Eseu despre atotputernicia lui Dumnezeu (Să vrei în Arcadia… umanitate, „ieşită din ţâţâni”!)

Eseu despre atotputernicia lui Dumnezeu (Să vrei în Arcadia… umanitate, „ieşită din ţâţâni”!): În „Eseu despre orbire” Jose Saramago îşi imaginează că întreaga omenire începe să orbească, cu foarte puţine excepţii… O lume nouă se naşte

Logodnica

https://www.viata-libera.ro/vlg-cultura/98723-cronica-de-carte-bariere-culturale-care-despart-oameni-cum-se-pot-iubi-doua-lumi-diferite

Doi profeţi în deşert, un poet în Bărăgan...

În avanpremieră, un scurt fragment dintr-o cronică mai amplă la cea mai nouă carte de poezie a unui

scriitor mai mult decât interesant, de o autenticiate aproape exotică în peisajul foarte dinamic al literaturii contemporane... Este vorba de...

F. M. Ciocea, cu al său "Mic tratat filosofic despre îngeri, tractorişti şi femei nebune", Ed. Detectiv Literar, Bucureşti, 2016

Desigur, nu veţi găsi nimic despre doi profeţi! Nici măcar despre unul singur! Că doar nimeni nu este profet în ţara lui, nici măcar pe blogul lui!

...Florin Ciocea pare, pentru cine nu-l ştie decât aşa, ocazional, un personaj de basm (cult, post-modernist, ultra-futurist)… Cu o luptă a lui cu un „ceva” care-l îngroapă, în universul acestei cărţi scrise între luna decembrie 2012 şi luna septembrie 2016 (cu trei inserţii, două din 1975 şi una din 1986), „în pământ până la genunchi”, după cum aflăm de la primul poem, datat 22 mai 2013…

O luptă, „agonie”, ca să sune mai dramatic, în care aliat este „nesomnul”: „Pe câmpiile nopţii nesomnul/ Construieşte turnuri bizare;/ (…)/ Să fie nostalgia toamna duse?/ Sau gravitaţia mă leagă irevocabil/ De tăvălugul iubirilor viitoare?”

„Singur în Bărăgan” ( o alt fel de singurătate, nu socială, omul nostru având un cult special al prieteniei), poate medita (ne)liniştit, creând planuri de rezistenţă ori de cucerire: „Uneori sfârşitul poate fi o sărbătoare,/ Sfârşitul lumii,/ naşterea păsărilor Phoenix în conştiinţa noastră./ ne regăsim instantaneu în ochii/ prădătorilor din toate erele/ Şi sângele oamenilor arde/ În sângele fiarelor./ Sărbătorind sfârşitul/ ne facem planuri pentru ziua de mâine.” (p.6)

În călătoriile sale lirice, alt aliat (alţi aliaţi) este Îngerul: „Am împrumutat aripile unui înger/ Şi am zburat la cer,/ Dar nu am aflat acolo munţii mei dragi,/ Iar acum sorb ţărâna/ Din fântânile adânci ale Bărăganului/ Şi mă gândesc că zborul la cer/ Este o experienţă traumatizantă/ pentru sclavii eterni ai gravitaţiei./ Totuşi, îngerii mă vizitează deseori/ Şi-mi împrumută aripile lor,/ Să mă bucur măcar de perspectiva luminii,/ Care inundă în fiecare dimineaţă/ Sufletele prietenilor mei.” (p.7)

Iar Lumina aceasta îi poate revela: „…moartea nu este decât/ Un sonet îndelung recitat?” Sau: „Cineva aprinde totuşi un opaiţ/ Într-un colţ troienit din sufletul meu.// Prieteni,/ Zăpezile chiar dacă vin pe pământ,/ Nu vor arde gheaţa,/ Nici nu vor încălzi lumina/ Rece din sufletul meu.” (p.10)

Balansul pământeano-fluturesc (relevă şi el): „Intactă rămâne euforia balansului/ Pe aripile de fluture”, între „coapsele fierbinţi/ şi mintea crispată ale iubitei mele”!

Florin poate fi perceput şi ca pe un Ion Creangă de Bărăgan, care a auzit nu numai de o beţie cu Marx (din ce aud, la… conacul său, Florin surprinde cam cum… surprinde şi Mircea Dinescu), şi care îndrăzneşte să scrie şi despre femeile iubirilor sale, altfel decât din perspectivă nichifor coţcariană: „Scriu această poezie de dragoste/ pentru femeile care şi-au epuizat dragostea/ Într-o dragoste furibundă cândva,/ Iar acum ucid dragostea,/ Intensă şi pură din privirile altora./ Scriu acest poem în izmene,/ Cu sufletul pervertit,/ Săvârşind în sărutul alb al lunii/ Orgii care nu au nicio legătură cu dragostea…”

(...)

Între solipsism şi cartezianism, între nebunia demiurgilor însinguraţi (falşi sau nu) şi frumuseţea lumii în care dragostea „îşi construieşte palate de iarbă”, când heideggerian îl locuieşte tristeţea, iar materia bachelardiană îl amăgeşte cu iluzii demne de marea stepă rusească („Când este primăvară în cer,/ La noi iarna fluieră pe câmpiile dezgolite şi pustii.”, p.56), Florin Ciocea, când nu analizează Femeia („Pot dărâma imperii cu un singur gest,/ Sau le pot ridica în aurora limpede a unui surâs./ Dacă priviţi o femeie îndrăgostită în ochi/ O să vedeţi universul rotindu-se haotic/ Şi galaxiile pulsând în ritmul respiraţiei ei;/ Dacă o strigaţi, nu va răspunde:/ Femeia îndrăgostită nu mai este locuită de ea;/ În sufletul ei trăieşte o fiară ciudată,/ Pătimaşă şi surdă,/ Care devorează uneori cadavrul propriei iubiri.”, p.54), este un semi-zeu ciudat ( sui generis, un lebădoi bizar, neurmând lebedele care creează un drum înşelător, p.23) care levitează deasupra acelui salcâm primordial (poate „arborele-soare” de la 25) din care un om îndrăzneţ ar putea face muzeu dintr-un singur copac, precum cel de la paginile 52-53, ori precum cel din „2084”, romanul distopic al lui Sansal; el poate murmura o mantră precum: „Imaginea mea efemeră va călători etern/ În ochii grăbiţi ai bătrânei lumini.” (p.51)

(...)

Alintându-se, poetul ar dori să fie declarat nebun sau măcar diogenic: „Mi-am construit un oraş în nori/ ca să privesc de sus/ Oraşul în care trăiesc;/ Dar sufletul meu locuieşte altundeva.// Călătoresc în Africa,/ sau în insulele paradisului/ Şi, totuşi, sufletul meu nu mă însoţeşte.” (p.35- poem din 2015)

(...)

Dar sanctificarea întru nebunie nu este chiar atât de uşoară, mai ales doar când mărturie sinceră nu pot depune decât câinii (mioritici au ba) şi „Marinică,/ Cel mai deştept măgar din univers” (p.40), într-o lume în care toate sunt pe dos, mai puţin, probabil, Lumea…

Halil!

*varianta din 10.11.2017

Ain îmi spune dimineaţă, Rafaela la ea în braţe,

urmărind pe Maui, un semi-zeu din Pacific,

cântând „you are welcome”, Ain îmi spune

că iar am avut un coşmar peste noapte

nu-mi aduc aminte

pentru a câta oară,

poate e coşmarul adevăratului meu nume

pe care-l caut şi nu-l caut

să mă strig singur

pierdut într-un autobuz

pe autostrăzile Turciei

ca în ceaţa aceea

de la Manisa la Istanbul

sau să mă strige femeile străine sau nu

care îmi apar în vise

ţesând poveşti abstracte, fantastice:

„Halil!”

mi-a spus Hasbiye Candemir,

o bunică din Balçova-Izmir,

care m-a şi înfiat, simbolic, la o cafea

Rafela, micuţa Rafaela

priveşte încă uimită la dansul lui Maui,

încă nu s-a plictisit de el

ridică mânuţele în sus

şi chicoteşte, gângureşte, spune „niu, niu”,

învăţând încă diferenţa dintre da şi nu

Halil!, dansul acestui nume, dans de derviş,

continuă, continuă,

o fărâmă de suflet a rămas

pe vulcanul de lângă Kula, o alta este în cântecele lui Sedat Anar,

o alta este printre grămăjoarele de condimente din micul bazar,

o alta pe podul Galatei, o alta într-unul din peştişorii prinşi

din Cornul de Aur, cu trei dorinţe,

tot-aşa, rotirea continuă,

aproape solipsist, aproape nominalist:

doar numele noastre rămân, acolo, între stele,

praf de stele

sufletele contopindu-se-n contemplarea

Frumuseţii Iubirii

prafului de stele

Doar.. con-topire

şi şoptirea adevăratelor nume…