RECENZIE
 |
| Poarta turceasca in viziunea Grupării Athanor |
POARTA TURCEASCĂ
de A.G. SECARĂ-HALIBEY
Volumul
de versuri, „Poarta turcească”, Editura
Detectiv Literar, Bucureşti, 2017, 112 pagini, semnat de scriitorul A.G.
Secară-Halibey, cu un subtitlu lămuritor, „O introducere lirică la Mistica
Poveştii”, este... (şi) „povestea” sentimentală
a unui monument de arhitectură istorică, „Poarta
de han turcesc”, din zona Dunării de Jos, cu valoare de patrimoniu
arheologic de secol XVIII, care a căpătat, în demersul artistic al poetului
gălăţean, valoarea unui „firman domnesc” de
legiferare a unei emblematice poezii de secol XXI.
Procesul de creaţie
literară s-a coagulat pe canavaua unui parcurs de peste cinci secole de
conflicte violente şi, nu rareori, umilitoare, din care s-a născut, ca un pact de echilibru, o pace frumoasă şi benefică de act
cultural compensatoriu.
Domnul A.G.
Secară-Halibey a semnat tratatul de pace eternă
între două entităţi istorice, belicoasă, una; cuminte şi nedreptăţită, alta,
după legile agresive ale Istoriei, prin actul de cultură al celei mai elegante
şi îngăduitoare forme de comunicare: Poezia,
specie a genului liric cult, în care sunt exprimate idei şi sentimente de
iubire şi înţelegere între oameni.
„Poarta turcească” a
unui han medieval gălăţean, de sorginte turco-greco-albaneză de pe malurile
Dunării dinspre vărsare, prin Deltă, în Marea Neagră, a fost decretul liric al unei conştiinţe
artistice, care a înlocuit firmanul autoritar
cu gânduri, idei şi sentimente de pace şi echilibru, pentru că domnul A.G.
Secară-Halibey este poetul modern, român, care s-a alăturat „corului” conciliant al Păcii Mondiale
din poezia poeţilor turci Sarî Saltuk Baba şi Yunus Emre.
Din această
perspectivă şi din alte câteva, cartea „Poarta
turcească” este uşor atipică pentru literatura cu variaţiuni şi tonuri în
contrapunct ideatic procesată de scriitorul A.G. Secară-Halibey, care şi-a
asumat un risc imprevizibil, diminuat prin originalitatea liricii sale, din
care au răsărit perle de idei şi
sentimente de-o perenitate meritorie.
De altfel, imprevizibil
este domnul A.G. Secară-Halibey şi în calitate de istoric şi critic literar,
când exegezele sale au efecte de...
bumerang, care ocolesc ţinta cu puţin înainte de impact, deoarece intenţia sa
nu este să acuze imperfecţiuni de creator, ci să inducă o direcţionare spre
calitatea de excepţie a autorului, poet sau prozator, într-o manieră... uşor „suspectă!”, dar salvată de un altruism
de analist orgolios. Aşa voi proceda şi eu în analiza volumului de-o valoare
evidentă, „Poarta turcească”, în condiţiile în care poetul şi-a asumat riscul
unor rezerve de accept datorat sindromului de împotrivire antiotomană, fără să
ia în calcul consecinţele pe termen lung ale unui astfel de demers social-uman
şi a păstrat în palmaresul său sentimental doar calităţile umane şi artistice
rezultate din selecţii de areal uman calitativ, cu imagini sobre într-o mişcare
gravă şi ritualică de Istorie dar şi cu viziuni sonore, muzicale, luminoase,
feerice şi vivante în acorduri spectaculoase ale operei „Răpirea din serai”, de
W.A. Mozart. Există în această carte de poezie o tendinţă de a privi umanitatea
prin viciile ei majore în plan istoric şi generalizator, dar rămâne dominantă o
anume vibraţie lirică, spontană şi profund sentimentală, cu prelungi ecouri în
suflet, sugerată de un fapt biografic relevant pentru cognomenul de coloratură
turcă, Halibey, împrumutat de la...
„strămoşii mei necunoscuţi, în special ai străbunicii Ruxandra Halibey”, după
afirmaţiile lămuritoare ale scriitorului A.G. Secară.
Volumul este
structurat pe 4(5) capitole, savant elaborate, I „Poarta turcească”, II „Sabia
de smochin”, III „Urcând la Koyun Baba”, IV „Întâlniri cu Yunus Emre”, V „The
Gazels of the fig tree sword”, variantă în limba engleză a prof. univ. Petru
Iamandi.
Capitolul I, „Poarta turcească”, aşadar, în
distribuţia editorială a cărţii domnului A.G. Secară-Halibey, are un impact
bine direcţionat spre alte orizonturi istorice şi lirice, iar trimiterea
insinuantă spre Bosfor şi Dardanele este sugerată doar de un simbol local de
arhitectură, pregnant naţională şi dunăreană, ca o nevoie artistică de a nu da
curs interpretărilor defavorabile. Cartea se deschide generos pe o singură
linie melodic-artistică, în care nu încap nici secole de umilinţe şi nici
consecinţe de vreun fel în planul emoţiei umane, sinceră şi scutită de
motivaţii istorice, ci doar o stare sufletească caldă, susţinută de talent:
„Cuvânt frumos, cheie din praf de stele, / te scrie pe-acest stâlp de suflet, /
întoarce-te în acest ochi de lume, / te deschide, primeşte toată înălţarea, /
toată căderea..” („Bătaie în poartă”, p. 9), un mini-poem, ca un jurământ de
credinţă. Poetul anulează orice posibilă confuzie de titlu-şoc: „o poartă
gălăţeană, / româno-turcească prin destin / de cărămizi, de stele”, prin care
încheie, anulează un conflict istoric, cu consecinţe de durată: „prin ea / ne
putem imagina / cum vin suflete / din trecut, din viitor, /dar mai ales din
prezent”, ca să transforme totul într-un echilibru al unei Istorii
justificatoare pe termen lung: „o putem desena cu grafitti, puteam fi una cu
ea, / o putem dărâma, iubi, preschimba în cuvinte, / ne putem aminti cum ne
plimbam tinereţea pe lângă ea” („Toc-toc”, p. 10).
Prin poezie, prin
artă se încheie o pace istorică, conciliantă, altruistă şi elegantă; în egală
măsură onorabilă cu o Istorie care n-a fost deloc blândă sau dreaptă pentru
poporul român, dar, dincolo de toate episoadele incriminatorii, fără acuze
directe, îmblânzite de trecerea timpului împăciuitor, s-a ajuns la Pace: „din
călimara fericirii perfecte / cerneala visează / nori perfecţi şi luni
imperfecte / tăiate de priviri furişate” („doi plopi şi patru piţigoi”, p. 14).
Termină repede
poetul cu Istoria şi cu toate hachiţele ei rebele şi nedrepte, pentru ca să
treacă de Poarta turcească, nostalgică şi provizorie, şi să revină în lumea sa
intimă şi cuminte, într-un „Allegro” (p. 17) vivaldian, cu liniştea şi
conflictul cuminte al copilăriei fericite: „visând iar casa bunicilor /
corcoduşii înfloriţi / ... / sunt gata pentru o nouă lume / .. / pentru câteva
cutiuţe de amintiri”.
Poetul A.G.
Secară-Halibey modifică intempestiv registrul liric-tematic cu o încrâncenată
apetenţă pentru mereu alt orizont emoţional, nuanţat cu o erotică idilică: „cea
mai fericită zi din viaţa mea / a fost 21 septembrie 2007, când / au fost
retrogradate în diviziile inferioare / zilele / primului sărut / primului
amor... / plimbările paradisiace” („Alt remember...”, p. 30).
Capitolul II „Sabia de smochin” (Gazelurile imaginare
ale lui Sarî Saltuk Baba, în traducerea la fel de imaginară a lui Adi G.
Secară-Halibey) promovează o poezie de formă fixă de lirică veche cu o
structură prozodică cu rezonanţe orientale, balcanic-otomane, de-o delicateţe
erotică şi sentimental-naivă, alcătuită din distihuri,
în care fiecare al doilea vers se termină în aceeaşi rimă ca a distihului
anterior, gazelul, întâlnit în
literatura română doar la George Coşbuc.
Poetul contemporan
A.G. Secară-Halibey respectă forma gazelului înaintaşului său din secolul al
XIII-lea, Sarî Saltuk Baba, deşi versurile sale din cele 17 poezii numerotate
cu cifre romane sunt foarte lungi şi obstrucţionează ritmicitatea prozodică,
oricum incompletă. Imprevizibil şi original, poetul gălăţean accentuează
efectul liric de sorginte oriental-otomană, chiar din subtitlul acestui capitol
II, asumându-şi elegant variaţiunile
rococo ale poeziei sale, cu cognomenul Halibey dar şi cu registrul lexical
turcesc: „Allah, Adi güzel, derviş, Aladin. Sultan, Koyun Baba, halva,
Anatolia...: „Smochine de dulceaţă
sufletele oamenilor sunt / Pe tipsia de-azur a lui Allah, stele de miere şi unt / .. / Adi güzel viaţa parcă e un vis de uitat derviş, / În uitată caravană,
în uitarea uitării... Drum sunt. (I, p. 46).
„Sabia de smochin”, un
poem uriaş de 85 de distihuri într-un amestec de concepţii filosofice primare
şi de religii cu direcţionare spre Allah: „Prin ţărâna Anatoliei, suflete
minune, rouă / Divină, umbre plăcute lui Allah, poa’-aţi vorbit mai va” (VI, p.
51), sau cu poveşti de iubire şi cu amintiri din copilărie: „Străinul din tine
îndrăgostindu-se de frumuseţea umbrei / Care ca o amintire nu ţi-a vorbit
vreodată de dorul ei” (VII, p. 52). Şi, peste toată tevatura vieţii pe planeta
Pământ, ca o strategie a provocării, iubirea,
domeniu distinct al sensibilităţii: „Jocul arabesc ar continua, iubirea-i
nesfârşită / .. / Vină pacea serii ce
s-a visat dimineaţă de bairam” (XVII, p. 62), iubirea dintre oameni, ca o formă
de pace eternă.
Capitolul III „Urcând la Koyun Baba”, este structurat
în aceeaşi formulă editorială, ca un alt poem-unic, notat cu cifre romane, de
la I la VII, cu o construcţie prozodică cu totul originală, riguros păstrată,
pe lait-motivul ascendent al muntelui
sacru, cu o lume populată de himere stranii, urcând, urcând, cu gesturi profunde şi sacre: „inimă străină / cu
un toiag improvizat / dintr-o creangă de copac / necunoscut / ... / urcând, urcând” (I, p. 65), sau pentru o
poveste cuminte, casnică, patriarhală: „îţi cântă de femeia frumoasă / de copii
tăi / îţi cântă povestea / care caută balauri frumoşi / zmei înţelepţi / urcând, urcând” (V, p. 68); şi să
încheie tot cu un omagiu adus poetului: „de jos se aude cântecul lui sarî
saltuk” (VII, p. 70), în viziuni mai luminoase: „uneori, inima lui / se
odihneşte pe Koyun Baba” (p. 71).
Capitolul IV „Întâlniri cu Yunus Emre”. Ultimul
capitol al volumului „Poarta turcească” este
dedicat unui mare gânditor, filosof şi teolog al Islamului dintr-o epocă
medievală de secol XII-XIV, Yunus Emre, cu o valoare simbolică de ritual şi
esenţialmente mitică, de-o tulburătoare autenticitate. Sunt ecouri la poezia
lui Yunus Emre, o lirică de contrast despre iubire, despre Creaţiune şi despre
filosofia existenţei omenirii, într-un poem tot de mare întindere procesat în
aceeaşi formulă prozodică aleasă de poetul A.G. Secară-Halibey. „Întâlniri cu Yunus Emre”, un
poem-elogiu, în care protagonistul este aşezat în limitele excelenţei
sufleteşti: „sau, poate, Yunus Emre, / luna îşi va căuta trecerea / cu sufletul
tău / ... / şi îngerii se vor roti / dincolo de toate aceste cuvinte / care vor
să fie doar lacrimi / de iubire” (p. 74), şi-i reproşează, tandru şi
îngăduitor, echilibrul venit din universul liniştitor al Muzicii: „Yunus Emre,
dacă ai fi ascultat / reqviemul lui Mozart, / cu ochii ai fi văzut pacea
cerului” (II, p. 75). Şi să încheie cu nevoia de pace, echilibru şi înţelegere
între oameni, credinţe, Istorii şi suprema fericire: „tu ziceai: / să ne
cunoaştem, hai, veniţi, / În bună pace să trudim, / Şi să iubim, să fim iubiţi,
/ Că lumea n-o s-o moştenim” (X, p. 84).
„Poarta turcească”, un
volum de versuri de inspiraţie oriental-medievală, în afara mijloacelor de
expresie ale poeziei moderne româneşti, capabilă să acceseze orice formă de
exprimare lirică, la cote de performanţă, în care pretextul ideatic literar este
rezultatul unei experienţe şi al unei implicări personale importante venită
dintr-un impuls intim. Cartea rămâne un fapt de literatură modernă cu note
definitorii de Istorie şi cu impact emoţional pe o biografie asumată.
A.G. Secară-Halibey
este scriitorul cu reacţii şi atitudini de intelectual lucid şi echilibrat,
care acceptă întâmplările Istoriei, fie ele imprevizibile şi nedrepte, ca un
demers al unui destin personal... predestinat. Poet modern de secol XXI, aduce
un omagiu respectuos şi elegant factorilor umani de excepţie care, prin
contribuţia lor de scriitori talentaţi, „oblojesc”
bolile grave ale Istoriei rebele şi nedrept abuzive.
Dumitru
ANGHEL
Prima lansare a ”Poetului chemând derviș...” va fi la Constanța, în ziua de 6 aprilie! Voi reveni cu amănunte pentru prietenii din Constanța!
Prima lansare a ”Poetului chemând derviș...” va fi la Constanța, în ziua de 6 aprilie! Voi reveni cu amănunte pentru prietenii din Constanța!
