sedat anar - santur - minnet eylemem

Eternitatea efemerului, insuportabila efemeritate a eternului…

Florin Dochia, Produse derivate, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2017

Aşadar, doamnelor şi domnilor, nu poetul-nepereche, ci poetul Dochia-Poveste! Între Dante, Tolstoi, Nietzsche, Villon, Novalis, Baudelaire, Poe, Cioran (penultimul poet este dedicat lui Emil Cioran; asta ca să amintim câteva referinţe pentru cei mai orbi decât Homer), Florin Dochia nu cedează deloc în faţa nebunului gust, îmblânzeşte cu bici de cuvinte de lumină răul şi întunericul, singurătatea care este un zeu atotputernic, rival al Unicului (înţelegeţi paradoxul, că doar de aia e paradox!), propovăduind în tăcerea şi arşiţa nopţilor:

„vei învăţa că singur eşti întreg,/ vei învăţa cum să te-m parţi pe tine,/ cum să oferi şi altora destine,/ acelor ce tăcerea o-nţeleg. // vei preţui de-acum tăcerea sfântă,/ vei asculta discursul îngerului mut,/ sfidând cuvintele de împrumut -/ false chemări nu te mai înspăimântă.” (p.100)

Morţii i se acordă un rol niţeluş mai simpatic:

„moartea nu umblă/ niciodată singură, se ştie,/ are alaiuri,/ are cohorte,/ cete de servitori/ o însoţesc peste tot,/ tu însăţi, femeie,/ cu dragostea ta nesfârşită,/ eşti în serviciul ei credincios,/ noapte de noapte,/ în tăcere./ fiecare suspin al tău/ este hrană bogată/ pentru ultimul suspin,/ încă un dar de preţ/ pe care mi-l face moartea,/ în tăcere.” (pp.84-85)

Ca şi numărului pi, într-un poem antologic, cum multe sunt în această carte care este, totuşi, a luminii, poemul „liber abaci”, care începe la  pagina 86 şi se termină la 90 aşa: „cifrele se iubesc nebuneşte/ la picioarele noastre./ de aici, vedem că haosul/ e o frenetică mare de numere,/ în care tu naşti, femeie,/ un univers derizoriu/ în fiecare zi.”

Deşi noaptea, la un moment dat, nu singură, pare să aibă câştig de cauză: „noaptea nu are nimic absurd./ noaptea este o locuinţă primitoare şi caldă,/ e locuinţa ta plină de aşteptări,/ în care o primeşti cu solicitudine,/în timp ce luna răsare timid./ deschizi larg fereastra şi ea intră,/ în foşnetul unor aripi transparente,/ efemerizând totul în urma ei,/ eternizând clipele pe care ţi le dăruieşte/ cu o totală lipsă de parcimonie./ aerul arde în jurul ei şi tu te aprinzi/ de o sfântă tandreţe…” (p.92)

Da, la început a fost tandreţea, la urma urmelor, apostolul religiei tandreţii pare să fie Florin Dochia, poemele sale chiar par a fi cocori rotindu-se în jurul unui templu uitat şi el într-o fotografie: „e linişte ca-ntr-o iubire uitată,/ sclipind în fotografia de/ deasupra şemineului rece./ e linişte precum o blană de urs/ într-o cabană de munte pustie.// trupul meu o ia înaintea corpului,/ la întâlnirea cu tine/ va trebui să fim împreună,/ legaţi cu aceeaşi cătuşă de mătase.// voi avea grijă să anulez/ eterna reîntoarcere,/ ţi-am promis,/ e un circuit turistic ratat/ de prea multe ori.// vreau să-ţi desenez conturul/ cu inima mea/ să afli şi tu că ascensiunea/ înseamnă să fii tot mai singur/ cu cât eşti mai sus,// iar Dumnezeu este singurătatea pură.” (pp.94-95)

Îndrăgostit de „eşafod şi de calvar” ( după cum anunţă la p.96, dar primul poem chiar se intitulează „eşafod”), poetul care se ascunde sub numele de Florin Dochia se mai auto-denunţă (ca orice poet responsabil, să ştie muzele ce le aşteaptă): „nu te teme, mâine voi inventa/ o nouă capcană”, în care iubirea şi alţi demoni, eternitatea efemerului, insuportabila efemeritate a eternului, frumuseţea, vor cânta povestea de a nu fi doar o poveste ( a „produselor derivate”, axiologic diferite ontologic) în adevărul infinit al pulberilor de stele…

Dar să mă întorc la poemul care chiar se numeşte „produse derivate”!

Nu scriu „va urma”!