Tuesday, February 9, 2021

Onorific „ambasador” cultural!

Sunt onorific „ambasador” cultural! Dar mai ales prieten cultural! Mulțumesc, Hîzîr Kabil, mulțumesc, Gulten Abdula! Mulțumesc, Sarî Saltuk Baba, Yunus Emre, Mevlana Rumi, Koyun Baba! Mulțumesc, Turcia!

 

Imaginile sunt de la lansarea de la Istanbul sau de pe pagina oficială a domnului Hîzîr Kabil!




















*



În data de 25 ianuarie 2021, pe blogul cotidianului turcesc „Milliyet” din Istanbul, cotidian care apare din anul 1950, cu un tiraj, astăzi, de 182 955 de exemplare în varianta print, apare o pagină dedicată poetului gălățean Adi Secară- Halil și volumului său de poeme, tradus în limba turcă, Poet chemând derviș”, lansat la Institutul Cultural Român „Dimitrie Cantemir” din Istanbul spre sfârșitul anului 2019.

Autorul acestui articol este omul de litere și cultură Hîzîr Kabil, din Istanbul, un prieten deosebit nu numai al scriitorului și criticului român, ci al întregii Românii. Iată traducerea articolului, trimisă de doamna Gulten Abdula Nazare.



Este de necontestat rolul omului de cultură în promovarea valorilor universale, dar și a celor specifice, cu ecou universal.

Dacă există un poet străin, multipremiat, care împărtășește (și se împărtășește din) cultura propriei țări, Turcia aici, în poeziile sale, atunci e mult mai valoros. Îl putem numi un ambasador cultural, un prieten al Turciei, nu-i așa ? Avem nevoie de sinceritatea unor asemenea prieteni care să schimbe imaginea negativă a țării noastre promovată de Occident.

Apariția volumului de poeme Poet chemând dervișîn două limbi, ba chiar în trei limbi (parțial; gazelurile imaginare ale lui Saltuk Baba sunt și în engleză) avea ca scop, printre altele, dacă se poate spune că un act cultural are un scop, altul în afara promovării valorilor universale, prezentarea unor aspecte culturale atât cititorilor din țara în care se născuse și trăia, dar și celor din alte țări. Traducerea poemelor în limba engleză, o limbă de circulație universală în prezent, va crea, probabil, o percepție pozitivă despre cultura noastră.

Astăzi, mai mult ca oricând, promovarea culturii prin toate mijloacele de comunicare, artă, mass-media scrisă și vizuală, film, poezie, proză, arhitectură, muzică etc. înlocuiesc sau suplimentează relațiile diplomatice tradiționale.

Poezia fiind cel mai eficient limbaj de comunicare, parte componentă a diplomației publice, a făcut ca poemele traduse și în limba turcă de Emin Emel din „Poet chemând derviș să pătrundă și în Turcia.

Cred că am făcut o alegere foarte corectă găzduind un prieten în paginile cotidianului de față, poetul Adi Secară, căruia îi suntem recunoscători că ne-a făcut să uităm de necazurile zilnice din perioada pandemică și ne-a făcut să ne gândim la cultura noastră.

Cine este Adi Secară?

ADİ SECARĂ - HALIL Bey este un gânditor care a a știut în primul rînd să sintetizeze, inspirat de cuvintele iubire, pace și toleranță, care sunt punctele comune ale religiilor, inspirat și de cultura turco-islamică în volumul „Poet chemând derviș"/ŞAİR, DERVİŞLERE SESLENİYOR" , volum pe care l-a prezentat în cadrul Centrului Cultural Român „Dimitrie Cantemir” din Istanbul pe data de 17.10.2019.

După modelul poeților români, pionieri în realizarea poeziilor gen gazeluri, specifice poeziei divani, cu versificație „aruz”, ceea ce este destul de dificil pentru un poet occidental, impresionat de figura eroului legendar Sarî SALTUK care a venit în Balcani în 1262 ca misionar, cu sabia sa simbolică dintr-o ramură de smochin și al cărui mormânt monumental se află în Babadağ SECARA - HALİL BEY începe să scrie volumul de gazeluri amintit.

Gazelurile sunt numerotate cu cifre romane. Hîzîr Kabil alege gazelul al doilea pentru prezentare:

II.


Dacă eu chem vis ca pe-un djin din altă lampă d-Aladin

Sub soarele plin al Babadagului solemn, fiinţa-i ţin


Ca pe un nor zicându-şi zmeu, de mătase rugăciune,

Dincolo d-orice timp îl trimit, la poet or sultan divin


Din vis făuresc cu iubire carte, poem, geamie

Mă trezesc la un pui de viaţă altfel, de parcă eu, senin


M-aş chema tot eu din minaret, să-ntind covor de suflet

Palmele, frunţile voastre s-adun, pentru ospăţ rar, deplin


Pe Koyun Baba, Adı güzel, unde umbre dansează lumina

Bucuria lui Allah, murmurul strămoşilor din prea plin.

 

 

Român de religie creștină domnul ADİ SECARA – HALİL își scrie cu succes poeziile sub forma Gazelurilor (în general domnia sa a scris doar în vers alb), care este o formă poetică a literaturii divane, diferită de forma literară a poeziei române. Istoria simplă a scrierii acestora este următoarea:

În timp ce vizita mormântul lui Koyun Baba, care a salvat orașul Babadag de la o mare inundație, poetul a fost profund impresionat de legenda sa, dar și de atmosfera creată de pelerini, de muzica credincioșilor. În timp ce urca pe munte, și-a amintit că un filon din ADN –UL lui este turcesc, printr-o străbunică, Ruxandra Halibei, și, cu simțul responsabilității, a simțit că are o datorie de recunoștință față de memoria sfântă a strămoșilor săi și, învăluit de sentimentele mistice misterioase, influențat și de admirația pentru cultura și civilizația Islamului, a scris acele gazeluri, care devin și mai impresionante pentru cititorul turc.
Poemul
Toc-toc sau Introducerea la Poarta turcească, care apăruse într-un alt volum inițial, atrage atenția prin mesajul lui profund.



Toc-toc


Poarta, această poartă, din altă lume,

dar şi de aici, din acest timp

cât încape într-un ceas de mână

pierdut

parcă în altă lume, în alt om:


o poartă gălăţeană,

româno-turcească prin destin

de cărămizi, de stele


prin ea

ne putem imagina

cum vin suflete

din trecut, din viitor,

dar mai ales din prezent


o putem desena cu grafitti, putem fi una cu ea,

o putem dărâma, iubi, preschimba-n cuvinte,

ne putem aminti cum ne plimbam tinereţea pe lângă ea,

cum ne silabiseam iubirile,

cum le sacrificam pentru alte iubiri

fără milă



Umbra minaretului…

(noua întoarcere la poarta hanului turcesc)


Cuvintele din cuvintele cuvintelor

Cuvintele care rup din celelalte cuvinte,

cuvintele care ridică minaretul, umbrele cuvintelor

pe sufletele ascunse în alte suflete,

ca şi când asta ar fi posibil:


este o oarecare indecenţă să vă spun

despre dorul de cer, de albastru, de lună, când

fiara bizară muşcă din ziduri, bate la poarta absentă,

cheamă hangiul de stele, întreabă de oamenii care nu

mai sunt

printre noi


mă rog,

ca o umbră mă rog, necrezând în umbra sufletului

prea bine, prea corect, prea rotund,

sufletul îmi zâmbeşte cu toţi strămoşii la un loc,

paradisul este şi el un zâmbet

uitat într-un prun înflorit


poarta turcească este ca o intrare

uitată-n cer, cer căzut printre blocuri,

cer pregătindu-se de urcare, rădăcini de stele,

flori crescând din inimile oamenilor,

cuvinte căzătoare pe cerul unei cărţi

din care mă desprind ca un păsăroi bizar,

cu aripi în loc de picioare, picioare-n loc de aripi,

ca o literă dintr-un cuvânt nespus vreodată,

cuvânt iubindu-se pe sine mai presus de orice iubire,

pierzându-se-n sine, durere din nimic,

frumuseţe de teatru de umbre

despre iubirea umbrelor

care vom fi


încet, poarta se trezeşte, se ridică, se strecoară printre blocuri,

se tot duce, dispare, undeva, dincolo de ziduri, de garduri,

de arheologi fantaşti: doar ea a auzit chemarea muezinului

dintr-un minaret fugit în lume


cuvintele mele o urmăresc,

cuvintele mele de cărămidă o vor, o iubesc abstract,

cum moscheea albastră iubeşte Aya Sophia…


Cu scopul de a cunoaște mai bine cultura turcă și Turcia mai îndeaproape, la invitația făcută de primăria din Manisa, participă la Simpozionul Yunus Emre unde este profund mișcat de cei doi mari filozofi sufiști turci ai secolului al XIII-lea, Yunus Emre și Mevlana ca și de alte aspecte ale culturii turce. Chiar descoperea ceva nou. La întoarcere, dar chiar și în timpul simpozionului și pelerinajelor, dintre care unul la mormântul maestrului lui Yunus Emre, scrie alte poeme în vers alb. La Manisa, un invitat din Izmir, aflând despre istoricul genealogic al poetului, îi corectează numele străbunului lui, care, din Halibei devine, corect, Halil bey, un nume cu o rezonanță care-l mișcă profund pe poet. Emoția numelui Halil va suna în urechea poetului, la fel de dulce ca rugăciunea „ezan șoptită la urechea noului născut, la noi.

Articolul se încheie, de fapt, cu trei versuri din poemul „Halil”, care are, de altfel, două variante, fiind o temă obsedantă în poezia sa, aceea a Numelui.

Mă numesc Halil”,

asta sună ca o rugăciune

în care am căzut

ca într-un vis




Autorul acestui articol este omul de litere și cultură Hîzîr Kabil, din Istanbul, văr de al doilea cu doamna Gulten Abdula-Nazare din Galați.

 


Tuesday, August 4, 2020

Friday, June 26, 2020

Thursday, December 19, 2019

alte fantezii lirice (extrem)orientale


Adi G.Secară

Tanka

Anii ‘90

I

Peste grădină
Întuneric s-a lăsat.
Soarele ochi
A clipit stins în a sa
Roșie nădușeală.

II

Mag acoperind
Soarele cu aripile.
Noi iubindu-ne
Pictați pe-o pânză neagră:
Pelerina magului.

III

Degetele lui
Știu cânta doar la oameni.
Instrumentele
Rămân pentru el temple
Unde se miră zeii.

IV

Mărțișor. Un fir
De ghiocel pentru ea:
Viață de floare.
Mâinilor trecătoare
Ghioc din trei petale.

V

Rău rănit c-un zeu
La care n-a ajuns, el,
Mângâiat de ea,
Se simte ancora grea
A trupului tras spre cer.

VI

Vară prea caldă
Să te răcorești de trup.
Mâine vei plonja
În nori. La trecerea ta
Deasupra, nu va ploua.

VII

Hoinari prin gânduri
La inimile trosnind
Azi mâini ne-ncălzim.
În jur frig singurătăți,
Icoanele noastre tac.

VIII

Vers arunci spre cer,
Se zbate prins doar vântul,
Veșmântul morții.
Nu e vers s-oprească
Strângătorul de stele.

IX

Cocori de-a viața
Dansau lâng-al meu sânge.
Azi, secat izvor.
Stolul se-ndepărtează
De ochi ce-au uitat a fi.

X

Bătrân turn în veac
Mă ruinez cu suflul
Mult mucegăit
Al pietrelor din ziduri.
Rar m-alin c-un corb bătrân.

XI

Dus să-mi aduci
Neagra privire de zeu,
Nu te-ai mai întors.
Rob zeiței plecate
La vânat de ochi de om.

XII

Neagră privirea
Leului cosmic ieșit
la vânătoare.
La cină o iubire
A vrut. Și-a căzut o stea.

XIII

Un fir de nisip
Mi-a șoptit dintr-un castel
Că vine potop.
Val, paj vremelnic morții
Dădu castelul mării.

XIV

Paingul ce țesea
Gândurile unui zeu
Te-a pândit cu drag.
L-am pus să-ți siluiască
gând. Să nu-mi ascunzi ceva.

XV

Un vers-ram de măr
Așteptând să-nflorească.
Nu-ți înveli gând
În bruma rătăcirii:
Altoiește seninul!

XVI

Vărgate versuri
Tăbăcite din pielea
Unui tigru viu:
Pe malul vieții tale,
prins, cerb din nor de gând alb.

XVII

Scoica ți-e stăpân’
Cum viața mi-e stăpână,
Nătângă perlă.
Azi strălucești în palma-mi,
mâin’ te vor găsi-n deșert.

XVIII

Își uită zborul
În umbre roșii păsări
Pe malul apei.
Soarele e-nvățatul
Ce-și predică amurgul.

2019

I

Pod peste oglinzi
Ape străine prind cer,
Flori de prun, templul
Face primii pași, copil
al firelor de iarbă.

II

Nigawa: ritmul
Nopții sufletești arde
Sobru taina lor -
Bolul de ceai e plin de
Iubirea lunii dintr-ei.

III

Yohen Tenmoku:
Ca și când doar trei oameni
Ar mai ști iubi -
Și fiecare ar fi
Pierdut pe câte-un munte.

IV

Să fii gheişa
Sufletului ei, nigawa:
Declaraţie,
o floare străvezie –
prin ea tăiş tăcerii.

V

Aripa ciorii
Peste zâmbet de geiko:
Rol de alb gaijin
În iubire de trestie
Mângâind dimineaţa.

VI

Foşnet de arbori
În inima dorinţei:
Rochia ei rouge,
paharul de vin roze,
obraz cald, căuş de ochi.

VII

Lost in translation:


Sunday, December 15, 2019

Marți, în Galați, trei ceasuri despre Ironia lui Dumnezeu...



Altfel despre atotputernicia lui Dumnezeu

Cătălin Mihuleac, Deborah, Humanitas, 2019

Moto:

Dacă Divinitatea n-ar abuza de simboluri, viața omului s-ar simplifica enorm." Cătălin Mihuleac

Naratorul sau/și scriitorul este convins că „posteritățile mai trebuie și zgâlțâite. E unul dintre motoarele care împing de la spate progresul”. Ca și umorul, satira, ingrediente ale... Adevărului, alt motor esențial pentru... evoluționism. Sau pur și simplu pentru evoluție! Și evoluția romanului în epoca postumană!
Așadar, personaje ar fi și... „posteritățile” în sine, nu numai o minoritate (din România Mare și nu numai) căzută victimă clișeelor ideologice și valurilor nimicitoare ale Istoriei, dar și agresorii, unii poate convinși că sunt, au fost sau vor deveni alt fel de victime...
Tulburi mai sunt apele (istorice ale) Europei, de la Atlantic la Don, ca să nu spunem Marea Caspică, deși, în „Deborah”, ele sunt cu tensiuni... est-etice, de la Nistru la Atlantic!...
Ca în „Twin Peaks”, dar aici spre final, suprarealist, apar două cadavre de fete înecate, una în Ocean, la Beauvoir-sur-Mer, localitatea de la capătul continental al Passage-ului du Gois, cealaltă, „similară”, în Nistru... „Aceeași fată, aceeași rochiță, aceleași sandale cu talpă de sicriu. Aceeași spermă, același ADN – al meu.” (p.252)
ADN de scriitor, de „gigolo de conversație, secretar de plictiseală, bursier de insomnii”, angajat de o bătrână misterioasă, Deborah, amintind de apele la fel de tulburi ale Titanicului lui Cameron, adică de bătrânica de acolo, supraviețuitoare a naufragiului...
„Când sunt multe cadavre și indicii comune, cercul din jurul suspectului pprincipal se strânge. Dar, când apare același cadavru în mai multe locuri, chiar și detectivul detectivilor mușamalizează cazul, pentru a nu cădea în penibil.” (p.252)
Așadar, o mușamalizare la fel de tulbure!?
Când încep să se limpezească oarecum apele roșcate ale celui mai nou roman al lui Cătălin Mihuleac, un vitalist frenetic (și... progresist, sic!), cel puțin în această carte, glumind (serios) cu istoria precum Roberto Benigni în celebrul său film „Viața e frumoasă”, găsim următorul citat:
„Există un sector unde până și ateii înrăiți trebuie să admită că Dumnezeu e atotputernic: ironia. Mai ales când e practicată în registru funebru, ironia divină prinde accente mefistotelice irezistibile.” (p.222)
Inspirat și de acestă ironie, care a dăruit Adamului și pe Eva, scriitorul ne dăruiește un roman-pamflet care se ia la trântă (și erotică) voinicească, sănătoasă cu Istoria și cele șapte capete ale ei.
Desigur, nu este doar pamflet, și de la subtilitățile acestuia se inspiră, doar nu degeaba doctoratul său este cu teza „Pamfletul și tableta, jurnalism sau literatură?”!
El răspunde într-un fel întrebării dacă mai poate exista literatură după monstruozități precum Gulagul, Hiroshima, Auschwitz...
În răspuns, cu subtilitate, se sugerează că toate acele abominabile fapte se pot repeta, deoarece, nu-i așa, „oameni suntem”! Oameni care ne dovedim mărginirile la propriu, incapacitatea de a gestiona ideile. Politice, religioase ș.a.m.d. Astfel încât să nu mai fim criminali cu semenii noștri!
Acesta este refrenul cărții care ne poartă de-a lungul unui secol, urmărind nu numai viața acestei Deborah simbolice, evreică din Bucovina, ci și destinele a doi români „verzi ca bradul”, exemplari pentru istoria prostiei la modul absolut, prostie înțeleasă și ca răutate pură: un profesor de istorie care ajunge să scrie cartea „Românii din Transnistria” și un jurnalist, printre altele, care „a lucrat pentru o sumedenie de servicii de informații”, amândoi robi ai Pamfletului care poate împinge la ură și crimă!
Dacă lumea în care trăim este doar un pamflet al lui Dumnezeu, este altă întrebare...
Iar Dumnezeu ar trebui să fie deasupra oricărei suspiciuni!
Cătălin Mihuleac se joacă dezinvolt cu istoria, metaforele și... timpul, poate cam așa cum a făcut Yann Martel în „Viața lui Pi” și mai ales în „Munții înalți ai Portugaliei”, dând șah Suspectului principal (este vorba și despre Armonii, nu numai despre armonia la care va face apropo că o va deranja, p.279), nu numai printr-un monument funerar prezentat pe ultima pagină, aparținând unei victime care este și ea principală, în pofida numelui asupra căruia se filosofează absurd și nu prea de către un personaj:
„Inscripția de dedesubt e în ebraică: «Aici e înhumat martirul David Fallik, în vârstă de 18 ani. Ucis sub ochii Soarelui, de nimic vinovat. Fie-i sufletul prins în buchetul vieții veșnice! Dumnezeu să vadă și să ceară socoteală!»
Dumnezeu a văzut, că pentru asta primește simbrie. Și – cu ironia lui mefistotelică – a cerut socoteală și a primit.” (p.279)

*

Deborah, roșcata (de aici apele „roșcate” ale romanului!) evreică născută în același an cu Marilyn Monroe (apare și ea în carte menționată), 1926, mai exact la 2 ianuarie, supraviețuiește „naufragiului” deportării în Transnistria, la Moghilev ( Wikipedia: „La Moghilău a fost organizat de către regimul mareșalului Ion Antonescu, în anii Holocaustului, în 1941-1944, un ghetou pentru evrei și o stație de tranzit pentru coloanele de evrei deportați spre nord-vestul Transnistriei. În vara și toamna anului 1941 se apreciază că ar fi trecut prin oraș circa 60.000 evrei dintre care circa 15.000 au reușit să rămână pe loc.”), va deveni medic, doctor specialist în oncologie, oncologie pediatrică, va avea numeroase „aventuri”, și erotice ( chiar dacă între vârsta de 15 ani și 20 se poate spune, ca în carte, că este vorba de sex de supraviețuire!), se va căsători, va înfia o fată, salvată și ea din același „naufragiu”, dar toată viața îi va fi marcată de o alegere, poate la fel de dură precum aceea a Sophiei din romanul lui William Styron: aceea de a ușura moartea bunicilor săi, un fel de Filemon și Baucis, alegându-le acestora sfârșitul, moarte fină, prin morfină, prin „mituirea” medicului de la azilul unde fuseseră, deja, într-un fel, condamnați la moarte!
Fantomele” bunicilor vor fi și ele personaje principale, dar dincolo și de „posteritățile” menționate mai sus, „Urâțenia umană” va fi... sufocantă, poate nu la fel de... masiv ca în „Binevoitoarele” lui Littell (ar fi trebuit ca numărul de pagini să se apropie de 1000, ca în romanul americanului franțuzit), putând alege și un mic citat, „Cine cred că invidia slăbește cu anii ratează ultimul act al urâțeniei umane.”, p.228), pentru exemplificare, dar crimele de război, umilințele descrise, delațiunile, rasismul, antisemitismul, lipsa de milă, de dragoste creștinească, ipocrizia, răutatea pur și simplu, lașitatea, arivismul, impostura, înșelăciunea ș.a.m.d. întregesc portretul unei specii pierdute între sublim, sacru și diavolesc, sadism...
Dacă n-ar avea și urmări care pot fi considerate criminale, răutatea ar putea fi doar caraghioasă (mereu îmi imaginez un iad al caraghioșilor!), dar caraghioșenia unui Emilian Diaconescu, profesorul de istorie, care va fi unealta regimului antisemit, va duce la asasinarea lui Fallik, din pricina pamfletului său plin de venin și ură, iar jocul dublu, triplu al lui Aurelian Leon, al cărui destin va fi legat de cel al roșcatei, prin complicități diverse, dar și printr-o „dragoste ca boală venerică sufletească imposibil de tratat” (p.187), scufundarea în mlaștina condiției umane care se supune (ordinelor) a celui care nu va mai ști dacă este doar român, sau și fals evreu, va duce la atâtea morți...
Scrie la un moment dat Mihuleac:
Odată, Deborah a văzut convoiul zilnic – format din evreii vânați pe străzi și în clădiri – cum înota printr-unul din cele 258 de sortimente naționale de glod, spre lagărele de muncă.(...)
Mintea omenească e de-un sadism incontrolabil. Instataneu, și-a amintit hazul de la ora de geografie, când profesoul trecea în revistă localitățile românești cu nume pocite. (...) Locul întâi a fost câștigat detașat de Glodenii Gândului, sat din preajma Iașiului. (nota cronicar: Câmpulung, Iași, București, Cernăuți, nordul Transnistriei, vestul Franței, Knokke, în Belgia, ar fi principale repere geografice)
Glodenii Gândului! Așa trebuia numit și cârdul acela, care avea în glod nu doar picioarele, ci și mintea, și voința, și visurile, și nădejdile, și toate câte îi fuseseră date omului, pentru a-i fi încleiate irevocabil. Țurloaiele se afundau și abia ieșeau cu sau fără ghete, șalele trosneau, braațele vâsleau spre un echilibru care se forța să fie dinamic. Cu atât mai grea era deplasarea, cu cât pe umerii nefericiților tronau – ca sultanii pe spinarea elefantului – valize, rucsacuri și boccele.
În ele stătea burdușită supraviețuirea. Erau acolo și lame de ras, și săpunuri, și ciorapi, și svetere, și multe alte monede, al căror curs urma să fie stabilit la birorurile de schimb ale urii rasiale.” (p.165)

Transnistria de atunci, ca o nouă pedeapsă dată de zei, precum în cazul Filemon & Baucis, să se transforme în mlaștină pentru lipsă de iubire de oameni!
Dar Deborah avea voința începutului de viață, ea descoperă la un moment dat deviza lui Lenin „Acolo unde e o voință, e și o cale”, să fie ea de supraviețuire, „Să se ia aminte!”, ea va supraviețui, va trăi mult pentru a fi martoră, dar va avea și privilegiul de a putea alege să înfrunte unul din felurile în care omul este urâțit. Va alege, la 92 de ani...
Moartea prin eutanasiere, într-o clinică din Belgia, unde naratorul este martor „secret” al ceremoniei, fiind însărcinat să-i împrăștie cenușa în apele Oceanului, iar Deborah, femeie-phoenix, femeie judecător, a lui Dumnezeu, își va rata renașterea în cele două tinere, semn că judecata încă mai continuă, ca și coșmarul, pentru unii!
Poate lui Dumnezeu nu îi plac milogelile. Spune bunicul Mișu, soțul bunicii Sara, și ei eutanasiați, cum scriam mai sus, la intervenția lui Deborah, bunica fiind orbită înainte de ororile războiului de un malpraxis medical, bunică îndrăgostită oarecum paradoxal de Torquemada:
- Lui Dumnezeu îi sare țandăra când îi adresezi milogeli... Dacă îi prezinți un plan de afaceri sau măcar o idee de dezvoltare, barba i se înfoaie și pune și El umărul!” (p.70)
Uneori, tonul este de operă bufă, precum un fragment evident urmat de un raport de spion referitor la o lansare de carte la care a cântat Zavaidoc (doar nu o să povestim chiar totul aici!) sau ne putem gândi la felul în care Charlie Chaplin, și el amintit, ca născut în anul 1889, an în care s-au născut și profesorul Diaconescu, Adolf Hitler, Heidegger, dar și tatăl Annei Frank, așadar felul în care Charlot a realizat „Dictatorul” sau menționatul Benigni „Viața e frumoasă”!
De aici, să zicem, și meditația,parcă, dacă nu e chiar a naratorului, tatălui eroinei:
Viața e tinichigerie.” (p.137)
Altcineva: „Viața e frumoasă ca fisticul!” (p.174)

*

Scrie Marius Miheț în „România literară”: „Cătălin Mihuleac ridică miza permanent, găsește credibile bifurcații biografice – cât să-i permită introducerea personajelor istorice reale – și triplează simbolic finalul. Deborah este istoria unui veac cusut la toți nasturii cu parodie și satiră, altminteri el nu poate fi relatat. Povestea unei ființe ce se identifică deopotrivă cu Istoria oficială și cu utopia unui secol suprasolicitat în promisiuni. Un roman alert, tulburător în inciziile scurte, ca o parabolă a anesteziilor istorice.”
În condițiile în care Istoria secolului al XX-lea nu poate fi predată, cunoscută, înțeleasă, empatizată decât sub semnul interzicerii celor sub 18 ani, sic, așadar satira și parodia (care sunt, zic eu, cu o anume măsură, poate ea și houellebecqiană sau pascal bruckneriană!) lui Mihuleac pot fi înțelese și... pedagogic, dar poate așa este când te situezi, ironic și auto-ironic, între „Una e să scrii istorie, alta e s-o mâzgălești!” și „Unii scriu istorie, alții o învață”...

Bref, în ultimă instanță (artistică) „Deborah” este una din dovezile că nu ne este, totuși, indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari! Deși, poate, unii barbari s-ar simți jigniți!
Dacă vreți, un roman ca un ceasornic de picior, cu o istorie tenebroasă, dar și încrustat cu pietre prețioase nenumărate, de găsit într-un muzeu al tuturor inocențelor, pierdute pentru totdeauna!


a.g.secară

P.S. Cronica în întregime, curând pe Bookhub.ro!!!