Un poet prea puţin cunoscut: Firiţă Carp

Jurnal de cititor (Romanul Poeziei)

Poezia lui Firiţă Carp

O postare recentă pe o reţea de socializare mi-a adus aminte de Firiță Carp – Poetul. Olga Căpăţână scria: „El, poetul, dă cu mâna la o parte întunericul, pentru a ne deschide ochii spre poezie. Spre frumos. Spre prietenie. El editează poezii. El adună oameni în jurul său. Oameni de omenie. El sare în ajutor, lăsând la o parte problemele sale proprii și împarte timpul cu cei apropiați. El aleargă într-un suflet la mii de km pentru a asculta cum sună o poezie în limba română în Macedonia sau Muntenegru. Firiță Carp merge des în Basarabia, pentru a se mândri cu Eminescu, pentru a sărbători orice eveniment în limba noastră cea română. Editorul Firiță Carp editează cărțile poeților adesea din contul său, căci știe – de unde poate avea bani un poet?”

Şi, deloc întâmplător, din această perspectivă a prieteniei, am dat şi peste ciornele mele, notiţele mele la cartea sa de poezie, „Carpe diem”, ediţia a doua…

Volumul începe cu un „pretext” quasiteribilist ce confirmă tinereţea spirituală a scriitorului cunoscut mai mult pentru cărţile sale aşa-numite pentru „tineret”: „purtat de viaţă ca de-un râu/ Învolburat, dar strâns în matcă,/ M-am hotărât: acum eu scriu,/ Că, de citit… Ce dacă!” Umorul din al doilea text, „Prognoză”, îmi confirmă ipoteza, cu nuanţa de… ninsoare: „Nimic nou la matinalul buletin de ştiri:/ inima-mi e tot fără minte,/ Sângele la fel de fierbinte/ Şi, ca de-obicei, mă ning amintiri”… Chiar dacă volumul se încheie cu un „Autoportret” în care ridurile sunt o cheie oarecare, iar două strofe din prima strofă sunt memorabile: „Pe fruntea mea de riduri arestată/ vei desluşi mereu nemărginirea/ Cu care ţi-am ţesut delung iubirea/ Să n-o distrugă nimeni niciodată.” (p.108)

De fapt, adevăratul pretext este cel al prieteniei (chiar şi al prieteniei din iubire), o dovadă fiind dedicaţia volumului: „Prietenului meu de suflet, Feri, Târgu Mureş”…

Stilul este, uneori, oarecum retro, se raportează la poezia interbelică sau modernist timpurie, cu pastişe după folclor: „Tu mă inspiri,/ În elixir/ Pe trandafiri/ Vom pune gir,/ În povestiri/ Puţin delir/ Între-amintiri/ Un simplu fir/ pentru nuntiri/ Sărutul bir/ iar pe iubiri,/ Un suvenir/ Să mă inspiri!” (p.11), dar şi cu ecouri de romanţe, nu întămplător unul dintre ultimele poeme fiind dedicat unei doamne a romanţei, Irina Elena Vasilescu! Autocritica (literară), în sensul de auto-analiză, este pregătită pentru a răspunde acuzaţiile… amicale: „Zici că nu sunt original:”, dar, evident, poezia este una de dragoste-„Întrebare”, sfârşind suav: „Dar ce-ai zice dacă ai afla/ Că sufletul tău se joacă/ Cu liniştea sufletului meu?!”

Religiozitatea se prezintă în haine sobru-jucăuşe: „E de mirare/ Cum într-o floar/ Dumnezeirea/ Şi-arată firea/ Nălţând mister/ Suav spre cer/ Şi dând fiori/ Doar prin culori./ E de-nţeles/ C-atât de des,/ În loc de floare/ Am să te toc/ Cu vreun boboc/ Rotund de soare/ Având tulpină/ O zi senină.” (p.13) Din acest punct de vedere, poetul Firiţă Carp s-ar încadra în rara categorie a pasteliştilor (câteodată)metafizici, dihotomici, supuşi legăturii suflet-trup: „Când tu m-alinţi aş vrea să zbor,/ Cum zboară gândul unde-i place,/ Cum sufletu-mi salvat de dor/ Aşterne peste trupu-mi pace…” (p.14) Revelaţiile mistice şi quasi-mistice nu sunt puţine, precum chiar în „Revelaţie” sau „Speranţă” (pp.50-51), zâmbetele fiind la mare preţ aici: „Zâmbetul tău mă va elibera/ De obsesia zădărniciei”. Chiar şi de zădărnicia Poeziei!

Relaţia cu Poezia s-ar putea traduce şi aşa: „temător m-ascund în poeme,/ Şi mă prefac că mi-e bine.” (p.15) Desigur, relaţia poetului cu propria creaţie poate fi una cu năbădăi, mai ales când apare şi Zeiţa Timpului, pretinzând şi ea atenţie! Precum se întâmplă în poemul care dă titlul cărţii: „Mâine e o altă zi,/ E speranţă şi-amânare, Mâine, cine poate şti,/ dac-o fi sau n-o fi soare.// Mâine-i poate niciodată”…, ultimul vers făcându-ne să-l bănuim pe Smiley că l-a citit pe Firiţă Carp, când cântă: „Mâine poate nici nu mai e…” Sic!

O muză fictivă, poate a cronicii literare, îmi şopteşte că poate unele poeme sunt chiar ale tinereţii, „gândurile” şoptind şi ele: „Pe ziua de azi/ M-am gândit de 99 de ori la tine/ Am trecut o bătrână strada cu gândul/ Am privit în ochi o floare de castan/ care tocmi se scutura de gândurile bătrâneţii…” (p.25) Experienţa erotică poate fi… şi dureroasă, dar umorul salvează situaţia: „Privindu-te/ S-ar putea, pe nesimţite/ Să fi obosit într-atât/ Încât/ Cu ochii deschişi/ capul se duce pe spate/ Lovind zdravăn cerul de sub noi/ Şi-acum văd stele verzi./ Doar două stele verzi./ Sunt ochii tăi.” (p.26) Şi în „Telefonul” situaţia se repetă, ultima strofă având morala ei: „Hai, fă cum vrei şi de-astă dată,/ Că doar te lauzi că ai ton./ De nu-mi dai vestea aşteptată,/ Rămâi ce eşti: un… telefon!” (p.57)

Dialogul (imaginar) cu fiinţa iubită se îmbină cu meditaţia, contemplativă sau nu: frumuseţea, fericirea, durerea, iubirea, speranţa, dorul se prind în hora cuvintelor, decuparea cerului devine o joacă („Iubirea e de multe ori un joc”) atunci când certitudinea curtează incertitudinea (p.30)… Desigur, „iubirea e  adesea o capcană” literar-eminesciană (P.32)… Precum şi în „Te miră” sau „A opta minune a lumii”  (p.44-45), ori la „Cu sufletul la gură”, unde este clar identificat poetul cu plopii, p.58. Definiţia „Momentului potrivit” vine oarecum la ţanc (p.54), pentru un veşnic îndrăgostit!!

Unui personaj liric i se acordă o importanţă oarecum negativă: Îndoiala. A se citi poemul „În faţa îndoielii”, p.39, în care se zice, prozaic: „Noi ne temem de iubire de parc-ar fi o boală.” În aceeaşi categorie ar intra Durerea, durerea pierderii oamenilor dragi, precum în cazul poetului Constantin Avram

Cariera militară îşi spune şi ea cuvântul, printre rânduri, la ordin: „Ce ciudate, ce stranii/ Mi se par privirile tale/ Când mângâie tainic castanii/ Inundaţi deodată de floare.// Întreaga-ţi fiinţă exultă/ Sub cerul de mai ireal,/ castanii onoru-ţi prezintă/ pentru tine-nflorind special.” Dar „Rugămintea” (p.53) învinge ordinul, aşa cum şi funcţia bate gradul!

Spuneam de versuri memorabile, greu cuantificabile, nu pentru că ar fi puţine, dar în poemul „Destin” mai găsim, nu numai muntele din noi/ ei, un anume epic liric unic: „Când coboram cu seara Jepii Mici/ Şi ploaia se juca cu noi, prosteşte/ ne-a logodit poteca dintre stânci…”

La urma urmelor, lirica lui Firiţă Carp este una a unui optimism generos („Cântecul tău, ca un alean/ Pe suflet direct mă sărută/ Punem pariu că peste un an/ Voi fi mai tânăr c-o sută…”, p.102), în care se face cu ochiul veşniciei ielelor, cu jalnic chiot, totuşi, p.101, în care Luciditatea mai face şi instrucţie cu Poetul: „Zadarnic cântecul tău/ Freamătă-n zări tremurate/ dacă nu te aşteaptă mereu/ Cineva, oricât de departe…”

Este o experienţă lirică, de stejar „bând cu nesaţ eternitate/ Din cupa cerului senin” (p.99), care ştie a empatiza cu frunzele sale: „Cât poate să ne doară o cărare/ Crescută din senin ca să despartă…” Inocenţa,dorul după desăvârşire acompaniază, cântând după metaforă ( „Ajunsă pe streaşina lumii/ Metafora face cu mâna,/ Dintre poeţi, numai unii/ S-ar părea c-o văd pe nebuna.”, p.66), strigând după cuvintele gata de revoltă, gata de nerecunoştinţă, uneori neruşinate (p.91). Identificarea cu un bob de rouă-n zori (p.86) nu e decât acelaşi zâmbet al recunoaşterii prafului, cenuşii în vânt, carte de identitate a poetului autentic ori care îşi mai caută greutatea autenticităţii… Oricum cochetăria, flirtul cu Poezia, are farmecul său indefinibil: „Niciodată nu se ştie!”, p.76.

Ne putem despărţi de poezia sa, imaginându-l pe poet după o „joacă cu focul”, p.80, stejar aprins între noapte şi zi, de o muză nemiloasă:

„În veşmântul tău de flăcări/ Arde sufletu-mi mocnit.”

Poate sur-prins într-o acuarelă a unui pictor, poate chiar Tudor Meiloiu, căruia îi dedică un text la pagina 74. Categoric, vamă iubirii! (Cf. p.64)