Black Eye: a.g.secară: Black eye (III): Un armistiţiu între Realitate şi Arte

Monica Turcu, o non-conformistă căutând şi iar căutând (vorba lui Dan Basarab Nanu, descopăr mai apoi!), a ajuns, prin expoziţia vernisată în ziua de 16 ianuarie 2019, la Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, la un concert, iertat să fie termenul împrumutat din alt domeniu, pe care l-a susţinut cu o eleganţă desăvârşită, parteneri „de scenă” fiindu-i criticul de artă Luiza Barcan, Dan Basarab Nanu, managerul Muzeului şi curatorul Eduard Costandache, muzeograf şi artist plastic.

Jucându-ne cu definiţiile din Dicţionar, „concertul” este… „armonie, înţelegere, acord”, dar şi hermeneutică de… culori, spaţii, meditaţie asupra muzicalităţii culorilor, situaţiilor, întrepătrunderii dintre arte şi tehnici plastice. Rar, sic, „Acord între persoane sau între state.”

La Monica Turcu, între trecut şi prezent, de ce nu şi viitor, între stări ale materiei (şi organice), nostalgii, decrepitudini, între cuvinte şi imagini: nu întâmplător, multe dintre lucrări erau însoţite de texte „lămuritoare”, mai scurte, precum la „Fifty-Fifty”, 2018, („sau la jumătatea vieţii. Încotro vreţi să priviţi, alege fiecare”) sau mai lungi, ca la „The little girl with hair like fire and red spotted dress”, 2017: „tot ce desenează copilul are un simbolism bogat şi poate spune o poveste complexă, reprezentarea familiei fiind cea mai relevantă. Familia pentru copil este cel mai important lucru din viaţa sa, un mic univers în care trăieşte şi simte iubirea, siguranţa, afecţiunea, ierarhiile, comunicarea, împlinirea nevoilor de bază. Dacă s-a plasat în centrul desenului poate fi un semn că el are nevoie de dragoste, de a fi înconjurat de familie. Desenul copilului ne pune în legătură cu lumea lui interioară, temeri, nevoi, eşecuri şi frustrări. Figura umană reprezentată de acesta oferă multe indicii despre personalitatea copilului, iar reprezentarea familiei ne vorbeşte despre o lume afectivă şi emoţională.

„Fetiţa cu părul ca focul şi rochiţă cu buline roşii” este reprezentarea plastică, într-o manieră proprie, a copiilor care sunt lipsiţi de afecţiune şi protecţie părintească, copii abandonaţi, copii abuzaţi, copii din familii destrămate, familii cu probleme. Mica roşcată vrea doar să fie iubită. Ea vrea o familie adevărată!”

Bref, aş putea să spun că întregul concept este acela al unei uriaşe instalaţii de artă, „instalaţie de roman-grafic” (nu în zadar este pasiunea şi pentru scenografie!) care ar putea fi o para-frază la lucrarea lui Dali din 1943, ulei pe pânză, «Copil geopolitic observând naşterea omului nou», aici fiind vorba de un alt fel de copil, care este la anume maturitate, dar care observă sau a observat cum naşte Memoria, ajutată sau nu de către fotografiile-moaşe, fotografiile „bătrâne” (care au la Monica Turcu #Rezistul lor!), nu cele digitale, Monica Turcu fiind, împreună cu generaţia ei, în stare să afirme că nu va exista „acel Om Nou”, monstruos, dorit de către propaganda comunistă…

Poate acei oameni care s-ar fi vrut noi, de către alţii, ne-au născut pe noi, pentru care fericirea era o bicicletă („How much we need to be happy”, 2013) sau o carte de Jules Verne, dar şi noi, asistând la „reprezentaţia” Monicăi Turcu, încă suntem contemporanii lui Gauguin, în acest Tahiti carpato-danubiano-pontic, Monica Turcu, făcând reverenţă Raţiunii şi Reginei Idee se întreabă şi ea retoric „De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?”

Aşadar, bocete, cântece de leagăn, magie, statistici, predări de ștachetă (tată, copil, nepot), carte de despărţire ori declaraţie de dragoste, o primă întâlnire („emoţia primei întâlniri, primele atingeri, fâsticeli şi gesturi timide sau prea îndrăzneţe, cuvinte prea multe sau tăcere. Atracţie sau nimic.”, poate aşa a vrut „să provoace” cu înţelepciune Monica Turcu, „Totul sau nimic!”) peretare, da, este o ultimă victorie a peretarelor din secolul XX, poate care a a uitat că este XXI, dar ce victorie!!!, ce mai putem spune, bre, poate post-minimalismul începe cu Monica Turcu!