Un existenţialism sui generis? Viaţa… Kösem
Solmaz Kâmuran, Kösem. Şerbetul puterii are gust de sânge,
Polirom, 2017, în traducerea Margaretei Aslan şi a lui Călin Felezeu
Poate mai mult ca niciodată un roman istoric clasic, în cele
mai multe componente ale „regiei” sale, mi-a lăsat gustul sălciu al
deşertăciunii. Crime, chiar omorârea propriilor copii, doar pentru ce? Pentru
eternitatea unui nume, pentru o glorie efemeră? Sau setea de supravieţuire,
transformată prin fermentare, în sete de putere?
Unde este adevărul unei vieţi devenite legendare, dar care
s-a frânt aproape nefiresc de uşor? Uşurătatea fiinţei umane, până la urmă, cât
cântăreşte în talgerul istoriei… sacrului?
Avalanşa de asasinate politice, prinţii posibili moştenitori
(şahzadelele: cartea aproape că începe cu asasinarea prin sugrumare a tuturor
celor 19 fraţi ai noului sultan, Mehmed al treilea, care urca pe tron la 22
decembrie 1603) şi vizirii fiind în topul celor omorâţi, tot felul de oameni de
încredere care ajung degrabă daţi… neîncrederii Morţii, campaniile militare,
molimele, cutremurele, incendiile, răscoalele, cele mai multe, evident,
înăbuşite în sânge, toate, mai toate acestea schiţate, cu câteva excepţii,
exprimă, probabil, şi o anumită filozofie asupra istoriei din partea scriitoarei
Solmaz Kâmuran.
Sau încearcă, estetic, să exprime grozăvia speciei noastre
care parcă doreşte iarăşi, în ultimii ani, să arate Raţiunii cât de puţin
importantă este şi a fost de-a lungul timpului!
În traducerea muncită, inspirată a doamnei profesor
Margareta Aslan şi a domnului profesor Călin Felezeu (care însufleţesc, printre
altele, Institutul de Turcologie din Cluj-Napoca, fiind amândoi împătimiţi de
cultura, civilizaţia şi spiritualitatea turcă, dar şi de cea a popoarelor
turcice), romanul lui Solmaz Kâmuran, care nu este deloc la primul roman
istoric, nu „filosofează” precum am început eu această prezentare de carte.
Sunt pagini încărcate de un anume lirism, se strecoară şi meditaţia, dar
spiritul vechilor cronici istorice, pastişat cu graţie de S. Kâmuran (şi cu
iscusinţă de traducători, domnul Călin Felezeu fiind şi doctor în istorie, cu
specializarea chiar în Istoria Imperiului Otoman, aşadar turcolog din toate
punctele de vedere, predând şi istoria Islamului, specializat fiind şi în paleografia
turco osmană), învinge şi romanţarea.
În ceea ce priveşte… Adevărul, în momentul în care rivala
lui Kösem, sultana Mahfiruz moare, după o ultimă întâlnire, de împăcare, cu
eroina principală, un mic paragraf de la pagina 196 este lămuritor, fiind
oarecum punctul în care personalitatea fostei Anastasia, născută pe o insulă
grecească sub administraţie veneţiană, Tinos, răpită de piraţi şi cumpărată
pentru plăcerile sultanului, capătă accente malefice, din setea pentru
supravieţuire, în ultimă instanţă instinctivă, atât pentru ea, cât şi pentru
copiii ei: „Chiar dacă acum Kösem ştia tot adevărul, a preferat să nu spună
nimic şi să lase lucrurile aşa cum erau. După cum îi spusese şi lui Mahfiruz,
lăsase totul în urmă, într-un trecut ce nu mai putea fi schimbat. Ceea ce conta
acum era ziua de azi şi cea de mâine…”
Mahfiruz, şi ea grecoaică la origini, o femeie frumoasă, cum
altfel?, dar mult mai puţin inteligentă decât Kösem, nu degeaba romanul stă sub
semnul jocului minţii, şahul, pe care Kösem îl ştia bine învăţându-şi şi
sultanul, mult prea iubitul Ahmed, aşadar, Mahfiruz, cam iute la mânie şi
gelozie, ajunge să sufere cumplit, fiind marginalizată, în urma comploturilor
şi asasinatelor unor apropiaţi ai lui Kösem, printre ei numărându-se şi un
francez, Antoine, castrat, devenit Sandal (de la esenţa de santal), îndrăgostit
de Irina, prietena cea mai bună a lui Kösem, răpită în acelaşi timp cu ea…
Antoine, deşi „secundar”, este unul dintre cele mai bine
creionate personaje, prin amestecul de bine şi de rău pe care acesta îl putea
face, în pofida înfăţişării angelice. Câteva dintre faptele lui vor fi cele
care vor duce la marginalizarea lui Mahfiruz, dragostea posesivă pentru Irina,
cea „re-botezată” Nevnihal, ducând la exasperarea acesteia, care îi destăinuie
lui Kösem „adevărul” în ceea ce priveşte nevinovăţia rivalei în ceea ce
priveşte otrăviri şi tentative de otrăvire care vor duce, de pildă, la moartea
unei sultane rivale lor, Fatma…
Sultanul Ahmed avea băieţi de la toate cele trei, Kösem îi
va iubi pe toţi aceştia, îi va învăţa… şah, evident, unii vor înţelege mai bine
regulile, alţii nu, cert este că, într-un fel, nu raţiunea, ci parcă teroarea,
spaima, lăcomia, nebunia par să domnească prin urmaşii lui Ahmed, cărora Kösem
le va fi, în măsura posibilităţilor şi conjuncturilor, sfetnic…
Este o lume de o instabilitate „politică” înfiorătoare, Kösem
„prinzând” domniile lui Ahmed, Mustafa cel Nebun, Osman, Murad al IV-lea, fiul
lui Kösem, urcat pe tron la 11 ani, în 1623,(Ahmed preluase puterea la 14 sau
13, vârstă pe care o avea şi Anastasia când s-au cunoscut: văzând adolescenţii
vremurilor noastre te îngrozeşti un pic când te gândeşti că ei guvernau, cu
ajutor, dar, şi sub „povara” capriciilor lor un ditamai Imperiul!), apoi
Ibrahim, tot fiul lui Kösem, şi el un pic „luat”, şi Mehmed, un nepot… Vizirii
erau schimbaţi aproape ca şosetele, de obicei condamnaţi degrabă la moarte,
diplomaţia se îmbina cu mârşăvia, promisiunile erau deseori neonorate, politica
internă încerca să se sincronizeze cu… politica externă, Imperiul intră într-o
fază de stagnare, jucându-se… şah cu marile puteri ale vremii (diplomatic sau
militar): Persia, Veneţia, Austria, Anglia, Franţa, Polonia…
Relaţional-narativ se pune accentul pe perechile Ahmed-Kösem
şi Kösem-Murad. O romantică poveste de dragoste mai este aceea dintre Irina şi
Rüstem, unul dintre piraţii care le răpesc pe cele două din Tinos, care se vor
regăsi mult mai târziu, vor avea şi copii, trei fete, dar pe care şerbetul
puterii – nu ştiam că şerbetul este şi o băutură! - îi va despărţi dramatic dar
şi poetic, Solmaz Kâmuran alegând o soluţie interesantă pentru a arăta
contrastul dintre o viaţă liniştită, măcar aparent, şi una în care toate legile
sunt date în egală măsură de setea de putere şi de supravieţuire cu orice preţ!
Într-un fel, ca în orice carte bună, este vorba despre…
viaţă, despre alegeri pe care le poţi face sau nu.
„Viața e ca o bocceluță plină de înfruntări și de contraste,
un amestec de miracole și speranțe. Nașterea și moartea, fericirea și
tristețea, sănătatea și boala, bogăția și sărăcia, puterea și slăbiciunea, mila
și cruzimea, iubirea și ura… Toate lucrurile frumoase își au și neîmpăcările
lor.” (p.260)
Scriitoarea îi acordă
Irinei o şansă…
Dar despre aceasta şi alte aspecte ale unui roman istoric
quasi-clasic, pe bookhub.ro, cât de curând… Kösem, adică „lidera”, „conducătoarea”…
Viaţa care ne călăuzeşte…
© a.g.secară
