Doina Roman, Prea mulţi zei pentru un deşert, Ed. Paralela
45, Piteşti, 2017.Andrew M. Greeley, un mai puţin cunoscut scriitor şi preot romano-catolic, într-o introducere la „Cămaşa lui Hristos” de Douglas Lloyd, recunoştea că romanul acela a fost primul său roman citit şi că „Era pentru prima dată în viaţă când experimentam forţa unui narator priceput în a crea o lume proprie și personaje proprii care îmi subjugau atenţia și îmi antrenau întreaga fiinţă. Iată, îmi spuneam, așa lucrează un adevărat povestitor și de aceea citesc oamenii romane.”
După ani şi ani, putem şi noi afirma, de fapt reafirma, după
trilogia „Pragului”, că prin acest nou roman, „Prea mulţi zei pentru un deşert”, Doina Roman este una dintre cele mai originale creatoare de „lumi”… romaneşti,
unde S.F.-ul şi „fantazia” se simt ca E.T.-ul într-un film de Spielberg, ca să nu spunem ca peştele în apă, putând
şi noi afirma că, da, din „vina” unor scriitori precum Doina Roman se va mai
citi roman şi în viitor (Alexei Panshin scria că "tot ceea ce acum poartă numele de S.F. va fi marea literatură a viitorului."). Despre componenta S.F. şi fantasy a literaturii
„normale” a viitorului am mai spus şi altădată că nu se va putea fără: până şi
un neo-tradiţionalist ca Evgheni Vodolzakin, în „Laur”, dovedeşte asta, lăsând
câteva peturi prin Rusia medievală… Ca să nu mai spunem de Tudor Ganea, Mircea
Cărtărescu, aparent Ioana Pârvulescu, nu în „Inocenţii”, Yann Martel, David
Mitchell, ca să nu ne întoarcem tocmai la Borges şi Casares!
Dar de ce am început… cu o referire la „Cămaşa lui Hristos”?
Fără a dezvălui prea multe despre Tot ceea ce încheagă noua carte a
scriitoarei, putem spune că avem de-a face şi aici cu o… cămaşă misterioasă,
ale cărei ţesături vor susţine parţial şi intriga cărţii!
Avem şi aici un prunc… misterios, dar originea sa este… cât
se poate de umană, chiar dacă mama purtătoare este o femeie lerană, adică o
fiinţă ivorie seducător de frumoasă (puteţi să vă gândiţi la fiinţele din
„Avatar”, dar la mai puţin… albastru!), din neamul leranilor, născuţi din
încrucişarea dintre oameni şi glotani, aceştia din urmă fiind una dintre speciile
extraterestre care populează universul… imaginaţiei debordante a scriitoarei:
„specie inteligentă cu o biologie şi o genetică destul de apropiate de cele
umane, aflată în conflict cu certesienii. Posedă cel mai puternic sistem
imunitar din universul cunoscut, fiind capabili să vindece un individ din orice
specie folosind o tehnică de trecere asemănătoare dializei prin care purifică
orice organism complex. Organele lor sunt semimobile.” (p.259 – după cum aflăm
din „Dicţionarul Deşertului”, alipit textului propriu-zis)… Oricum, tehnica
aceea poate fi utilizată de două ori într-o viaţă, parcă…
Despre „certesieni” sau „certani”, la momentul potrivit,
când va veni vorba despre componenta… religioasă a lumii „doinaromane”, poate
ducându-te cu gândul şi la „Dune”! Dar mă ia citatul pe dinainte, încântător
(din punctul de vedere al satisfacerii… dezlegării unor enigme posibile ale
universului plurivers!):
„Încă de la stadiile iniţiale, certesienii au descoperit
călătoria interplanetară prin spori care, după desprinderea de Certesia, îşi
construiesc nave din praful şi gazele cosmice; acestea capătă aparenţa unor
comete. De-a lungul eonilor, conştiinţele de volvox/grup certesiene au
dezvoltat o teologie sui-generis care a devenit o teleologie ce le motivează
expansiunea şi intrarea în contact cu alte fiinţe din Univers: având drept
model Amoeba Unică, primordială, certesienii se simt îndrituiţi ca, modificând
biologia, chimia şi, de fapt, întreaga realitate fizică a lumilor pe care
ajung, să convertească (în limba lor, a
converti este un concept similar cu a
digera) la Unime.” (p.258)
Ei, în această carte nu va fi vorba despre… un prim contact,
ci despre ceea ce se întâmplă într-o societate… despre care aş îndrăzni să spun
că este deosebit de complexă:
„Fâşia Pământului de Sud e plină de”… lerani, care „nu sunt
bine văzuţi nici de glotanii care i-au părăsit în faţă, nici de oameni. Sunt
doar unelte bune de muncă, neglijaţi, lăsaţi să se descurce singuri, de multe
ori sacrificaţi cu bună ştiinţă. Sunt priviţi ca o primejdie fiindcă ar putea
înlocui rasa umană şi, în acelaşi timp, ca o specie slabă; ar fi o ruşine să
fie consideraţi urmaşii glotanilor. Consiliul nu-i recunoaşte şi nici un leran
n-a ajuns până acum pe Glotaria. (…) Oamenii… au venit la noi doar când nu i-au
mai avut pe Croitorii Universului, care i-au apărat mii de ani. (…) Cămaşa este
a lor.- E făcută de Croitorii Ioani, ziditorii Fâşiei. (…) Cheile sunt Cămaşa
şi Ultimul Purtător… N-o să putem să ne tăiem toţi capetele să o împiedicăm pe
Alteea să renască unde va vrea. Când se va împerechea încă cu un Croitor al
Universului, va trebui să plecăm cu toţii, aşa cum au făcut şi alte
civilizaţii.” (P.83-84)
Alteea deja este o altă cheie a urmăririi acţiunii, o
super-woman într-un fel, un prototip derivat din femeile-ciupercă, stadii
iniţiale ale unei arme bioinformaţionale, cu care se pot avea fantezii, ca şi
cu femeile de lut (ecou al soldaţilor de lut „made in china” antică! Ochii
oblici ai unora sunt dovada memetică!), care „sunt rezultatul „trecerii
indivizilor speciei umane, vii sau morţi, prin purgatoriul biotehnologic
subteran din zona controlată de certesieni. Produsele finale sunt asemănătoare
golemilor din mitologia ebraică, dar cu diferenţa că au caracteristicile fizice
ale sexului feminin. Civilizaţiile aflate în contact cu fragmentul de omenire
de după migraţia Ioanilor, dar şi oamenii înşişi folosesc Femeile-de Lut ca
sclavi” sau pentru păstrarea liniştii publice…
Stilul Doinei Roman este unul… existenţialist-strugaţkian
(la prima prezentare a unei cărţi a domniei sale o numeam sora bună a fraţilor
sovietici!), sobrietatea fiind uneori îmblânzită de un umor la fel de fantastic
ca şi imaginaţia sa! Un stil care re-confirmă entuziasmul (receptării)
„Pragurilor”…
„Existenţialist” deoarece ridică probleme grave ale omenirii
din toate timpurile, „strugaţkian” deoarece abordează S.F.-ul dintr-o
perspectivă a firescului, fiinţa (aproape) simplă devenind erou-eroină, chiar
dacă intră în contact cu alte fiinţe, tuşând ontologic supranaturalul…
În cazul nostru, un profesor destul de obscur de
universitate, suplinitor parcă, expert în ştiinţe precum Câmpia Câmpurilor
Alternative ori căutând iubirea perfectă sau specializarea în Economia
Fracturată, Maximus Sardis, este acuzat de „reţinerea şi lipsirea de libertate
a Alteei de către inculpat”, judecându-se… „dispariţia Alteei, Femeia-Ciupercă,
aceea care a intrat fără voia ei în Capcana temporală AA512, împinsă de
inculpatul…” cu care se deschide de fapt prologul cărţii, acesta fiind
încarcerat într-o încăpere dintr-o închisoare cu totul şi cu totul specială,
torturat (vorba vine, şi) de un vis care revine şi revine…
Şi la această carte vom reveni şi noi, vom reveni iar şi iar! Deoarece, simplu, merită!
