Adrian G. Romila, Zeppelin, Polirom, 2017
Dacă aş fi fost un adolescent de dinainte de 1989, care ar
fi citit „Zeppelin” după câteva cărţi de povestiri ale… „Ceahlăului”
literaturii române, Mihail Sadoveanu, l-aş fi declarat pe Adrian G. Romila, cu
inconştienţa adolescentului, „un demn urmaş în ale povestitului”… După Llosa cu
al său povestaş, deşi nu ştiu cât de mult s-ar potrivi in extenso, i-aş putea spune „micul Llosa din Piatra Neamţ”, deşi
ar mai fi de găsit comparativ nişte nume literar-măgulitoare pentru ceea ce a
realizat în „Zeppelin”, fascinând cititorul, dar şi lăsându-l cu buzele uscate,
ca să nu spunem împuşcat în pustiul munţilor Ceahlăului, înzăpeziţi… mai ceva
ca-n „Baltagul”!
Desigur, nu încercăm să măgulim pe cineva, aşa cum nici A.G.
Romila nu a încercat cu, de pildă, Calistrat Hogaş (apropo, anul trecut s-au
împlinit 100 de ani de la moartea tecuceanului!), menţionat de câteva ori, sau
cu întreaga Urbe a Tombstone-ului moldav (veţi vedea legătura dintre oraşul
făcut celebru de Wyatt Earp şi Piatra Neamţ, al cărui nume, dacă nu mă înşel,
chiar nu este menţionat în carte, exceptând o clapetă!)! Cert este că poate fi,
cartea, şi un mic omagiu adus povestitorului, povestitorilor moldavi în genere!
Prin finalul „ales”, am putea spune că avem de-a face cu un
Lars von Trier aproape idilic, încercând să îndulcească viziunea lucidă asupra
umanului, sugerând că lupii (în sine) mai pot fi păcăliţi cu puterea artelor
(ca în diverse mitologii mediteraneene; este una dintre scenele memorabile,
antologice al cărţii, unde oamenii cântă, înconjuraţi de fiare: „I dreamed a
dream the other night…”), dar oamenii continuă să fie fideli dictonului, tot
mediteranean, homo homini lupus!
Totuşi, Adrian G. Romila nu va apela la arsenalul unui Tudor
Ganea (care distruge bună parte din Constanţa şi Bucureşti, sic!), par exemple,
sau la soluţia lui Lars von Trier din „Dogville” sau mai radicală din
„Melancholia”! Urbea mitologizată – într-o epocă a demitizărilor, Adrian G.
Romila a ales să remitologizeze, declarând, de exemplu, pe clapeta menţionată,
explicit: „Acest roman s-a născut din dorinţa de a-mi remitologiza spaţiul
natal. M-a ajutat mult potenţialul epic al întregului peisaj. Şi, desigur, am avut
în faţă câteva stampe, întâmplări şi personaje care mi s-au impus, la limita
istoriei. Căci despre timp şi despre istorie e vorba, între altele, în carte.
Ce provoacă un schelet de uriaş descoperit la marginea unui oraş mic e şi el un
fapt al istoriei, nu-i aşa?” -, aşadar Urbea, dar şi împrejurimile, se vor
bucura de o cronică, pe scurt, a evenimentelor care vor urma începutului de
secol XX – povestirea propriu zisă se termină la început de an 1912, după ce
debutează în răcoarea unei dimineţi de 3 mai 1910! -: dezvoltarea interbelică
şi comunistă a oraşului, construcţia barajului de la Bicaz, lacul rezultat
acoperind o localitate cheie în carte, Hangu, contribuţia Pietrei Neamţ la al
doilea război mondial (din gara de aici dă mareşalul ordinul cu trecerea
Prutului), ce se întâmplă în primul război mondial (un Zeppelin german este
doborât deasupra Oraşului în august 1917, dar nu despre el este vorba în
carte), se ajunge (prin meandrele desfăşurării acţiunilor) la un Ceaslov
desenat de uriaşi care dovedeşte că spaţiul şi timpul pot fi ale istoriei, iar
istoria poate fi, aproape ca în teoria bandei lui Moebius, „o bară îndoită, pe
care Oraşul e o parte, întins înspre un capăt al ei şi înspre celălalt.
Secvenţe din viaţa lui trecută şi viitoare erau acolo, pe ultima pagină, fără
ca Andrei Toma (nota a.g.secară:
personajul principal, un tânăr jurnalist, de la „Reformatorul”, preocupat de…
non-ficţiune, dar şi de desen, „blestemat” să întâlnească Ficţiunea cât se
poate de uriaşă!) să fi putut să le înţeleagă (afară de zborul său în
zeppelinul ca un peşte aprins) ( de unde,
din înalt, nota a g. secară, face o antologică declaraţie de dragoste):
barajul de la Bicaz, cu şoseaua de deasupra; cartierele de blocuri cu antenele
de comunicaţie înfipte în vârf, care-au înlocuit, treptat, casele şi
prăvăliile; cele două războaie mondiale, când oamenii şi-au luat vieţile cu tot
felul de arme nemaivăzute, pe pământ, în apă şi-n aer; ajungerea americanilor
pe lună, cu racheta, în iulie 1969, prefigurată, în felul ei, de americanul
care s-a înălţat cu un zeppelin pe cerul de deasupra Bistriţei, în iunie 1911;
explozia centralei nucleare ridicate de sovietici la Cernobîl, în aprilie 1986,
al cărei nor ucigaş a trecut şi pe deasupra Oraşului, în drum spre văzduhul
Europei.
În desenul cu omul inform care îşi ţine mâinile pe suprafaţa
îngustă, ca un ştergar, sunt eu scriind această carte. Am făcut-o în faţa
laptopului personal, mângâindu-i apăsat tastatura dreptunghiulară. Şi eu
mărturisesc oricui o va citi: iată, oameni uriaşi au vestit cândva despre
mine!” (p.216-217)
Aşadar, toate acestea rezultau din nişte desene misterioase
descoperite într-un ceaslov vechi, desene atribuite unor uriaşi care locuiau
într-o parte localităţii Hangu, precursoare ale benzilor desenate…
(...)
Dacă printre uriaşi s-ar fi strecurat şi nişte zâne, mai că
a-i fi putut spune că este o feerie de carte, în care totul se termină
(aproape) cu bine! Oamenii au trăit cu tehnologia, (anti) heideggerian,
fericiţi, până la adânci bătrâneţi! Iar Cartea, aproape o carte-shrek, este
posibil să aibă soarta „muzei-zeppelin”: aparatele Zeppelin au fost învinse de
avioane, dar chiar şi acum au farmecul lor, aproape mistic, dacă este să ne
referim la o mistică a tehnologiei, nu chiar steampunk aici…
Subintitulat „Stampe şi istorii apocrife”, romanul-zeppelin,
o nouă subspecie literară (sic!), adică romanul „Zeppelin” te seduce şi te
abandonează…
Învie
o lume („vârsta de aur a statorniciei” lui Stefan Zweig, şi el de găsit la
moto-uri), deschide porţi către lumi virtuale, către „ceruri” din acelea de
care ne amintim când citim prologul: „Când a făcut Dumnezeu lumea, a plăsmuit-o
prea mare şi nu încăpea deloc sub cer” (din vechi legende româneşti!)…
(Fragmente dintr-o cronică în lucru)