La porţile Anatoliei: Labirintul din Kula (I)

Tezhip V

Rătăciţi în labirintul din Kula,

căutând trecutul, zâmbetele

şi cuvintele caselor, sufletele oamenilor

care au fost,

între două chemări ale muezinului,

printre motorete trecând razant, cântând în felul lor

inima îngerilor, privind vechii meşteşugari

pe strada unde soarele se juca cu umbrele noastre,

într-un târziu, într-o curte de veche casă boierească,

ai avut certitudinea că ai văzut primul rodiu şi acesta îţi vorbea

prin fructele lui roşii:

Halil, bine ai venit!

şi minotaurul, calm, cu turban, a început să povestească

toată istoria lumii, de la Adam

la cum a scăpat cartierul acela din Kula de foc

şi a ajuns la noi, la vizita noastră

ca de la suflet la suflet…

la ieşirea din labirint,

măgarul lui Nastratin Hogea

a zis că este nemuritor

toate baclavalele au râs,

numai pâinea pe care mi-a dăruit-o

Hasbiye Candemir,

mare, rotundă, de aproape 2-3 kilograme,

cu o semilună încrustată pe coajă,

cum alţi strămoşi de-ai mei

însemnau crucea pe aluat,

numai acea pâine a rămas serioasă,

într-o pungă de plastic,

încercând să înţeleagă vremurile

în care a ieşit din cuptor

sufletul acelei pâini

doarme mereu cu sufletul meu,

îmbogăţit atunci, ca zidul unui locaş sfânt

cu versetul uitat

 

Rătăciţi în labirintul din Kula,

căutând trecutul, zâmbetele

şi cuvintele caselor, sufletele oamenilor

care au fost,

între două chemări ale muezinului,

printre motorete trecând razant, cântând în felul lor

inima îngerilor, privind vechii meşteşugari

pe strada unde soarele se juca cu umbrele noastre,

într-un târziu, într-o curte de veche casă boierească,

ai avut certitudinea că ai văzut primul rodiu şi acesta îţi vorbea

prin fructele lui roşii:

Halil, bine ai venit!

şi minotaurul, calm, cu turban, a început să povestească

toată istoria lumii, de la Adam

la cum a scăpat cartierul acela din Kula de foc

şi a ajuns la noi, la vizita noastră

ca de la suflet la suflet…

la ieşirea din labirint,

măgarul lui Nastratin Hogea

a zis că este nemuritor

toate baclavalele au râs,

numai pâinea pe care mi-a dăruit-o

Hasbiye Candemir,

mare, rotundă, de aproape 2-3 kilograme,

cu o semilună încrustată pe coajă,

cum alţi strămoşi de-ai mei

însemnau crucea pe aluat,

numai acea pâine a rămas serioasă,

într-o pungă de plastic,

încercând să înţeleagă vremurile

în care a ieşit din cuptor

sufletul acelei pâini

doarme mereu cu sufletul meu,

îmbogăţit atunci, ca zidul unui locaş sfânt

cu versetul uitat