Mai presus de orice iubire
a.g. secară-halibey: Poarta turcească, Editura Detectiv Literar, Bucureşti, 2017
Despre autorul acestui nou volum de
versuri, a. g. secară, notam în Dicţionarul
Scriitorilor Gălăţeni: „Scriitor, pe numele real Adi George Secară. Membru
al Uniunii Scriitorilor din România. Profesor de istorie şi filosofie.
Bibliotecar. Redactor de carte, editor. Critic literar (de întâmpinare).
Studii: Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, Universitatea „Dunărea de
Jos” din Galaţi (specialitatea istorie-filosofie). Specialităţi
postuniversitare: Master în Filosofie şi Spiritualitate Răsăriteană”.
Trimiterea la „dosarul literar” nu este deloc întâmplătoare, ea ne-a fost
sugerată – dacă nu cumva chiar impusă – de parcurgerea acestei noi apariţii
editoriale în spaţiul Poeziei, pe care a semnat-o a. g. secară deasupra unui
titlu atât de incitant (prin simplitate debordandă şi aromă de mister
oriental), adăugându-şi un supranume demn de o nouă iniţiere (identitate)
poetică, halibey.
Cunoscătorii liricii şefului de promoţie ’90
al literaturii de la Dunărea de Jos, cum ar putea fi considerat autorul,
trebuie să recunoască la unison o neaşteptată schimbare de ton şi de
perspective, căci gălăţeanul a. g. secară devenit şi halibey, revendicâdu-se la
modul cel mai serios (şi) din filiera turcească a existenţei umane, ne propune
un titlu ce nu admite nicio confuzie, Poarta
turcească, cartea fiind dedicată „...strămoşilor mei necunoscuţi, în
special străbunicii Ruxandra Halibei” şi ne introduce dintr-o dată într-o altă
lume şi într-o altă dumnezeire, cea a lui Allah şi mai ales a marilor poeţi
care L-au preacântat sub semnul semilunii. Poarta
turcească este însă doar un capitol, primul, căci volumul mai cuprinde şi Sabia de smochin, Urcând la Koyun Baba, Întâlniri
cu Yunus Emre, precum şi o traducere în engleză, marca Petru Iamandi, a
gazelurilor imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba (capitolul al doilea din carte).
Poarta turcească, mai bine zis ultimul
vestigiu păstrat în centrul Galaţilor dintr-un faimos han de altădată, a rămas
un punct de reper în istoria urbei, care n-a fost niciodată raia, precum, la
doar 15 kilometri, Brăila, dar care nu se poate să nu aibă în ADN-ul său etnic amprente
ale unei treceri de câteva sute de ani, mai ales că o comunitate a turcilor
există şi astăzi şi se manifestă spiritual încă destul de convingător. Marcat
poate de o îndepărtată filieră musulmană (prin acea străbunică Ruxandra, pe
româneşte şi Halibei, pe turceşte), poetul descoperă în Poartă o deschidere
spre o altă lume, spre un alt Rai şi chiar mărturiseşte, într-o ciudată prefaţă
de câteva rânduri de pe pagina editorială, „Încercările mele din această carte
sunt, într-un fel, şi încercări de înţelegere a celorlalţi, care nu sunt
altceva decât Paradisul, iar nu infernul lui Sartre!”.
Din această perspectivă profund
ecumenică, vestigiul pierdut ireal printre blocuri de locuinţe cu antene
parabolice devine „o poartă gălăţeană,/ româno-turcească prin destin/ de
cărămizi, de stele”, pe care „o putem desena cu grafitti, putem fi una cu ea,/
o putem dărâma, iubi, preschimba-n cuvinte,/ ne putem aminti cum ne plimbam
tinereţea pe lângă/ ea,/ cum ne silabiseam iubirile,/ cum le sacrificam pentru
alte iubiri/ fără milă” („Toc-toc”, p.10). La a.g.secară-halibey, poarta
turcească nu este însă decât un pretext, o ipoteză de lucru a Poeziei, sau, mai
postmodernist vorbind, o pistă de decolare spre alte universuri, spre alte
lumi, spre Lumea cea Mare, unică şi irepetabilă şi, de aceea, în noua viziune,
„poemul se vrea un hamac/ întins între cei doi plopi/ ai apartamentului de la
etajul patru/ în care cei patru piţigoi reali/ se vor înmulţi cu cei patru
sticleţi/ ai mei şi numai ai mei/ iar fetele vor vorbi/ despre germania,
canada, italia, turcia/ încet/ ca şi cum eu/ nici n-aş mai fi/ decât ochii lui
scarlett o’hara” („Doi plopi şi patru piţigoi”, p. 14). În teribila
încrengătură urbană, „prin poartă intră şi ies/ oamenii amintirilor noastre”,
iar poetul-profesor („puteam să le predau istoria oamenilor care au fost de
parcă n-au fost”) trece în starea de rememorare „... şi gândul duce la 1821,/
la toţi turcii Galaţiului, omorâţi/ ca nişte îngeri străini, de alţi îngeri
străini”, lansând ecouri tardive, reverberate în toată firea lucruilor, aşa
precum sunt: „requiemul lor/ e pe valurile dunării:/ uitarea e un dans pentru
păpuşi aruncate-n foc - / vântul citeşte-n cenuşă/ iar istoria numără morţii/
împletindu-şi degetele descărnate/ într-un rosarium aproape/ fără de sfârşit”
(„psalm”, p. 23).
Semnificaţia de profunzime a
acestui portal deschis spre universurile paralele capătă consistenţă lirică
admirabilă în poemul de sfârşit, în care asistăm la un fel de reiterare a
destinului de început, la o eternizare a memoriei şi a trăirii, totodată, căci
„sub această poartă s-a născut din nou/ bătrân de la început/ fără de moarte//
avea în braţe iubirea şi pacea/ şalvarii îi erau de la începutul lumii/ pânza
turbanului era din stele”, iar ceea ce urmează nu este altceva decât
desfăşurarea fantastică a unui ritual de (re)iniţiere, în care „omul a zâmbit/
a ridicat braţele a dans cu noaptea/ focurile s-au aprins/ semiluna a ieşit din
teaca nopţii/ ca o sabie de lemn/ cu care un copil ş-a tăiat copilăria/ spte a
nu-l mai părăsi” („Întoarcerea la poartă”, pp. 41-42).
Iniţierea prin „poarta turcească”
în spiritualitatea musulmană devine cu adevărat convingătoare prin al doilea
ciclu al volumului, „Sabia de smochin”, subintitulat de a.g.secară-halibey
„gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba, în traducerea la fel de
imaginară a lui Adi G. Secară Halibey”. La noi, doar George Coşbuc mai scrisese
gazeluri, aşa că poetul nostru din Galaţi surprinde din nou prin atenta
respectare a regulilor stricte ale acestul gen liric arhaic şi dificil,
inclusiv a recursului de final la pseudonim (Adî guzel), iar trimiterea directă la Sarî Saltuk Baba prelungeşte
misterul porţii turceşti din Galaţi dincolo de Dunăre, dar nu foarte departe,
doar până în pitorescul Babadag (oraşul muntelui, în turceşte), cetate cu o
puternică amprentă musulmană, cu o prezenţă a semilunii încă din veacul al
XIII-lea, fostă reşedinţă vremelnică, mai târziu, a paşei din Dobrogea, aşezare
cu o bogată moştenire de vestigii şi legende.
Dervişul, marele gânditor şi, cine
ştie, poetul Sarî Saltuk Baba (Tatăl Pământului Galben, într-o traducere foarte
liberă) venise aici pe la 1260 în fruntea a 10.000 de turci, pentru a aduce
cuvântul lui Mahomed pe aceste meleaguri şi aici a rămas, mormântul lui de la
Babadag devenind un loc de pelerinaj şi o piatră de rezistenţă a
mahomedanismului. Cu sabia sa de smochin, halibey trasează prin hăţişul
imaginaţiei binecuvântate luminuşuri, în care descoperă „Dorul oamenilor de a
se îndrăgosti din când în când/ Ca şi cum Allah s-ar juca din timp în timp de-a/
depărtarea// Dorul după o rugăciune uitată din copilăria care se/ vede/ Undeva
spre zare, ca o turmă de mioare fără de păstor// Covoraşul pentru rugăciune
mişcând-se singur/ către izvor,// Apele ridicându-se spre un alt stâlp al
credinţei/ strugurilor// În dulceaţa lor, Adî guzel, şi a fraţilor lor din
paradis,/ Om, must al fiinţelor cereşti, nu crede înăsprirea ta!” („VII, gazel
aproape fals”, p.52).
Invocarea vechiului gânditor islamic
eternizat pe aceste meleaguri creştine îi prilejuieşte poetului Halibey să
reconcilieze lumea prin vers, să instituie prin metaforă starea de egalitate şi
deplină frăţie, căci „Facă-se voia lui Allah, iubesc oamenii şi cerul/ Muhammad
e profetul inimii mele, e aerul,// Pacea minţii, Gabriel m-a învăţat că toţi oamenii/
Pot fi fraţii noştri, apa bună şi focul blând în gândul// Pentru voi, pământul
ne iubeşte pe toţi, ne-alină dor/ Ne primeşte cald, rece, străin, tată, ca un
vers cuvântul// Pe covoarele zburătoare ale sufletului trec/ Uşor, să ne rugăm,
viaţa noastră e poveste, basmul// Cu a fost odată ca niciodată, Adî guzel, mereu/
Fie îngeri să ne povestească la stele viaţa, sufletul.” (XI, p.56).
Koyun Baba (Tatăl oilor, în turcă) a
rămas în amintirea comunităţii turceşti din Babadag ca eroul care a salvat aşezarea
în urmă cu 500 de ani, atunci când un gheizer ameninţa prin şuvoaiele lui
fierbinţi întreaga fiinţă şi când doar legendarul păstor a reuşit să-l astupe
cu lâna oilor sale. Tot el avea să descopere şi mormântul lui Sarî Saltuk Baba,
aşa încât va rămâne în memoria oamenilor ca un profet şi ca un binefăcător, însuşi
muntele purtând-i numele. Mistica aparte a legendei nu putea să nu-l atragă pe
Halibey al nostru care-şi intitulează cel de-al treilea capitol al cărţii chiar
„Urcând la Koyun Baba”, acesta fiind muntele (dealul) cu acelaşi nume pe care Tatăl
Oilor a stins izvorul ucigaş şi a descoperit prin mioarele lui mormântul întemeietorului.
De jos, din vale, muntele îşi desenează profilul ţuguiat şi plin de mistere,
dar numai cunoscătorul îi poate dezlega tainele: „De jos se aude cântecul lui Sarî
Saltuk/ cuvintele precum turmele de oi,/ se adună şi coboară// puţini ştiu că
oile sunt lumină/ caprele-s strălucire, sângele apă/ vântul suflet, ţărâna
carne,/ focul mai mult decât căldură şi lemn,/ depărtările versete, norii cărţi
sfinte,/ apele oglinzi ale ochilor cereşti” (VII, p. 70). Urmând o nouă
iniţiere, poetul urcă dealul cu senzaţia asumată că păşeşte într-o altă lume,
exact în aceea pe care şi-a îngăduit-o dincolo de bătrânele cărămizi ale porţii
turceşti de acasă: „abia mai respirând/ te opreşti pe cărăruie/ abrupt/ te rogi
să ajungi cu bine// pe koyun baba/ viaţa pare să fie suspendată/ nu trec păsări,
e doar/ fiinţa liniştii/ de-a fi dincolo de viaţă („V”, p. 68).
Cel de-al patrulea capitol, „Întâlniri cu Yunus Emre” îi prilejuieşte
lui a. g. secară un dialog eminamente postmodernist cu celebrul filosof, teolog
şi gânditor al lumii islamice, care a trăit un lung timp, între 1238 şi 1320. O
frumoasă întrebare – „Yunus Emre, dacă ai fi ascultat/ requiemul lui mozart,/
cu ce ochi ai fi văzut pacea cerului?” – îl ademeneşte pe veşnicul Emre, versurile
sale sunt folosite ca pretext pentru alte versuri, totul în numele iubirii,
căci „iubirea-i o pasăre ciudată/ care azi zboară, mâine nu,/ cuibul ei poate
fi-n cuvinte,/ -n ochi, -n inimă, -n arabesc/ iubirea poate avea picioare
lungi,/ aripi scurte: dar când pleacă la vânat,/ sufletele noastre fug precum/
puii de peşti/ când simt/ umbra pescăruşului nebun” (IV, pp. 77-78). Dialogul cu poetul turc are o finalitate
aparte, iniţierea prilejuită de trecerea de dincolo de poarta turcească devine
o stare de facere, de geneză, de creaţie într-un spaţiu fără graniţe şi fără
oprelişti, „azi într-o carte, mâine într-un poem,/ ieri la manisa, poimâine la
galaţi,/ Yunus Emre, caut lacrimi celebre, ori anonime,/ din ele voi scrie o
carte/ a cerului ascuns prin sufletele noastre” (VI, p. 80). Fraternitatea
întru poezie disipează diferenţele, Allah şi Dumnezeu sunt Totuna în Creator,
iar menirea comună aduce, poate să aducă pacea, adevărata Pace: „ca două vârtejuri
de pulbere/ ne-am întâlnit, Yunus Emre,/ hai să povestim despre focul acela/
care dă mai mult decât lumină şi căldură// focul vieţii care este mai mult
decât viaţă/ foc de cer-n cer,/ foc citind inima de piatră a Creatorului” („VII”,
p. 81).
Ce a vrut să ne transmită a.g.secară,
alias halibey, prin această inegalabilă carte scrijelită pe Poarta turcească a
închipuirii şi înscrisă curajos la intersecţia originalităţii debordante cu
perenitatea gândirii umane universale nu poate fi decât sublimarea poetică a
unei încercări de a apropia lumile paralele întru aceeaşi invincibilă
fraternitate, iar dacă vor fi fiind unii neîncrezători în această asumare, ei
ar mai avea o şansă la înţelegere, oferită chiar de autor pe coperta a patra a
volumului său, sub un desen semnat de confratele Victor Cilincă: „căutând poarta
aceea uitată/ printre blocuri/ într-un oraş uitat la marginea/ ţării/ într-o
ţară uitată într-un/ fel de colţ al lumii// poarta unei iubiri mai presus/ de
orice iubire”. Concluzia care se desprinde în mod evident este că a.g.secară
ne-a dăruit un volum liric autentic, de o reală valoare și calitate literare.
Galați, 12. II. 2018
Zanfir Ilie
