Eseu despre atotputernicia lui Dumnezeu

Jason Mott, Cei care se întorc, Ed. Univers, 2016, traducere de Petru Iamandi

În „Eseu despre orbire”, Jose Saramago îşi imaginează că întreaga omenire începe să orbească, cu foarte puţine excepţii… O lume nouă se naşte în urma efortului scriitorului, o lume în care, totuşi, nu mai ţin minte dacă oamenii mai cred sau în Dumnezeu!

Aici, în lumea pe care şi-o imaginează Jason Mott (oarecum ca în „Ciuma” lui Camus), oamenii mai cred, atât cât se poate şi cât se poate şti, în Dumnezeu… Chiar dacă grosul acţiunii se desfăşoară în Statele Unite, într-un orăşel din Sud, nu întâmplător denumit Arcadia, ceea ce se întâmplă, adică „întoarcerea” din lumea morţilor a celor plecaţi acolo, este un miracol planetar, existând ecouri, în desfăşurarea evenimentelor, despre ceea ce se întâmplă în lume, în restul lumii, ba chiar existând două pagini despre reacţia autorităţilor din… România (p.198-199)…

Da, imaginaţi-vă că morţii din familia d-voastră încep să se întoarcă… acasă, unde le-o mai fi casa în aceste condiţii! Încet, încet, vă treziţi, cu bunici, străbunici, câte un unchi, o mătuşă… Vi-i aduce câte un agent special, de la Biroul Internaţional al Celor-care-se-întorc în garsoniera, apartamentul de două camere sau trei, în vila abia construită… Asta nu numai pentru că Divinitatea ar trece printr-o criză de umor, deoarece, spune în sinea ei, cu credinţă, un personaj important, Lucille, „Dumnezeu avea simţul umorului”. Şi poate îl mai are! Ţinând cont de Atotputernicia Sa, evident că Totul ar fi posibil! În situaţia dată, s-ar putea ajunge acolo încât morţii să fie chiar mai mulţi decât vii, după cum se trage un semnal de alarmă la o adunare din Biserica pastorului Peters, alt important personaj, care se va trezi, bărbat însurat, cu anunţul că este căutat de iubirea sa din tinereţe, Elizabeth, moartă la 16 ani şi care s-a întors printre cei vii la acea frumoasă vârstă!

Oricum, crede pastorul sau agentul Bellamy, Martin Bellamy (în spatele căruia îl putem ghici chiar pe autor, un scriitor afro-american, adică, mai pe româneşte, un "tuciuriu", după cum traduce P. Iamandi) sau poate chiar scriitorul, „Când Dumnezeu scapă lucrurile de sub control, numai Guvernul putea să pună piciorul în prag.” (p.49)

Şi veţi vedea că Guvernul va interveni… Şi prin mâna unui quasi-diabolic colonel numit Willis, dar care ar fi putut avea şi numele Norris, sau van Damme…

Voi reveni şi cu alte amănunte! :) Pe https://bookhub.ro/ sau şi în alte locuri! Sunt pretutindeni! :)

Mai nimic despre nasul lui Lars von Trier şi mai multe despre o femeie Kon-Tiki…

Mai nimic despre nasul lui Lars von Trier şi mai multe despre o femeie Kon-Tiki…: Greu încadrabil, dar atât de viu aceste nou roman al Doinei Ruşti! Un experiment, în ultimă instanţă, dar care s-ar încadra unui manifest de-al meu, ins

Jurnal quasi-liric: La porţile Anatoliei (I)

Invitat la lucrările celei de-a treia ediţii a Simpozionului Internaţional dedicat poetului naţional al Turciei, Yunus Emre, manifestare de amploare, desfăşurată în cadrul unei Săptămâni dedicate personalităţii uriaşe, recunoscută de către UNESCO, organizate de către primăria Yunusemre-Manisa, în colaborare cu Universitatea din Manisa, am fost martor la evenimente cu totul şi cu deosebite, cu gazde mai mult decât primitoare, cărora le sunt frumos îndatorat: primarul Dr.Mehmet Çerçi, scriitor şi el, profesorul Dr. Ünal Şenel, Doamna Prof. Dr. Ayşe Ilker.

Evident, nu aş fi fost invitat dacă nu l-aş fi cunoscut, mulţumită doamnei profesor Gülten Abdula-Nazare, (indirect) pe sfântul turc Sarî Saltuk Baba şi direct pe scriitorul Şefik Kantar, autorul unei monografii despre această personalitate musulmană, contemporană cu Yunus Emre, al cărei mormânt este la Babadag.

Printre activităţile la care am fost martor la Manisa a fost şi un atelier de realizat tezhipuri desfăşurat într-unul din holurile Casei de Cultură unde a avut loc simpozionul, în acel hol având loc şi o expoziţie de tezhipuri, unde ghid ne-a fost doamna Yasemin Malci, realizatoare de tezhip, ca şi doamna primar Melek Çerçi.

Detaliu din lucrarea doamnei Yasemin Malci

Doamnele Gülten Abdula-Nazare şi Melek Çerçi

Jurnalul liric poate începe cu…

Tezhip I.

Cum făuritoarele de tezhipuri

amestecau cu degetele

foiţele de aur cu apele cerului

aşa Dumnezeu

ne amestecă

sufletele noastre de aur

pentru tezhipurile care-mpodobesc

pereţii şi cărţile paradisului

liant – iubirea mai presus de orice iubire

(poem scris pe drumul de la Manisa la Kula, în a patra zi în Turcia)

Bărbatul, Femeia, Poezia...

Mai jos, câteva fragmente dintr-o cronică de întâmpinare la o carte care dovedește din nou că la Craiova este un nou pol, nou-vechi Centru al Poeziei tinere... Maria Dinu, „Noaptea părului liber”! Cronica în întregime, cât de curând pe Bookhub.ro https://bookhub.ro/ și poate, în alte forme, și în alte locuri!

„...bărbaţii mereu pot bănui că au de a face cu o altă specie, cea a femeilor, dar orgoliul feminin ar trebuie să declare că doar Femeia este Omul! Glumesc, evident! Dar sunt de acord că, într-un fel sau în mai multe feluri, femeia este altceva decât bărbatul şi mai ales… „altceva decât bărbatul”, cel puţin în câteva puncte esenţiale…

Dar nu cred că Maria Dinu a vrut să sublinieze aceste aspect: Poezia care sălăşluieşte în ea este dincolo de orice miză care ar viza „politicul speciilor” la modul absolut; Poezia este acea Pasăre a Fiinţei care caută să ocrotească în abstractul cuib sufletesc al omului, indiferent de sex, Frumuseţea în sine, fruct (şi metafizic) pârguit sau nu, ou dogmatic sau nu:

„Glasul de clopot înghiţit/ de ţipătul păsării răzbate/ până la mine printre/ copaci antomatici,/ în haine verzi, milităreşti./ Pe marginea patului sunt/ un fruct de o stare incertă,/ împărţind orele, lumina…” (p.35)

Omul sălăşluieşte, huzureşte întru suflet, până să se (re)contopească, oare?, cu el,dacă este atent să nu se rostogolească din el, omul este mereu un pui care refuză jarul, dacă vreţi, pentru festinul zeilor abstracţi: „pe undeva, tot prin acele/ măruntaie ( n. a.g.s.: ale pământului) stă rătăcit un ou./ În fiecare dimineaţă/ puiul face abstracţie de vulpe/ (oricum, ea îşi doreşte altceva)/ şi pleacă în lume. La căderea nopţii/ se retrage din nou în găoace./ Acolo sunt toate culorile lumii/ sau poate numai una/ de la-nceput. Şi puiul e fericit./ A descoperit originea curcubeului./ Adoarme uşor, mai uşor/ ca puful din aripile lui.” (p.18 – superb poemul în cheie fabulistică „Comuniune”!)

„Puiul” de poet ştie ce înseamnă să fii „desculţ în parc” (este un poem „Cu tălpile goale”, p.37) şi când spun „puiul de poet” nu mă refer la maturitatea poemelor „prinse” în carte; aici nu se poate discuta despre neajunsurile unei cărţi de debut, deoarece nu există aşa ceva: când scrii despre cuvinte interzise, debutul este doar o convenţie!

Etologic, se poate raporta la… un animal pereche: „Je suis le choc de quelques syllabes/ cădere după cădere vocea de dincolo/ îţi vorbeşte o recunoşti/ şarpele îşi ţine în dinţi pielea înainte/ să-i dea drumul în foc/ o ardere amânată de mult/ contemplaţia ei doare căci nu ştie/ ce-i va creşte în loc/ de peste margini apa se-n toarce/ în aburi spre sine/ din punctul de unde se urcă/ în cercuri identice,/ starea se şterge cu ultimele rânduri/ golite de sens” (p.39), „Animalul pereche” fiind titlul poemului, „mireasa” putând vorbi cu sine astfel: „Eşti casantă, rochia ascunde bucăţi de porţelan. La margine cineva te-a pictat cu flori şi păsări exotice. Au uitat să mai zboare. Au sângele lent. Dar să-ţi continui mersul. O să daţi din aripi unde aerul pe care-l aştepţi se revarsă dintr-o cochilie. Parfumul lui îţi va îngheţa plămânii şi-ţi va arde obrajii. Abia atunci vei fi de o voluptate fără contur. Şi nu vei mai şti frica” (p.40)

(...)

Asistăm la o metamorfozare, muza (care va fi sau nu decapitată, ca mai întotdeauna, sic!) care şi-a fost sieşi muză („Pentru dinţi care vor să muşte/ din propria gură împărţim/ miezuri neîncepute şi/ trupul memoriei proaspete.”, p.46), se preschimbă frumos în femeia-carte care zâmbeşte seducător, provocator: „Până atunci îţi plimbai degetul/ printre vertebrele mele din file de carte/ te roteai din rădăcină până la opt/ şi seva ta îmi bătea mai verde în obraz./ Începuseră deja să cadă ploi/ în zig zag sau căderea lor atârna/ în şuviţe de păr sau/ eu nu mai ştiam” (p.42)

Femeia care se joacă referenţial, şi la literatură, „Galeria cu viţă sălbatică”, titlu de poem de final, şi la filme, „What dreams may come”, poate un omagiu adus lui Robin Williams (p.58), dar care ne poate sugera că aşa cum se făcea în acel film cu culorile în construcţia propriului paradis, poate aşa vom putea face şi cu aceste cuvinte prin care ne vrem construi, spre amuzamentul zeilor, probabil, un alt paradis, în care Borges poate este deja:

„Vorbeşte-mi de sânge, de ziduri,/ de cuvinte care se spun fără glas./ Vorbeşte-mi de mâini, de oricare/ din ele. Abia acum văd printre noi/ corpuri difuze şi suflete/ cu o singură faţă./ Ca să mă apăr pe un fir de aţă lung/ cât tot corpul am adunat boabe/ de culori diferite./ În pendulări de şapte ori câte şapte/ încerc să le stabilizez într-un punct/ pe o numărătoare de aer./ dar mai bine vorbeşte-mi/ de mâna ta stângă cu o singură aripă/ şi dacă apucăm ziua de după/ pe limba sexului/ vorbeşte-mi de suflet.”

Bref, o carte surprinzător de îndrăzneaţă...

De „pe ruinele adevărului”…

De „pe ruinele adevărului”…: Valentin Tudose, Summa logica, Ed. Timpul, Iaşi, 2017 O carte de mult timp anunţată a ajuns la cititorii „cunoscători”: Valentin Tudose este o certitud

urcând la koyun baba

I.

inimă străină

cu un toiag improvizat

dintr-o creangă de copac

necunoscut

urcând urcând

departe de lume

printre umbre, urme de fructe

sfărmate

doar de timp

II.

abia răsuflând

omul străin,

cu pantofii vechi alunecând

pe frunzele de septembrie

urcând urcând

sângele bătând în tâmple

voia mai sus, mai sus

şoptea-n sinea lui

iar tu îl auzeai,

dincolo de iubire, de pământ,

de viaţă şi mormânt

III.

cer străin

propovăduind

oamenilor

viitorul

cum vor zbura ei

fără aripi, cum se vor bucura

fără trupuri

urcând urcând

mâinile omului căutând

duhurile copacilor

răspunde doar coaja

IV.

pelerin străin

cu genunchii tremurând

văzând stele verzi, ramuri

auzind cântecele din vale

rugăciunile din suflete

mulţumirile

urcând urcând

către frumuseţea

de dragul frumuseţii

către nişte cuvinte necunoscute

un grai al îngerilor

un mormânt zburător

undeva, departe,

parapantele scriu

versete pe cerul

care traduce un apus de soare

V.

sfârşitul străin

îţi cântă sufletului care urcă şi el

după trup

îţi cântă de femeia frumoasă

de copiii tăi

îţi cântă povestea

care caută balauri frumoşi

zmei înţelepţi

urcând urcând

abia mai respirând

te opreşti pe cărăruie

abrupt

te rogi să ajungi cu bine

pe koyun baba

viaţa pare să fie suspendată

nu trec păsări, e doar

fiinţa liniştii

de a fi dincolo de viaţă

VI.

la mormânt te rogi

pentru sănătatea femeii

să fie bine, murmuri străin

şi-n murmur

trăieşti o altă viaţă

de unde te vezi

urcând urcând

răsuflând

făcându-ţi selfie

cu arborii din jur

cu fâşiile din haine, agăţate de crengi,

povestind şi ele

secvenţe de viaţă, de alte vieţi

ceilalţi se roagă şi ei,

unii lasă bani şi alte simboluri, poate

unii, într-un spaţiu paralel,

jertfesc berbecuţi, cântă la cobze vechi,

poate morţii se întâlnesc cu viii

aici

pe koyun baba

poate aici frumuseţea

lui Dumnezeu

lasă mereu un semn

o lacrimă pentru cei care au fost

VII.

de jos se aude cântecul lui sarî saltuk

cuvintele, precum turmele de oi,

se adună şi coboară

puţini ştiu că oile sunt lumină

caprele-s strălucire, sângele apă

vântul suflet, ţărâna carne,

focul mai mult decât căldură şi lemn,

depărtările versete, norii cărţi sfinte,

apele oglinzi ale ochilor cereşti

noi, oamenii,

coborând, coborând

ducând dorul

de a fi şi altceva, altcum,

altfel

scântei

ale paradisului

care este

pentru totdeauna

inima lui Dumnezeu

*

uneori inima Lui

se odihneşte pe Koyun Baba

(după a doua întâlnire de la Babadag, prima urcare pe Koyun Baba, a doua jumătate a lui septembrie 2017)