nu mai fim criminali cu semenii noștri!

Acesta este refrenul cărții care ne poartă de-a lungul unui secol, urmărind nu numai viața acestei Deborah simbolice, evreică din Bucovina, ci și destinele a doi români „verzi ca bradul”, exemplari pentru istoria prostiei la modul absolut, prostie înțeleasă și ca răutate pură: un profesor de istorie care ajunge să scrie cartea „Românii din Transnistria” și un jurnalist, printre altele, care „a lucrat pentru o sumedenie de servicii de informații”, amândoi robi ai Pamfletului care poate împinge la ură și crimă!

Dacă lumea în care trăim este doar un pamflet al lui Dumnezeu, este altă întrebare...

Iar Dumnezeu ar trebui să fie deasupra oricărei suspiciuni!

Cătălin Mihuleac se joacă dezinvolt cu istoria, metaforele și... timpul, poate cam așa cum a făcut Yann Martel în „Viața lui Pi” și mai ales în „Munții înalți ai Portugaliei”, dând șah Suspectului principal (este vorba și despre Armonii, nu numai despre armonia la care va face apropo că o va deranja, p.279), nu numai printr-un monument funerar prezentat pe ultima pagină, aparținând unei victime care este și ea principală, în pofida numelui asupra căruia se filosofează absurd și nu prea de către un personaj:

„Inscripția de dedesubt e în ebraică: «Aici e înhumat martirul David Fallik, în vârstă de 18 ani. Ucis sub ochii Soarelui, de nimic vinovat. Fie-i sufletul prins în buchetul vieții veșnice! Dumnezeu să vadă și să ceară socoteală!»

Dumnezeu a văzut, că pentru asta primește simbrie. Și – cu ironia lui mefistotelică – a cerut socoteală și a primit.” (p.279)

*

Deborah, roșcata (de aici apele „roșcate” ale romanului!) evreică născută în același an cu Marilyn Monroe (apare și ea în carte menționată), 1926, mai exact la 2 ianuarie, supraviețuiește „naufragiului” deportării în Transnistria, la Moghilev ( Wikipedia: „La Moghilău a fost organizat de către regimul mareșalului Ion Antonescu, în anii Holocaustului, în 1941-1944, un ghetou pentru evrei și o stație de tranzit pentru coloanele de evrei deportați spre nord-vestul Transnistriei. În vara și toamna anului 1941 se apreciază că ar fi trecut prin oraș circa 60.000 evrei dintre care circa 15.000 au reușit să rămână pe loc.”), va deveni medic, doctor specialist în oncologie, oncologie pediatrică, va avea numeroase „aventuri”, și erotice ( chiar dacă între vârsta de 15 ani și 20 se poate spune, ca în carte, că este vorba de sex de supraviețuire!), se va căsători, va înfia o fată, salvată și ea din același „naufragiu”, dar toată viața îi va fi marcată de o alegere, poate la fel de dură precum aceea a Sophiei din romanul lui William Styron: aceea de a ușura moartea bunicilor săi, un fel de Filemon și Baucis, alegându-le acestora sfârșitul, moarte fină, prin morfină, prin „mituirea” medicului de la azilul unde fuseseră, deja, într-un fel, condamnați la moarte!

„Fantomele” bunicilor vor fi și ele personaje principale, dar dincolo și de „posteritățile” menționate mai sus, „Urâțenia umană” va fi... sufocantă, poate nu la fel de... masiv ca în „Binevoitoarele” lui Littell (ar fi trebuit ca numărul de pagini să se apropie de 1000, ca în romanul americanului franțuzit), putând alege și un mic citat, „Cine cred că invidia slăbește cu anii ratează ultimul act al urâțeniei umane.”, p.228), pentru exemplificare, dar crimele de război, umilințele descrise, delațiunile, rasismul, antisemitismul, lipsa de milă, de dragoste creștinească, ipocrizia, răutatea pur și simplu, lașitatea, arivismul, impostura, înșelăciunea ș.a.m.d. întregesc portretul unei specii pierdute între sublim, sacru și diavolesc, sadism...

Dacă n-ar avea și urmări care pot fi considerate criminale, răutatea ar putea fi doar caraghioasă (mereu îmi imaginez un iad al caraghioșilor!), dar caraghioșenia unui Emilian Diaconescu, profesorul de istorie, care va fi unealta regimului antisemit, va duce la asasinarea lui Fallik, din pricina pamfletului său plin de venin și ură, iar jocul dublu, triplu al lui Aurelian Leon, al cărui destin va fi legat de cel al roșcatei, prin complicități diverse, dar și printr-o „dragoste ca boală venerică sufletească imposibil de tratat” (p.187), scufundarea în mlaștina condiției umane care se supune (ordinelor) a celui care nu va mai ști dacă este doar român, sau și fals evreu, va duce la atâtea morți...

Scrie la un moment dat Mihuleac:

„Odată, Deborah a văzut convoiul zilnic – format din evreii vânați pe străzi și în clădiri – cum înota printr-unul din cele 258 de sortimente naționale de glod, spre lagărele de muncă.(...)

Mintea omenească e de-un sadism incontrolabil. Instataneu, și-a amintit hazul de la ora de geografie, când profesoul trecea în revistă localitățile românești cu nume pocite. (...) Locul întâi a fost câștigat detașat de Glodenii Gândului, sat din preajma Iașiului. (nota cronicar: Câmpulung, Iași, București, Cernăuți, nordul Transnistriei, vestul Franței, Knokke, în Belgia, ar fi principale repere geografice)

Glodenii Gândului! Așa trebuia numit și cârdul acela, care avea în glod nu doar picioarele, ci și mintea, și voința, și visurile, și nădejdile, și toate câte îi fuseseră date omului, pentru a-i fi încleiate irevocabil. Țurloaiele se afundau și abia ieșeau cu sau fără ghete, șalele trosneau, braațele vâsleau spre un echilibru care se forța să fie dinamic. Cu atât mai grea era deplasarea, cu cât pe umerii nefericiților tronau – ca sultanii pe spinarea elefantului – valize, rucsacuri și boccele.

În ele stătea burdușită supraviețuirea. Erau acolo și lame de ras, și săpunuri, și ciorapi, și svetere, și multe alte monede, al căror curs urma să fie stabilit la birorurile de schimb ale urii rasiale.” (p.165)

Transnistria de atunci, ca o nouă pedeapsă dată de zei, precum în cazul Filemon & Baucis, să se transforme în mlaștină pentru lipsă de iubire de oameni!

Dar Deborah avea voința începutului de viață, ea descoperă la un moment dat deviza lui Lenin „Acolo unde e o voință, e și o cale”, să fie ea de supraviețuire, „Să se ia aminte!”, ea va supraviețui, va trăi mult pentru a fi martoră, dar va avea și privilegiul de a putea alege să înfrunte unul din felurile în care omul este urâțit. Va alege, la 92 de ani...

Moartea prin eutanasiere, într-o clinică din Belgia, unde naratorul este martor „secret” al ceremoniei, fiind însărcinat să-i împrăștie cenușa în apele Oceanului, iar Deborah, femeie-phoenix, femeie judecător, a lui Dumnezeu, își va rata renașterea în cele două tinere, semn că judecata încă mai continuă, ca și coșmarul, pentru unii!

Poate lui Dumnezeu nu îi plac milogelile. Spune bunicul Mișu, soțul bunicii Sara, și ei eutanasiați, cum scriam mai sus, la intervenția lui Deborah, bunica fiind orbită înainte de ororile războiului de un malpraxis medical, bunică îndrăgostită oarecum paradoxal de Torquemada:

„- Lui Dumnezeu îi sare țandăra când îi adresezi milogeli... Dacă îi prezinți un plan de afaceri sau măcar o idee de dezvoltare, barba i se înfoaie și pune și El umărul!” (p.70)

Uneori, tonul este de operă bufă, precum un fragment evident urmat de un raport de spion referitor la o lansare de carte la care a cântat Zavaidoc (doar nu o să povestim chiar totul aici!) sau ne putem gândi la felul în care Charlie Chaplin, și el amintit, ca născut în anul 1889, an în care s-au născut și profesorul Diaconescu, Adolf Hitler, Heidegger, dar și tatăl Annei Frank, așadar felul în care Charlot a realizat „Dictatorul” sau menționatul Benigni „Viața e frumoasă”!

De aici, să zicem, și meditația,parcă, dacă nu e chiar a naratorului, tatălui eroinei:

„Viața e tinichigerie.” (p.137)

Altcineva: „Viața e frumoasă ca fisticul!” (p.174)

*

Scrie Marius Miheț în „România literară”: „Cătălin Mihuleac ridică miza permanent, găsește credibile bifurcații biografice – cât să-i permită introducerea personajelor istorice reale – și triplează simbolic finalul. Deborah este istoria unui veac cusut la toți nasturii cu parodie și satiră, altminteri el nu poate fi relatat. Povestea unei ființe ce se identifică deopotrivă cu Istoria oficială și cu utopia unui secol suprasolicitat în promisiuni. Un roman alert, tulburător în inciziile scurte, ca o parabolă a anesteziilor istorice.”

În condițiile în care Istoria secolului al XX-lea nu poate fi predată, cunoscută, înțeleasă, empatizată decât sub semnul interzicerii celor sub 18 ani, sic, așadar satira și parodia (care sunt, zic eu, cu o anume măsură, poate ea și houellebecqiană sau pascal bruckneriană!) lui Mihuleac pot fi înțelese și... pedagogic, dar poate așa este când te situezi, ironic și auto-ironic, între „Una e să scrii istorie, alta e s-o mâzgălești!” și „Unii scriu istorie, alții o învață”...

Bref, în ultimă instanță (artistică) „Deborah” este una din dovezile că nu ne este, totuși, indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari! Deși, poate, unii barbari s-ar simți jigniți!

Dacă vreți, un roman ca un ceasornic de picior, cu o istorie tenebroasă, dar și încrustat cu pietre prețioase nenumărate, de găsit într-un muzeu al tuturor inocențelor, pierdute pentru totdeauna!

a.g.secară

P.S. Cronica în întregime, curând pe Bookhub.ro!!!

Când Poezia se preumblă a coborâre pe Pământ!

În urmă cu peste zece ani scriam despre „dorinţa lui N.Ţone (Tzone de ceva vreme!), aproape luciferică, de a realiza o carte perfectă, de a scrie poeme perfecte…” Era vorba de cartea „Nicolae Magnificul”, apărută în anul 2000!

Mai scriam atunci:

„Exagerând puţin, cartea nu este perfectă deoarece aşa a vrut autorul să fie. Doar se ştie că de o femeie perfectă nu te poţi îndrăgosti… Şi, psihanalitic vorbind, pentru un autor cartea poate fi interpretată şi ca o femeie frumoasă, frumoasă… Şi un atât de bun cunoscător al naturii femeieşti (e „cotropit de-a pururi de feminitatea universului”), adică omeneşti, cum este Nicolae Ţone, nu ar fi făcut greşeala să-şi lase odrasla să iasă în lume perfectă. Şi pentru că ar fi o blasfemie, deşi se pare că autorul nu ar fi prea deranjat, încrezător  în iubirea lui Dumnezeu! Şi deoarece poetul crede în căderi, în frumuseţea înfrângerilor. Şi mai ales deoarece este „cartea/moartea”, după cum aflăm din ultimul poem. Şi moartea, în ciuda gurilor bune, nu este decât perfecţiunea imperfecţiunii…

(…) E o carte despre nu poţi scrie deoarece scriind despre ea o întinezi; nu poţi să-i aduci un omagiu decât citind-o ( e interesantă şi probabil destul de nejustificată - dacă ne gândim că nu toţi oamenii care trăiesc în aceeaşi perioadă istorică cu noi ne sunt contemporani, sic! - neîncrederea poetului în posibilitatea receptării poeziei sale de către contemporani: „eu nicolae cel sincer şi masochist cel mai mult neiubit decât iubit ştiu/ prea bine că scriu aceste cuvinte fiind mort de-adevăratelea/ pentru contemporanul şi pentru crispatul popor românesc/ eu scriu aceste poeme pentru morţii de azi care mă vor citi abia mâine/(…) ay piersica şi parapiersica mamei ei de contemporaneitate oarbă”, orgoliul titanic al autorului fiind o explicaţie), lăsându-te uimit de ce poate face acest Nicolae… Dacă numai în primul poem doarme „pe-o lacrimă-n flăcări”, se rostogoleşte în el însuşi, nu respiră ci sare coarda de munţi, sare capra peste carpaţi, fumează pipa infinitului, nu se lasă cerut şi biruit de nimic, vopseşte în maron insomnia care nu îl vindecă, se înfăşoară în litere „şerpi cu salbă de clopoţei”, este rege domnind peste vieţile şi morţile sale, peste trupurile iubitelor sale rebele, este tatăl şi mama buricelor degetelor sale, este general şi soldat totodată în războiul intergalactic dintre el şi el, este ţintă vie, centru a o mie de galaxii concentrice, moare şi iar moare, renaşte, se îndrăgosteşte cu viteza melcului, zboară cu iuţeala elefantului (dar şi cu viteza hipopotamului), nu-i pasă de nici o legendă (ştiind că deja a intrat în legendă), sare din poem în irişii noştri păcătoşi, ne obligă să îngenunchiem democratic în noi înşine, „cititori curajoşi sau laşi”, trage cu puşca în năluci, se dă huţa-huţa în scrânciobul celest, face dragoste, însămânţează, râde de el însuşi genial, jupoaie minciuna teribilă de fulgi şi de blănuri, scuipă pe cel încrezut, violează umbra catedralelor, îi este bine „paradoxal în faţa oglinzii”, se îndrăgosteşte (iarăşi!) de vreo destrăbălată infantă, pletele albăstrându-i-se şi devenind „o dâră subţire de fum”, face un pact cu cititorii, deci, făcând toate acestea într-un singur poem, primul din volum (şi volumul este mai mult decât consistent!), vă daţi seama la ce orgie a Verbului suntem invitaţi, vă daţi seama că nu este uşor să scrii despre acest erou demn de o mitologie a viitorului… E ca şi cum ai încerca să descrii Sahara fir cu fir de nisip. (Aproape) fiecare poem te-ar prinde-n vârtejul lui, nu te-ar lăsa să respiri; fiecare poem e un manifest (à la Tzara) quasiapocaliptic, e o furtună de nisip într-o lampă a lui Aladin, un anafor de care nu poţi să te desprinzi, îţi poate fi fatal… ca scriitor-poet, cu sau fără voia ta… Aproape fiecare vers te poate hipnotiza, te poate muşca revărsându-şi venin, vis, iubire, greaţă, dezgust, miere, poftă de viaţă, sânge de dona juana…”

Astăzi (mai exact, în zilele de 11 şi 12 decembrie), când Magnificul împlineşte aproape 20 de ani de… eternitate şi când Editura Vinea, unul dintre cei mai importanţi ambasadori ai Poeziei româneşti în întreaga lume, împlineşte aproape 30 de ani, Nicolae Tzone revine în Galaţi, pentru trei momente care vor fi cu siguranţă de referinţă!

Mai întâi, miercuri, 11 decembrie, orele 12.00, va fi la Filiala nr. 1 Costache Negri a Bibliotecii V.A.Urechia, prezentându-ne cele mai noi apariţii ale Editurii, invitată specială fiind poeta gălăţeană Luminiţa Potîrniche, care îşi va lansa cartea apărută la Editura Vinea, „Războiul de marţi”!

Nicolae Tzone va avea o lectură publică, liceenii de la Emil Racoviţă făcând cunoştinţă astfel, printre altele, cu… Nicolae Magnificul şi Dona Juana, două personaje memorabile!

În al doilea rând, tot miercuri, orele 14.30, sub patronajul Casei Corpului Didactic şi al Liceului Tehnologic „Carol I”, se va organiza simpozionul „Literatura ca mod de viaţă”, Biblioteca Judeţeană V.A.Urechia organizând şi o expoziţie cu cărţi de la Editura Vinea aflate în colecţiile sale speciale.

Nicolae Tzone va lectura din cărţile sale, toate traduse în limbi de circulaţie internaţională, „Nicolae Magnificul”, „Viaţa cealaltă şi moartea cealaltă”, „Capodopera maxima”.

Joi, 12 decembrie 2019, orele 17.00, în cadrul Salonului cultural-literar Axis libri de la Biblioteca V.A.Urechia, salon aflat la a 300-a ediţie de la înfiinţare, NICOLAE TZONE va susţine un recital din cea mai nouă carte a sa, în curs de apariţie, „DUNĂRE KILOMETRUL 510 / o poveste de viață de moarte și de naștere/ cum nu au mai fost și nici nu vor mai fi altele”…

Cu un doctorat în Geo Bogza şi avangarda românească, Nicolae Tzone va susţine şi o conferinţă despre avangarda românească, dar şi despre poeţi importanţi, precum Nichita Stănescu, Gherasim Luca, Mihail Gălăţanu, Ion Vinea, Constant Tonegaru, Daniel Bănulescu şi alţii, publicaţi la editura care în anul 2020 va împlini 30 de ani.

Moderatori vor fi jurnalista Corina Emanuela Dobre, manager al Bibliotecii Judeţene V.A.Urechia şi subsemnatul.

*

Încheiam cronica din anii trecuţi:

„Şi dacă se ştie că Alexandru cel Mare, după ce l-a cunoscut pe Diogene, ar fi spus că, de n-ar fi fost cine este, i-ar fi plăcut să fie precum trăitorul în butoi, se poate presupune că şi Diogene ar fi spus, după ce a aflat de părerea lui Alexandru: şi eu, dacă nu aş fi cel ce sunt, mi-ar fi plăcut să fiu Alexandru cel Mare… Cu alte cuvinte, cu admiraţie şi invidie sănătoasă, nu numai pentru acest volum ci şi pentru ceea ce realizează la Ed. Vinea şi pe la alte instituţii, am fi vrut şi noi să fim Nicolae Ţone, pardon, Magnificul (adică „cârpa cu care şi-a şters bocancii mihai eminescu”, albina neobosită, păunul multicolor, hiena cu aripi, zgarda fără câine, ninsoarea fără viscol, niagara fără apă şi stânci, dumnezeu fără mustăţi, cel care “vede ce nu se vede”, “ţine conferinţe viermilor”, care are senzaţia că nu trăieşte când nu visează, Nicolae războinicul cu ziua, cu ora, cu secolul, mileniul trei, peste a cărui limbă trec sute de călăreţi negri, cel care visează că este tatăl întunericului, fiul pustiului, masca lui eminescu, o piatră care vorbeşte o limbă necunoscută, ciuma, coarnele lui scaraoschi, scara infinită care se scufundă în burta infernului, alexandru macedon obosit şi scârbit de glorie de războaie, aur şi viaţă,, cel care vrea să fie şi nu poate, cel care nu poate accepta o existenţă banală, dionisiacul, scorbura în care a murit dumnezeu pe vremea lui zarathustra, dumnezeul mort, vitalistul, iubitorul (ferice de femeile iubite de ţone!), cimitirele trupului lui înjunghiat, excrescenţa provocată a imaginaţiei, restul poemului ce nu se sfârşeşte niciodată de gândit şi de scris – şi acest poem este o conspiraţie universală la care, spre dezamăgirea unora, numai ţone este chemat să participe!- , ţigara ce se închipuie că este –şi este fumat de dumnezeu!-, muritorul care treze3şte-n versul său moartea la viaţă, paradisul de done juane, însăşi dona juana, arbore de cacao crescut falnic pe pulpa donei, turma de bivoli negri, pofta lui de viaţă şi de moarte fecundând pofta de viaţă şi moarte a donei, roua şi saliva de pe limba şeherezadei povestind din ce în ce mai obosită, toate versurile de la pagina 110 ş.a.m.d., delirul, delirul, delirul…) dacă nu am fi ceea ce suntem, adică o existenţă gata să-şi ucidă banalitatea dacă n-ar şti că banalitatea este o iluzie, ca şi contrariul ei… Ca şi lumina şi întunericul, viitorul, trecutul, eternitatea sau secunda… Scrisul sau cititul…”

După întâlnirile cu Nicolae Tzone, vom şti (sau nu) dacă Poezia este sau nu o Iluzie, dacă Poezia a venit, a coborât din ceruri. Sau…

a.g.secară