Thursday, January 11, 2018

La porţile Anatoliei: Labirintul din Kula (I)




Tezhip V

Rătăciţi în labirintul din Kula,
căutând trecutul, zâmbetele
şi cuvintele caselor, sufletele oamenilor
care au fost,
între două chemări ale muezinului,
printre motorete trecând razant, cântând în felul lor
inima îngerilor, privind vechii meşteşugari
pe strada unde soarele se juca cu umbrele noastre,
într-un târziu, într-o curte de veche casă boierească,
ai avut certitudinea că ai văzut primul rodiu şi acesta îţi vorbea
prin fructele lui roşii:
Halil, bine ai venit!
şi minotaurul, calm, cu turban, a început să povestească
toată istoria lumii, de la Adam
la cum a scăpat cartierul acela din Kula de foc
şi a ajuns la noi, la vizita noastră
ca de la suflet la suflet…

la ieşirea din labirint,
măgarul lui Nastratin Hogea
a zis că este nemuritor

toate baclavalele au râs,
numai pâinea pe care mi-a dăruit-o
Hasbiye Candemir,
mare, rotundă, de aproape 2-3 kilograme,
cu o semilună încrustată pe coajă,
cum alţi strămoşi de-ai mei
însemnau crucea pe aluat,
numai acea pâine a rămas serioasă,
într-o pungă de plastic,
încercând să înţeleagă vremurile
în care a ieşit din cuptor

sufletul acelei pâini
doarme mereu cu sufletul meu,
îmbogăţit atunci, ca zidul unui locaş sfânt
cu versetul uitat














 


Rătăciţi în labirintul din Kula,
căutând trecutul, zâmbetele
şi cuvintele caselor, sufletele oamenilor
care au fost,
între două chemări ale muezinului,
printre motorete trecând razant, cântând în felul lor
inima îngerilor, privind vechii meşteşugari
pe strada unde soarele se juca cu umbrele noastre,
într-un târziu, într-o curte de veche casă boierească,
ai avut certitudinea că ai văzut primul rodiu şi acesta îţi vorbea
prin fructele lui roşii:
Halil, bine ai venit!
şi minotaurul, calm, cu turban, a început să povestească
toată istoria lumii, de la Adam
la cum a scăpat cartierul acela din Kula de foc
şi a ajuns la noi, la vizita noastră
ca de la suflet la suflet…

la ieşirea din labirint,
măgarul lui Nastratin Hogea
a zis că este nemuritor

toate baclavalele au râs,
numai pâinea pe care mi-a dăruit-o
Hasbiye Candemir,
mare, rotundă, de aproape 2-3 kilograme,
cu o semilună încrustată pe coajă,
cum alţi strămoşi de-ai mei
însemnau crucea pe aluat,
numai acea pâine a rămas serioasă,
într-o pungă de plastic,
încercând să înţeleagă vremurile
în care a ieşit din cuptor

sufletul acelei pâini
doarme mereu cu sufletul meu,
îmbogăţit atunci, ca zidul unui locaş sfânt
cu versetul uitat