Jazz literar cu pelin
şi sare de bucătărie
Ana Sofian, Imperfect solubil, Ed. PIM, Iaşi, 2018
Desigur, sarea-n bucate are rolul ei, chiar şi în istoria
literaturii. Chiar şi când în ceaşca cu cafea solubilă, zahărul e absent sau
este confundat cu sarea, care poate fi de mare sau de Himalaya, sau de Lacu
Sărat!
Ana Sofian a încercat să salveze ceva din „poezia din noi”,
care dispare, dispare, precum eroii din „Infinity war”, nu de alta, dar pentru
o lume mai bună, este nevoie, dacă eşti adept al concepţiei lui Thanos, ca
totul să fie înjumătăţit.
Este drept că „jumătatea” poate să fie cea a cozilor „de
şopârle plictisite de căldură”, amintite într-un poem ales pentru coperta a
IV-a, de găsit la p.19, dar un poem din carte este o lecţie pentru Thanos
(înrudit ideatic, desigur, cu Thanatos!): „nu există jumătăți de libertate//
așa cum nu există jumătăți de iubire sau de frică/ cu nevinovăția
neștiutorului/ acopăr încă o zi ce-și scutură praful/ peste viața mea/ noroc de
ploaia căzută azi dimineață/ peste urbea cu jumătăți banale de oameni/ peste
jumătăți de suflete care nu se mai pot împărți/ deja e prea mult/ mint încă o
dată cu gândul că pot înmulți/ și din lut să fac chipuri întregi/ și suflete
rotunde/ pentru zilele în care singurătatea/ e un fel de moarte dulce/ care-ți
râde, culmea, cu jumătate de gură” (p.48).
Este un poem, cam de la… jumătatea cărţii, o carte care este
şi de meditaţie, şi asupra Libertăţii (omului de a fi Poezie!) de a visa că va
fi şi altceva „după”: „pe noi cine ne va mai iubi după?// să fiu frunză pe
cărare/ sigur pasul de îndrăgostit/ mă va arunca/ într-o joacă nebună/ pe care
toamna le-o lasă la îndemână/ să fiu frunză/ până când dragostea mea se va topi
într-o ploaie/ ce-mi știe fiecare suflare/ pe ram viața mea scurtă/ în aer libertatea
mea adâncă/ aici – gândul meu că, după.../ uitată voi fi într-un bulgăre mic de
pământ/ unde vei sădi caisul/ să înflorească în primăveri/ când voi fi prea
departe să-ți vorbesc” (p.10)…
Într-un alt text, de la pagina 21, găsim o definiţie
aproximativă a Poeziei, apropo de libertate: „un nou fel de mâncare/ pentru
flămânzii/ pierduți în secol cu viteze/ spun simplu/ sunt/ și bara din brațele
mele se clatină/ până jos e doar o aruncătură de viață/ o căzătură/ și am
ricoșa în imagini cu îngeri/ chiar dacă privirea ne este lovită/ și ochiul
doare/ mers pe frânghii/ deasupra înalt peste un gol ce ne soarbe/ și-n avântul
de-a merge înainte/ culegem tăceri dezvelite”.
Este un poem, cel de mai sus, intitulat „Mers pe frânghii
asezonat cu libertate”, prefaţat de un moto din Iustin Panţa, un fel de maestru
spiritual: „Numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată”. O sugestie de artă
poetică şi, într-adevăr, Ana Sofian, pe numele real Camelia Chirchiboi, alege o
anume simplitate, (la pagina 16: „caut simplitatea ca un bărbat femeia
iubită”), a bunului simţ liric, care caută mai mereu Îngerul (personal au ba!),
măcar cel din „imagini”, precum s-a observat mai sus.
El este de la prima pagină, de la primul poem: „suntem
pereți sfărâmați de focuri/ acoperișurile noastre sparte/ niciun copac nu ne
mai deschide ușa/ locuim pe afară/ musafiri față de noi înșine/ înstrăinați și
singuri/ câteodată batem în ferestrele cerului/ poate vreun înger se îndură să
ne primească/ măcar puțin/ atâta cât ne trebuie/ să mai putem îndura
necredința” (p.9) şi, poate, până la ultimul poem, dacă e vreun înger sau
cineva care interpretează rolul acestuia, până la ultimul text, încărcat,
totuşi, de un anume optimism: „e prea multă liniște pe coridoare/ nefiresc/ m-am
învățat cu forfota/ ai grijă de sfori/ un naufragiu prin lumea asta/ n-ar face
decât să-ți întrerupă viața de artist/ aici oamenii se ocupă de alte treburi/ n-au
timp de copaci/ de frunze/ de ploi/ de leagăne/ aici totul vine și pleacă/ atât
de repede încât ți se face frică/ de aceea pun somnul la păstrare/ și umblu// cu
tine de mână mă simt partizan” (p.89).
Este „ceva jazz, o porţie de noapte şi luna”, este „blestem
cu pelin şi sare de bucătărie” (titluri de poeme), dar în condiţiile în care se
cântă româneşte prohodul şi europeneşte (Christian Crăciun ne va zice zilele
acestea despre o limbă moartă, europeana) requiemul pentru democraţie, „ceai
călduț/ tratament pentru vremea pe care o trăim”, p.37) chiar ne trebuie
Îngerul acela, chiar şi acela al democraţiei, meditaţia despre care vorbeam
fiind şi asupra istoriei, condiţiei umane în general: „ultima nocturnă rătăcită
în canal/ un pian răgușit se tratează/ circulă un virus/ unii spun că e
periculos/ miroase a neîncredere umedă/ e polei pe culoarele întunecate/ alunecă
deținuții, își dau coate/ drumul se îngustează/ se sapă în alb/ moartea unei
zăpezi abia începute/ supraviețuitorii urcă/ scara e singurul motiv de evadare//
și Dumnezeu stă cu mâna întinsă” (p.87).
Cum spuneam, există, totuşi, un optimism, poveştile vor
înflori din nou, p.86, chiar dacă probabil mai sumbre, mai puţin cu happy end,
cu feţi frumoşi împăiaţi, p.85, iubirea poate va mai salva ceva, dacă nu va fi
doar „un substantiv”, p.84, ori un program pentru androizi şi alte calculatoare
superperformante, gata să trimită omenirea în rezervaţii ori grădini zoologice
(„avem doar memorii externe/ unde stocăm până când ajungem să obosim”, cităm
trunchiat, deoarece „numărăm copacii rămaşi în picioare”, p.83), Ana Sofian
este încă o supravieţuitoare a basmelor unde finalurile sunt schimbate, din
nefericire („piticii se întorc acasă/ şi cad într-un somn adânc”, p.82), dar
mai crede în plăsmuire de inorogi, chiar dacă şi aceştia, la o adică, ar putea
fi decapitaţi ( „suntem călăii/ ce-şi potrivesc mereu, cu precizie,/
cuvintele”, p.81)…
Este o anume apăsare a fenomenului carceral, care nu se
referă numai la istoria propriu-zisă, vezi Treblinka, dar şi la relaţiile mai
simple, vorba vine, dintre oameni: „detenţia nu-i decât un motiv/ să te am -/
paznic de comori/ oxigen pentru clipele/ în care fumul depărtării ne sufocă”,
p.12. Legăturile pot fi însă surprinzătoare, am fost şi vom fi în lagăre ale
căror porţi vor fi mereu deschise de iubire, chiar dacă „uneori izvoarele
seacă”, p.13.
Cenuşa din care suntem formaţi, ţărâna, praful, pot fi şi
ele solubile, nu-i aşa, dar imperfecţiunea ne este şi ea atât de dragă, atât de
umană! Iar toate acestea au tot dreptul să o proclame pe Ana Sofian „regina
păcatului neîmplinit”! Chiar şi-n joaca serioasă de-a poezia, unde „cuvintele
sunt ciuturi/ niciodată goale”, cu apa vie a lor curăţindu-se „singurătatea/
din zilele în care păsările cerului/ se odihnesc sub creanga unui apus de
fapte” (p.17).
Din punctul de vedere al zeului singurătăţii, Ana Sofian
este o preoteasă a templului său, care ştie câte ceva despre sacrificii: „să
strangulezi o singurătate// e un fel de joacă de-a baba oarba/ n-o vezi oricât
ai deschide ochii/ nicio lentilă din lumea asta nu te ajută/ e mai degrabă un
eșec/ asumat/ fără mofturi/ fără păreri de rău/ sau dureri/ nu faci decât să
bați din palme/ ca să te auzi/ să întinzi brațele/ și-atunci poate măcar un
copac/ îți va ieși în cale// crima privind singurătatea – doar o variantă
amânată” (p.26) Sau: „suntem actori de mâna a doua/ într-o banală încercare/ de
a crede că sufletul ar putea să se-ncalțe/ și să fugă de singurătate// e frig/
doar noi nu mai umblăm desculți” (p.31) Obsesia jocului, a actoriei mai
reapare: „în spatele cortinei, actori// ne trezim curajoși/ stăm cu aerul în
piept/ cum generalii prezenți la paradă/ cântărim melci/ le furăm din mers/ să
nu ne ajungă din urmă vremea/ când vom sta singuri/ așteptând sub înserare/ să
ne bată cineva la poartă/ adevărul e că nu știi niciodată cum va fi/ strădania
călătorului/ nu se consumă/ el se înfrățește cu drumul/ și crede că veșnicia/ e
aici/ în lucrurile simple/ în timp ce moartea e doar o glumă bună/ spusă la
colț de stradă, pe undeva...” (p.36)
Condamnată la frumuseţe, la simţirea acesteia, de toamnă şi
nu numai, Ana Sofian lasă un auto-portret memorabil: „deţin în gazdă un stol de
cocori// sunt primitoare ca o africă/ mut frigul într-o parte/ și întind la
picioarele tale nisipul/ să-l strecurăm în joacă/ așa cum copiii îl plimbă
dintr-o mână într-alta/ vorbesc în șoaptă/ să nu le stric zborul/ culeg cu
privirea/ mă înalț/ alb/ la marginea unei întinderi mișcătoare/ în timp ce
toamna/ îmi dă târcoale/ și-mi lasă în cuiburi de lăstuni/ pustiuri” (p.38)…
Respiraţia şi jazzul în stil… ghemuit, p.42, marcă înregistrată
Ana Sofian!, şotron liric în care se joacă şi cu Singurătatea, şi cu Dumnezeu,
şi cu singurătatea lui Dumnezeu! La urma urmelor, cine îşi mai aduce aminte
cine şi cum se câştiga în copilărie la şotron? Parcă ar mai conta, pe lângă
Frumuseţea în sine a şotronului: „te întorci/ piatra nimerește în căsuța cu
numărul patru/ nu știi cu siguranță dacă mai poți sări/ nu mai e important să
câștigi/ la capăt de joc/ te așteaptă același tramvai/ în care visai să-ți
strângi stângaci în brațe iubita/ fără să te observe ochii iscoditori ai
călătorilor/ doar că acum/ liniile sunt mai subțiri/ norii mai grei/ furtunile
mai dese/ plouă în noi cu bunătatea unei toamne/ care-și face siesta” (p.44)
Întorcându-se la un modernism de bună factură, poate
nepregătită pentru o revoluţie oricum inutilă, aş spune, ca într-un poem de la
pag.57, că Ana Sofian a legat la ochi timpul şi a invitat un apus de soare
timpuriu să cânte jazz nu chiar la voia întâmplării, pe mal de suflet, pe
pervaz de fereastră de bucătărie primitoare, caldă, mirosind a tot ce vreţi
dumneavoastră. În timp, ce timp, poeta răsare, răsare, „femeie de zăpadă pe
cenuşa ridicată sub stele”…
a.g.secară
