În avanpremieră, un scurt fragment dintr-o cronică mai amplă la cea mai nouă carte de poezie a unui
scriitor mai mult decât interesant, de o autenticiate aproape exotică în peisajul foarte dinamic al literaturii contemporane... Este vorba de...
F. M. Ciocea, cu al său "Mic tratat filosofic despre îngeri,
tractorişti şi femei nebune", Ed. Detectiv Literar, Bucureşti, 2016
Desigur, nu veţi găsi nimic despre doi profeţi! Nici măcar despre unul singur! Că doar nimeni nu este profet în ţara lui, nici măcar pe blogul lui!
...Florin Ciocea pare, pentru cine nu-l ştie decât aşa,
ocazional, un personaj de basm (cult, post-modernist, ultra-futurist)… Cu o
luptă a lui cu un „ceva” care-l îngroapă, în universul acestei cărţi scrise
între luna decembrie 2012 şi luna septembrie 2016 (cu trei inserţii, două din
1975 şi una din 1986), „în pământ până la genunchi”, după cum aflăm de la
primul poem, datat 22 mai 2013…
O luptă, „agonie”, ca să sune mai dramatic, în care aliat
este „nesomnul”: „Pe câmpiile nopţii nesomnul/ Construieşte turnuri bizare;/
(…)/ Să fie nostalgia toamna duse?/ Sau gravitaţia mă leagă irevocabil/ De tăvălugul
iubirilor viitoare?”
„Singur în Bărăgan” ( o alt fel de singurătate, nu socială,
omul nostru având un cult special al prieteniei), poate medita (ne)liniştit,
creând planuri de rezistenţă ori de cucerire: „Uneori sfârşitul poate fi o
sărbătoare,/ Sfârşitul lumii,/ naşterea păsărilor Phoenix în conştiinţa
noastră./ ne regăsim instantaneu în ochii/ prădătorilor din toate erele/ Şi
sângele oamenilor arde/ În sângele fiarelor./ Sărbătorind sfârşitul/ ne facem
planuri pentru ziua de mâine.” (p.6)
În călătoriile sale lirice, alt aliat (alţi aliaţi) este
Îngerul: „Am împrumutat aripile unui înger/ Şi am zburat la cer,/ Dar nu am
aflat acolo munţii mei dragi,/ Iar acum sorb ţărâna/ Din fântânile adânci ale
Bărăganului/ Şi mă gândesc că zborul la cer/ Este o experienţă traumatizantă/
pentru sclavii eterni ai gravitaţiei./ Totuşi, îngerii mă vizitează deseori/
Şi-mi împrumută aripile lor,/ Să mă bucur măcar de perspectiva luminii,/ Care
inundă în fiecare dimineaţă/ Sufletele prietenilor mei.” (p.7)
Iar Lumina aceasta îi poate revela: „…moartea nu este decât/
Un sonet îndelung recitat?” Sau: „Cineva aprinde totuşi un opaiţ/ Într-un colţ
troienit din sufletul meu.// Prieteni,/ Zăpezile chiar dacă vin pe pământ,/ Nu
vor arde gheaţa,/ Nici nu vor încălzi lumina/ Rece din sufletul meu.” (p.10)
Balansul pământeano-fluturesc (relevă şi el): „Intactă
rămâne euforia balansului/ Pe aripile de fluture”, între „coapsele fierbinţi/
şi mintea crispată ale iubitei mele”!
Florin poate fi perceput şi ca pe un Ion Creangă de Bărăgan,
care a auzit nu numai de o beţie cu Marx (din ce aud, la… conacul său, Florin
surprinde cam cum… surprinde şi Mircea Dinescu), şi care îndrăzneşte să scrie
şi despre femeile iubirilor sale, altfel decât din perspectivă nichifor
coţcariană: „Scriu această poezie de dragoste/ pentru femeile care şi-au
epuizat dragostea/ Într-o dragoste furibundă cândva,/ Iar acum ucid dragostea,/
Intensă şi pură din privirile altora./ Scriu acest poem în izmene,/ Cu sufletul
pervertit,/ Săvârşind în sărutul alb al lunii/ Orgii care nu au nicio legătură
cu dragostea…”
(...)
Între solipsism şi cartezianism, între nebunia demiurgilor
însinguraţi (falşi sau nu) şi frumuseţea lumii în care dragostea „îşi
construieşte palate de iarbă”, când heideggerian îl locuieşte tristeţea, iar
materia bachelardiană îl amăgeşte cu iluzii demne de marea stepă rusească
(„Când este primăvară în cer,/ La noi iarna fluieră pe câmpiile dezgolite şi
pustii.”, p.56), Florin Ciocea, când nu analizează Femeia („Pot dărâma imperii
cu un singur gest,/ Sau le pot ridica în aurora limpede a unui surâs./ Dacă
priviţi o femeie îndrăgostită în ochi/ O să vedeţi universul rotindu-se haotic/
Şi galaxiile pulsând în ritmul respiraţiei ei;/ Dacă o strigaţi, nu va răspunde:/
Femeia îndrăgostită nu mai este locuită de ea;/ În sufletul ei trăieşte o fiară
ciudată,/ Pătimaşă şi surdă,/ Care devorează uneori cadavrul propriei iubiri.”,
p.54), este un semi-zeu ciudat ( sui generis, un lebădoi bizar, neurmând
lebedele care creează un drum înşelător, p.23) care levitează deasupra acelui
salcâm primordial (poate „arborele-soare” de la 25) din care un om îndrăzneţ ar
putea face muzeu dintr-un singur copac, precum cel de la paginile 52-53, ori
precum cel din „2084”, romanul distopic al lui Sansal; el poate murmura o
mantră precum: „Imaginea mea efemeră va călători etern/ În ochii grăbiţi ai
bătrânei lumini.” (p.51)
(...)
Alintându-se, poetul ar dori să fie declarat nebun sau măcar
diogenic: „Mi-am construit un oraş în nori/ ca să privesc de sus/ Oraşul în
care trăiesc;/ Dar sufletul meu locuieşte altundeva.// Călătoresc în Africa,/
sau în insulele paradisului/ Şi, totuşi, sufletul meu nu mă însoţeşte.” (p.35-
poem din 2015)
(...)
Dar sanctificarea întru nebunie nu este chiar atât de uşoară, mai ales
doar când mărturie sinceră nu pot depune decât câinii (mioritici au ba) şi
„Marinică,/ Cel mai deştept măgar din univers” (p.40), într-o lume în care
toate sunt pe dos, mai puţin, probabil, Lumea…
No comments:
Post a Comment