Istanbul, poetul întâlneşte spiritul dervişului: ICR Dimitrie Cantemir

Gulten Abdula, Mama turcilor din Galaţi

Cu Nadia Tunsu, directorul ICR Istanbul şi poetul Mesut Şenol

Adi G.Secară-Halilbey lansat la Institutul Cultural Român din Istanbul

În ziua de 17 octombrie 2019, zi proclamată drept Ziua Patrimoniului Cultural Imaterial în anul 2013, prin ordin al ministrului culturii (Daniel Barbu atunci), dar aleasă întâmplător ca zi a evenimentului, începând cu orele 19,00, la sediul Institutului Cultural Român Dimitrie Cantemir, pe strada Siraselviler nr. 17, la doi paşi de pitoreasca Piaţă Taksim, din Districtul Beyoğlu din Istanbul, s-a lansat a doua ediţie a volumului de poezie „Şair, dervişlere sesleniyor/ Poet chemând derviş”, autor Adi G. Secară Halilbey. Este vorba de un volum bilingv, traducerea în limba turcă aparţinând poetei Emel Emin, prima ediţie apărând la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos din Galaţi, cea de-a doua purtând girul editorului şi scriitorului Petre Rău.

După lansarea de succes din aprilie de la Constanţa, cu participarea E.S. domnul Sulhi Turan, Consul General al Republicii Turcia, la Istanbul cartea a fost prezentată de doamna Gulten Abdula, preşedintele Centrului de Cercetare, Dezvoltare, Educație și Cultură Turcă „Dunărea de Jos” şi preşedinte al Filialei Galaţi a Uniunii Democrate Turce din România, întâlnirea cu cititorii, scriitorii, istoricii, jurnaliştii, (sala fostului conac Musurus Paşa dovedindu-se neîncăpătoare), fiind moderată de doamna Nadia Tunsu, directorul ICR Istanbul, care a prezentat şi opera de până acum a scriitorului, intuind faptul că în ceea ce priveşte Poezia, istoria, cultura şi spiritualitatea turcă au constituit o nouă sursă de inspiraţie pentru scriitorul care se dedicase în ultimii ani doar criticii de întâmpinare, prozei şi teatrului.

S-a subliniat că „Poezia autorului abordează teme poetice aparținând literaturii și culturii universale cu incidență sensibilă asupra spațiului cultural și geografic, în care activăm.

Din această perspectivă, volumul lansat reprezintă un exemplu însemnat de apropiere între culturi, printr-un limbaj poetic luminos și profund, menit să accentueze un trecut comun ce leagă cele două civilizații.”

S-au recitat poeme din carte, lecturând atât scriitorul, în limba română, cât şi Gulten Abdula, poeţii Osman Bozkurt, Mesut Şenol, în limba turcă; au mai participat la discuţii, printre alţii, Süheyl Çobanoğlu, jurnalist şi preşedinte al Centrului de Studii Strategice Rumelia Balkan, jurnalistul şi profesorul universitar Hîzîr Kabil, Mahmut Erik Aydin, un pasionat iubitor al istoricului turcilor în Balcani, şi în mod special în Ţările Române. În această parte a lansării s-a implicat în moderare, tot din partea Institutului Cultural Român, doamna Şeila Çelik.

A urmat şedinţa de autografe, la care discuţiile au continuat; exemplarele din „Poet chemând derviș... ”, aproape 40 de exemplare, dovedindu-se prea puţine, s-a promis, pe baza unor liste realizate ad hoc, trimiterea la Istanbul, cât de curând, a unor alte exemplare, cu tot cu autografe. A fost prezent şi scriitorul şi jurnalistul Şefik Kantar, a cărui carte despre sfântul musulman Sarî Saltuk Baba, a constituit punctul de plecare al grupajelor lirice care alcătuiesc, parţial, cartea lansată.

Deloc la ultimul cuvânt, autorul a mulţumit pentru ajutorul acordat, de-a lungul timpului, la lansări ori la editarea unora dintre ediţii (atât la "Poarta turcească", prima carte, cât şi la "Poet chemând derviş...") Uniunii Democrate Turce din România şi Centrului de Cercetare, Dezvoltare, Educație și Cultură Turcă „Dunărea de Jos” din Galaţi.

*

După numai două zile, în ziua de 19 octombrie, inimoasa echipă a Institutului Cultural Român a organizat un amplu program cultural dedicat promovării Timișoarei – Capitală culturală europeană 2021, la Istanbul, care a culminat cu un concert de muzică clasică susținut de instrumentiști ai unei prestigioase instituții culturale din România, Filarmonica Banatul din Timișoara, care s-a desfăşurat chiar în Piaţa Taksim.

În dreapta, Şeila Çelik

Cu Nadia Tunsu şi Mesut Şenol

Gulten Abdula şi Nadia Tunsu, directorul ICR Istanbul

Aşteptând publicul

La Poarta ICR-ului, cu Doamna Gulten Abdula

Osman Bozkurt

Cu Domnul Şefik Kantar

Doamna Jenny - Marilena Șișli, inimoasa traducătoare a evenimentului şi  Domnul 
Süheyl Çobanoğlu

Radu Paraschivescu se întoarce la Galaţi! Miercuri, 16 octombrie…

…La Librăria Humanitas, de la orele 18, cu o nouă ediţie din „Fluturele negru”, romanul revizuit acum, care a apărut prima oară în anul 2010, dar şi cu „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)”, cea de-a doua fiind dintr-un ciclu pe care l-am putea denumi „Simţul umorului şi simţul ridicolului, dar mai ales simţul neridicolului s-au născut la români” sau „Românul s-a născut poet şi ridicol” ori „Mai mult decât absurdul este o treabă strict românească”, ca să nu mai spunem de „Încarnări de Stan, Bran, Tom & Jerry ş.a. în politicieni români” ori „Perle naturale, de cultură şi de tranziţie infinită”, Radu Paraschivescu fiind în acest sens un fel de culegător de folclor urban şi nu prea, atent la nesimţiţi (de unde „Ghidul nesimţitului”), dureri de minte, clişee, limbi de fier, de lemn, de fund de mămăligă, de mături, mai obsedat, vorba vine, de maimuţe carpatine decât Frans De Waal de bonobo… Aşadar, fără teamă, după ce nu a dispărut în maelstromul buric românesc al fiinţei, revine la Galaţi…

Pe coperta a IV-a a noii ediţii din „Fluturele negru”, cealaltă carte fiind la început de istorie literară, găsim scris, de către Tania Radu: „Când scrie proză, Radu Paraschivescu e un fel de arteziană ficțională. Are o capacitate de autopunere în scenă năucitoare. Istoriile sunt ingenioase, arborescente, complicate. Au mereu nevoie de un challenge cultural, cât mai surprinzător cu putință, frizează reconstituirea istorică, biografia literară, dar nu se țin de gen, ci merg acolo unde-l duce pe autor plăcerea scrisului, slujită până la performanțe de nivel digital. Sunt aproape convinsă că ar scrie la fel de bine în orice manieră, pe orice subiect, oricât de încărcat cultural, istoric și textual, pentru că s-a născut cu o genă de iluzionist, pe care – înțelept și nemilos cu sine – și-o dresează prin literatură.“ Simona Sora adaugă: „Fluturele negru este romanul unei predestinări în care fiecare amănunt – copilăria chinuită, maestrul iubit, dar aflat într-o altă vârstă a picturii, amorul novelesc pentru o femeie pierdută, dar mai ales spectrul morţii-prietene, viziunea fluturelui negru în fiecare gest, vis, întâmplare – îşi are rolul său. Nu există scăpare din universul negru al lui Caravaggio – pare a ne spune povestitorul din alt timp –, nu există scăpare în afara scurtului moment în care, printr-un tertip (de ordinul creaţiei din nimic), artistul ne obligă să privim altfel figurile sale ambivalente, concupiscente sau suave, fructele sale pline de o sevă artificială, «cinele de taină» necanonice şi neconvenţionale.“

Prin 2015 scriam şi eu despre ediţia din anul 2010:

Prea târziu născut pentru istoria lui Giorgio Vasari (avea trei ani când a murit istoricul, în anul 1574), Michelangelo Merisi da Caravaggio a captivat, prin viaţa tumultoasă, biografi diverşi imediat după moartea sa survenită nedrept de repede, pictorul putând fiind încadrat în categoria artiştilor damnaţi, dispăruţi între 27 şi 39 de ani!

Fascinaţia sa a trecut peste veacuri, mileniul al treilea, ca să nu referim şi la ce s-a întâmplat în secolul al XX-lea, debutând cu numai puţin de patru cărţi despre viaţa sa, mai mult sau mai puţin romanţate, scrise de autori mai mult sau mai puţin mediatizaţi: Claude Esteban, L'Ordre donné à la nuit, 2005; Guy Walter, Le Caravage, peintre, 2001; Dominique Fernandez, La Course à l'abîme, 2002; Peter Robb, M, The Man who became Caravaggio, 2000. Consultând internetul mai dai peste piese de teatru, opere, un balet, ca să nu precizăm şi filmele inspirate de viaţa sa…

De la noi, aproape surprinzător, cunoscându-i preocupările (onorabile, sic! De pildă, traduceri din Rushdie, Golding, Steinbeck, Lodge, Ishiguro, Virgnia Woolf ş.a.), Radu Paraschivescu şi-l alege ca personaj pentru un roman fermecător, cum poate de la „Agonie şi extaz” a lui Irving Stone, unde celălalt mare Michelangelo este personaj, nu am mai întâlnit…

Adică mă refer, evident, la o carte despre pictori, cei „îndeobşte văzuţi drept nişte lumânări de carne peste care Dumnezeu a picurat darul expresiei” (p.45). O carte despre nişte artişti pe care îi idealizăm, pe care am putea să-i împărţim în două: cei care îţi iau culorile gata făcute şi ceilalţi, despre care maestrul care îl învaţă tainele picturii pe Caravaggio spunea: „Cine îşi pregăteşte singur culorile n-o să umple niciodată pereţii şi pânzele cu minciuni” (41).

La scriitori, prozatori în primul rând, probabil e vorba de cuvintele născute din propriile întâmplări, deşi cei foarte buni pot (re)crea foarte bine universuri de mult trecute în neant… Cum este şi cazul Romei sfârşitului de secol XVI, început de secol XVII, ecou decadent al Romei imperiale (deşi nu toată acţiunea, firul vieţii se deapănă acolo), Romă de care este evident că Radu Paraschivescu este îndrăgostit şi pe care cuvintele o învie…

În altă ordine de idei, cât se poate de dihotomic, din partea comentatorului, este şi frumoasă poveste de iubire (deşi sunt mai multe!), dar o iubire din acelea absolute, cu multă Lumină, între pictor şi Lide (dacă vreţi, o prostituată sacră: „Lide, cum spuneau hâtrii prin pieţe, avea minte multă, dar nu toată bună. Altminteri, de ce-ar fi vrut o fată care primea totul pe tavă la Siena să plece din tihna unui conac toscan şi să-şi câştige pâinea vânzându-şi farmecele cui se nimerea? (…) A pătrunde în mintea unei femei era la fel de greu cu a mâna o căruţă pe un drumeag desfundat de ploile toamnei.”, p.130) şi, pe de altă parte, povestea unei obsesii nu numai pentru clarobscur, pentru negru, pentru Noaptea înţeleasă aproape ca şi categorie filosofică, nu numai estetică. El, personajul Caravaggio chiar vrea „o poveste a nopţii” pe care vrea s-o picteze cum ştie „că nimeni altcineva n-ar fi în stare s-o facă”, cu ajutorul unui „fluture de noapte, o creatură pe a cărei mantie stau semne pe care puţine minţi le desluşesc.”

O parte din carte este gândită ca şi cum eroul ar scrie un fel de jurnal-scrisoare către maestrul său, profesorul mort Simone. Un astfel de fragment poate fi semnificativ, trezind interesul cititorul grăbit: „Nu pun preţ pe ce cred alţii despre mine, dar am observat că sunt cu toţii de acord asupra unui lucru: că voluptatea nocturnă mi se potriveşte ca mai nimănui în oraşul acesta care se crede cu încăpăţânare un fel de fântână a luminii. Ei, bine, tocmai fiindcă sunt întunericul din miezul incandescenţei, şi fiindcă Acheron e fiul lui Helios, ţin să las un tablou în care lumea să vadă semnătura unei vieţi. O poveste a nopţii, a distrugerii şi a morţii brodată pe aripile unui fluture. Un muzeu al sfârşitului, altfel decât cele pe care le are sub ochi oricine intră într-o biserică. Altfel chiar şi decât acel muzeu al sfârşitului care este opera mea. Decapitări, sfârtecări, răstigniri, trupuri străpunse de săgeţi, lănci înfipte în carne, spade retezând gâtlejuri, chinuri fioroase ale martirilor tăcuţi, sfinţi omorâţi ca vitele – parcă nici nu-mi vine să cred că au ieşit din mâna mea. Uneori îmi spun: ajunge, nu te-ai săturat? Cât sânge mai trebuie să curgă în tablourile tale ca să te simţi răzbunat pe lume? Câte cruci mai trebuie duse în spate de condamnaţi? Câte capete mai trebuie să cadă sub secure?” (p.55)

Pictorul care şi-a nemurit propria decapitare (imaginară - el este Goliat în „David ţinând capul lui Goliat”, una dintre lucrările sale celebre) se poate să se fi gândit la noaptea raţiunii umane, ţinând cont de toate intrigile, asasinatele, ura, invidiile epocii (un personaj spune că Roma e mai degrabă oraşul celor o mie de invidii decât oraşul celor şapte coline), opusă liniştii de a se şti iubit, care îi lipsea la un moment dat (p.94), obsesia certitudinii în acest sens putând fi sursă de instabilitate emoţională…

Tabloul cu fluturele sfârşeşte simbolic într-un incendiu, eroul este un damnat al vremurilor sale, ajuns proscris, meditând în imaginatele clipe de final ale vieţii asupra literelor ce compun cuvântul „Roma”, sau cuvântul „amor”, „mora” mai însemnând în limbi slave „duh al răului plămădit de somn”, mai simplu „coşmar” sau chiar „fluture”. Care poate fi şi o „Acherontie”, adică un „Cap de mort”, pe care hipersensibilitatea artistului (scriitor/pictor) îl poate percepe ca o mască a Satanei în forfota carnavalului veneţian ( „Nimeni nu-l recunoaşte, dar toţi simt ceva necurat în apropiere, de parcă minţile le-ar fi luate în stăpânire de un tiran glumeţ şi sadic. Prinsoarea lui e să le pătrundă tuturor în gând şi să-i piardă. Şi ce deghizare mai potrivită poate exista decât gingăşia catifelată a unui fluture?”, p.60) sau oglindind miniatura unei crucificări.

Minţile lui Caravaggio vor rezista asaltului Răului (şi din oameni), muşcăturii guşterului dintr-o altă celebră lucrare a sa sau totul, dar totul se va scufunda într-un întuneric căruia mereu ne este teamă să-l numim?!

Împreună cu Radu Paraschivescu şi Doru Căstăian, vom afla câteva răspunsuri la astfel de întrebări alintate, numai bune pentru o seară de miercuri!!!

Poarta turcească, prin ochii, intuiţia şi mintea Mariei Dinu

Cheile sufletului și poarta poeziei

Maria Dinu

Poarta turcească. O introducere lirică la Mistica Poveștii este cel de-al șaptelea volum de versuri al poetului gălățean Adi. G. Secară care marchează nu doar intrarea într-un spațiu infuzat de arome orientale și de povești inițiatice, ci și asumarea unei noi identități poetice, evidențiate mai întâi la nivel onomastic și ulterior confirmate de lectura pemelor. Volumul e semnat de  Adi. G. Secară-Halibey, iar explicația preluării numelui Halibey o deducem din dedicația cu care se deschide volumul: „În semn de bun venit în această lume, pentru Adela Rafaela Simona şi Albert Zian,strămoşilor mei necunoscuţi, în special străbunicii Ruxandra Halibei [sublinierea mea, M.D.] şi un omagiu pios profesorilor Mircea Eliade şi Sergiu Tofan.” Ruxandra Halibei a fost străbunica de etnie turcă a poetului, iar poarta a aparținut hanului turcesc din Galați. Chiar dacă în prezent o ruină, prin dimensiunile și arhitectura sa, poarta rămâne dovada existenței unei construcții care aducea mai mult a templu, decât a han. Dar ea este și mărturia unui anumit context socio-istoric, căpătând semnificația unei legături personale cu o lume dispărută, dar care supraviețuiește prin urmașii ei.

Acestea sunt, deci, coordonatele poeziei lui Adi. G. Secară-Halibey, în care simbolul central este un portal spre repere temporale diferite – „prin ea/ ne putem imagina/ cum vin suflete/ din trecut, din viitor,/ dar mai ales din prezent”, Toc-toc –, propune confruntarea cu trecutul și cu fantomele acestuia, valorificarea bucuriilor prezentului și accesul la o anumită spiritualitate în care înălțarea și căderea, limitele firești ale existenței umane, sunt treptele adevăratei purificări interioare. Ca într-un ceremonial al intrării într-o poveste, volumul se deschide cu poemele Bătăile în poartă și Toc-toc, primul mai mult o incantație a cuvântului în calitate de cheie magică ce deschide simultan porțile sufletului și ale poeziei de o profundă încărcătură spirituală: „Cuvânt frumos, cheie din praf de stele,/ te scrie pe-acest stâlp de suflet,/ întoarce-te în acest ochi de lume,/ te deschide, primeşte toată înălţarea,/ toată căderea…” Poemele înregistrează o permanentă întoarcere spre sine dintr-o ipostază matură, echilibrată, chiar atunci când reevaluează fericirea, amintirile casei bunicilor cu corcodușii înfloriți, a „unchiului tănăsel,/ vitrinierul”, a lui tataie Culai, dar și evenimentele istorice tragice care și-au pierdut, azi, orice semnificație: „lacrimile dictează mai departe:// şi gândul duce la anul 1821,/ la toţi turcii Galaţiului, omorâţi/ ca nişte îngeri străini, de alţi îngeri străini// requiemul lor/ e pe valurile dunării:/ uitarea e un dans pentru păpuşi aruncate-n foc –/ vântul citeşte-n cenuşă/ iar Istoria numără morţii/ împletindu-şi degetele descărnate/ într-un rosarium aproape/ fără de sfârşit”, psalm. Memoria individuală se transformă în memoria colectivă datorită conștiinței originilor și redescoperirii esenței pierdute a umanității, iubirea, povestea care îi permite eului raportarea solidară la ceilalți. Poemul Rafaelei și Alt remember configurează ipostaza tatălui care redescoperă lumea prin ochii celor două fetițe, dar și cuvântul pur, crud, care, fiindcă ține de o vârstă inocentă a omenirii,  funcționează ca o sursă de regenerare la nivel poetic.

Un alt grupaj de versuri, avanpremieră la un volum demult scris, împreună cu marian stroe, la maşina remington, pe când nu ştiam de poarta turcească, de la sfârșitul anilor ’90, sunt un experiment poetic și se diferențiază de celelalte prin schimbarea registrului. E o poezie desprinsă de cotidian și de biografic, visătoare și vegetală, cu asocieri libere în stil suprarealist: „dăruieşte-mi hăul în care te simţi iar copilă a nopţii/ vei citi-n onoarea clepsidrelor –/ voalul lumilor/ niagara – lacrima îngerului meu păzitor/ vei auzi-n apocalipsa gândului troienit –/ cuvântul întunericului/ (atingerea mâinii reci – raiul plin de calorifere/ vei amăgi trăind culorile curcubeielor –/ ploile anotimpurilor)”, 1. Cu toate că suntem avertizați că aceste poeme sunt anterioare descoperirii porții turcești, unele versuri anticipează universul oriental asupra căreia poetul va reveni mult mai târziu pentru a-și confirma nu doar pasiunea pentru această lume, ci și o legătură înscrisă în ADN-ul său poetic: „muezinul fluiera…/ lunii semite feregeaua/ îi şedeau bine ochii/ (se)gregau sub pleoape intifada senzuală/ în jurul arşiţei şarpele se încolăcea/ un coran despletit/ era citit de un nor necredincios/…/ străina căuta minciuna-n deşert”, moscheea călătoare.

Cea mai consistentă parte a volumului sunt poemele din grupajul Sabia de smochin, subintitulat „Gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba, în traducerea la fel de imaginară a lui Adi G. Secară-Halibey”. Versurile reprezintă un dialog spiritual cu maeștrii sufiți, Rumi, dar și cu Sarî Saltuk Baba, gânditor turc care răspândește religia islamică în Balcani, începând cu anul 1263 și al cărui mausoleu se află la Babadag, oraș posibil înființat de acesta. Regăsim aici o lume contemplată în numele iubirii în care imaginea definitorie sau idealul poetului este dervișul, simbol al unității interioare, conștiinței de sine și armonizării cu macrocosmosul, adică cel care este cu adevărat liber: „Poetul caută dervişul ascuns în el, sâmbure/ De migdal, ochi de smochin, din viitor de aur arbore./ […] / Adı güzel, poetul caută dervişul rătăcit/ În marea din el, care nu crede în valuri funerare.”, V. Asemenea dervișului, poetul aspiră la o înțelepciune străveche, eliberate de constrângerile creștine, după înfrângerea „marelui peşte ghiaur, din alt’ carte chemare” în care descoperă liniștea lui Allah. Astfel, prin analogia dintre „sabia de smochin” și creanga de aur, volumul lui Adi. G. Secară-Halibey propune o regenerare spirituală prin netezirea tăișurilor sufletului în urma trecerii printr-o poartă în care antagonismul dintre cele două credințe dispare.

Mozaicul, Craiova, nr.9/ 2019, p. 13.