Paşi noi (şi vechi) în bloggosferă

 Naşteri, pierderi, cuvinte, imagini, căutări, drumuri...

Vacanţe, oameni, cărţi, temple, păduri, valuri...

Libertate şi necesitate, sacralitate, misticism?

În căutarea cititorilor, a regăsirii unora dintre ei?

Este foarte comod să fii personaj. Să tot pierzi religii şi să le regăseşti. Să iubeşti, să suferi că nu te mai poţi îndrăgosti cum ai vrea, să fii părinte şi să încerci să fii părinte ca după manual şi mai mult decât atât, soţ mai mult ca după manual, zoon politikon încercând să înţelegi istoria contemporană, eroii şi mai ales anti-eroii contemporani, să citeşti şi să vrei să scrii mai mult şi mai bine, mai convingător, să ai conversaţii cu Morteţ, să te bântuie din ce în ce mai des cei care ne-au părăsit, spirite au ba...

Tânjind după acţiune, este vremea de un alt drum, de o altă carte, să uiţi de nişte pereţi subţiri, să-ţi iei şi tu un motocultor, să  dai brazde între vechi şi nou, între ei şi noi (bat apropo aici la cel mai tare început de roman din literatură română... hai să zic contemporană!), pune miere şi până la sânge, scriitoraşule, până ai să fii sigur că ai suflet, că sufletul tău, poetule care abia ai pierdut-o pe Jeanne Moreau, sufletul tău va fi nemuritor şi, cine ştie, mântuit!

Aşadar, bătrâne, vei visa lei?

Măcar îi vei visa cum te vor vâna, cum îi vei vâna, cum vei fi crescut de ei, copil nou, Mowgli de chewing gum, invocând un Pinocchio, un Tipi Tip, un Pif, un Hercule, strămoşi răzeşi ori turci, adăpostind, de pildă, o Alice Voinescu, în Costeştii Târgului Frumos, de unde un bunic, Anton Sacară, a hotărât, cândva, în interbelic, că este cazul să înceapă un nou drum...

Şi a pornit spre Galaţi, a cunoscut-o pe Alexandrina, s-au iubit cum -or fi priceput ei, i-au avut pe Dumitru, unchiul Mitică, Atanasie, unchiul Tănăsel, Agripina, nana Pina, Gheorghe, tata, parcă au avut şi un Marin, plecat prea devreme...

Şi aşa, Chilli Willy, după cum te alinta tatăl tău, singura alintătura pe care o ţii minte de la el, te pierzi în gheţurile amintirilor, devii propriul tău iglu, locuinţă provizorie pentru eschimoşii din rândul cărora ai vrut să fii, te pierzi din ce în ce mai mult, înveţi să zâmbeşti din nou cu noul tău copil, Rafaela Adela, te uiţi în oglindă şi te condamni, nu mai eşti tu din ce în ce mai mult, te regăseşti din ce în ce mai puţin, te cruceşti când vezi ce înseamnă umanitatea în România ta, în Galaţiul tău, în Europa ta...

Desigur, Milan, Viaţa este în altă parte, dar pui de-ai ei sunt şi aici, sunt drăgălaşi ca orice pui, şi de om, gata să facă primii paşi pe nisipul unei mări nu chiar atât de negre când prietenii îţi iau colac...