Cronica în întregime la Poarta Turcească, realizată de către Romeo Aurelian Ilie...

Dacă tot a apărut în revista Urmuz, am dat link cu câteva postări mai devreme, dar sunt ceva probleme la lectură şi accesare, şi fiindcă Romeo Aurelian Ilie a şi vizitat Poarta hanului turcesc din Galaţi, cu voia dumnealor, minunaţilor oameni urmuzieni, postez aici cronica în întregime:

Romeo Aurelian Ilie la Poarta Turcească din Galaţi

Întru propășirea prieteniei literare româno – turce

Cronica la volumul „Poarta turcească” de a.g. secară – halibey

(Editura Detectiv Literar, 2017)

de Romeo Aurelian ILIE

„Poarta turcească”, cel mai recent volum de versuri al poetului și criticului literar A. G. Secară (ortografiat aici și Halibey), este mai întâi de toate o carte inedită. Și aceasta prin prisma faptului că stă sub semnul prieteniei și al tributului adus unor personalități culturale de etnie turcă, care i-au trecut prin viață poetului, marcându-i într-un fel sau altul destinul: profesorul Űnal Șenel, Gülten Abdula – Nazare, scriitorii Șefik Kantar, Emin Emel, precum și poetul Mehmet Ḉerçi. De asemenea, cartea mai este dedicată și memoriei strămoșilor de etnie turcă ai poetului, reprezentați în carte de străbunica Ruxandra Halibei.

Volumul este construit din patru cicluri distincte: „Poarta turcească”, „Sabia de smochin”, „Urcând la Koyun Baba” și „Întâlniri cu Yunus Emre”, precum și o scurtă secțiune în limba engleză, „The Gazels of the Fig Tree Sword”, cuprinzând traducerile lui Petru Iamandi la ciclul „Sabia de smochin”. Fiecare dintre aceste cicluri are un caracter de sine stătător, identificându-se printr-o unicitate stilistică și estetică anume, dar unindu-se totuși în economia cărții, sub umbrela prieteniei poetice româno – turcă.

Ciclul „Poarta turcească”, ce deschide volumul, se distinge prin faptul că adună, la un loc, poezii mai noi și mai vechi din creația poetului, având ca numitor comun afinitatea spirituală pentru cultura turcească, poezii în care sângele otoman ce-i mai curge încă prin vene poetului își spune cuvântul. În anul 1999, A. G. Secară – Halibey scria: „muezinul fluiera.../ lunii semite feregeaua/ îi ședeau bine ochii/ (se)gregau sub pleoape intifada senzuală// în jurul arșiței șarpele se încolăcea/ un coran despletit/ era citit de un nor necredincios// ...// străina căuta minciuna-n deșert”. Iar în poezia din finalul ciclului, creație de dată recentă, poetul își afirmă încă o dată legătura ombilicală ce-l ține legat de mistica turcească: „omul a zâmbit/ a ridicat brațele a dans cu noaptea/ focurile s-au aprins/ semiluna a ieșit din teaca nopții/ ca o sabie de lemn/ cu care un copil și-a tăiat copilăria/ spre a nu-l mai părăsi// sângele ei/ floare nebună/ hrana tinereții - gazel”.

Dat fiind faptul că este un ciclu format din poezii din perioade diferite ale creației, el are într-adevăr o imagine aparent dezordonată. Se întâlnesc aici elemente estetico - stilistice diferite, specifice fiecărei perioade în parte. Dar și așa, acestă dezordine poate fi asimilată de către duhul ce plutește peste întregul ciclu, și care creează din plin atmosfera mistică, specifică unei comunități turcești, populată de cadâne și mai ales de muezini și derviși rotitori.

Cu totul altfel stau lucrurile în cel de-al doilea ciclu al volumului, „Sabia de smochin”, având și un subtitlu foarte sugestiv: „Gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba, în traducerea la fel de imaginară a lui Adi G. Secară Halibey”. În această secțiune, ce stă sub protecția literară a poetului musulman Rumi, poetul se transformă la rândul său într-un scriitor de gazeluri desprinse parcă direct din lirica otomană. Este impresionant aici modul în care A.G. Secară reușește nu doar să împrumute tehnica și estetica gazelurilor turcești, în manieră mecanică, dar să le și dea viață, să imprime fiecare vers cu elemente din viața și cultura musulmană. Spre exemplificare voi reda în continuare doar primul dintre cele șaptesprezece gazeluri create de acesta (sau traduse sub stare de transă, cine știe): „Smochine de dulceață sufletele oamenilor sunt/ Pe tipsia de-azur a lui Allah, stele de miere și unt// Cânt și rugăciune oamenii pot fi, pace-n ochii lor,/ Inima ta deschisă fie, de când părul tău nu e cărunt// Din viitor aud cântecul tânguitor de sub salcâm,/ La mormânt se-adună speranța, înfrângând tot ce este crunt// Îngerii zboară-n cuvânt, secundele nu mai trec deșert/ Iubirea sfântă pogoară, cum apa alintă urma-n prund// Adi güzel, viața parcă e un vis, vis de uitat derviș/ În uitată caravană, în uitarea uitării... drum sunt”.

Deși nu sunt un cunoscător al limbii turcești, pot intui, bazându-mă pe fonetica cumva diferită pe care o iau gazelurile lui A. G. Secară, și care le face să fie și mai turcești, că acesta a respectat în creația sa, inclusiv legile gramaticale ale limbii dervișilor, având grijă să folosească corect sintaxa frazei și topica cuvintelor.

Cel de-al treilea ciclu al volumului, intitulat „Urcând la Koyun Baba” este format dintr-un singur poem – fluviu, ce surprinde atât prin profunzimea mesajului, cât mai ales prin structura sa grafică, descrisă prin folosirea versurilor scurte, dar inegale ce dau naștere unui text vertical care sugerează urcușul, atât fizic cât și spiritual. De asemenea, este foarte important de punctat aici faptul că din punct de vedere al mesajului transmis, poetul reușește să obțină o buclă mistică, ce denotă ideea de împlinire a unor idealuri spirituale, ca și cum căutarea s-a încheiat armonios, prin aflarea răspunsurilor. Astfel, poemul începe cu versurile: „inimă străină/ cu un toiag improvizat/ dintr-o creangă de copac/ necunoscut// urcând urcând// departe de lume/ printre umbre, urme de fructe/ sfărmate/ doar de timp”, și se încheie astfel: „noi, oamenii,/ coborând, coborând,/ ducând dorul/ de a fi și altceva, altcum,/ altfel// scântei/ ale paradisului/ care este/ pentru totdeauna/ inima lui Dumnezeu// uneori inima Lui/ se odihnește pe Koyun Baba”.

Cel de-al patrulea și ultimul ciclu al volumului (exceptând traducerile lui Petru Iamandi la ”Sabia de smochin”), denumit „Întâlniri cu Yunus Emre”, se constituie dintr-un dialog imaginar, mai bine spus, livresc, înfiripat între poetul român și maestrul său spiritual în materie de poezie turcească, poetul Yunus Emre. Poate cel mai frumos schimb de replici dintre cei doi este cel din poemul al cincea, în care poetul turc își deplânge durerea singurătății: „Doamne, ce crezi că pot să fac?/ Iubita mi-e departe./ Durere-mi port, fără de leac,/ Speranțele-s deșarte”; iar A. G. Secară – Halibey, îl consolează spunându-i: „Yunus Emre, dragostea/ e ca un pui de soare/ fugit de-acasă// ia-l, de poți, în căușul palmelor,/ ascunde-l sub turban,/ apropie-te de departe, zâmbește-i// poate ea îți va zâmbi, poate îți va spune un cuvânt/ unde puiul de soare/ va găsi un grăunte/ din sângele firii”.

Ceea ce atrage atenția la acest din urmă ciclu, este faptul că poetul român s-a aplecat într-atât asupra poeziei omologului său turc, încât a reușit să intre în pielea versurilor acestuia, să-i înțeleagă atât mesajul cât și estetica și să-i răspundă ca de la egal la egal, reușind să creeze prin aducerea la un loc a celor două identități poetice, în principiu diferite, a unui text unitar,ce poate fi citit ca și cum ar fi scris de la un capăt la celălalt de o singură voce poetică.

În încheiere nu îmi rămâne decât să salut călduros apariția acestui inedit volum de versuri, făcând o adâncă reverență în fața eforturilor depuse de către A.G. Secară – Halibey, de a aduce la un loc două culturi poetice atât de diferite, dar susceptibile de a fi unite în duhul unei reciproce deschideri a inimii către celălalt.