Saturday, December 22, 2018

L’Art du Kintsugi la Galați

Black eye: cronici lirice (II)


L’Art du Kintsugi la Galați

De-a lungul unui an întreg, Denis Brînzei a trăit un roman quignardian sau toussaintian!
A trebuit să iubească o bijuterie ceramică sau, dacă vreți, să restaureze iubirea unui alt om pentru opera sa. Este vorba despre un „Taler de sărbătoare”, creație a Ioanei Șetran, reprezentare transfigurată a banchetului unor gâze dedate la sucurile unor fructe aproape exotice, porțelan alb ca marmura de Carrara, dantelărie seducătoare, promisiune a subtilităților lumilor paralele sau viitoare...
O operă care a intrat într-un fel de moarte clinică după un cutremur care a împărțit-o în peste 250 de bucăți, mai mici sau mai mari...
„Mortul” nu era chiar mort, după cum bine au observat Dan Basarab Nanu, directorul Muzeului de Artă Vizuală Galați, și artistul pastic Gheorghe Miron, era, adăugăm noi, Alba ca Zăpada așteptînd... prințul restaurator, pe care Muzeul îl are, din fericire, printre angajați: Denis Brînzei, unul dintre cei mai apreciați specialiști de la noi din țară.
Care, așa cum spuneam, a trebuit să trăiască cu opera Ioanei Șetran aproape zi de zi, dacă nu chiar și noapte de noapte, măcar în gând, trezind și suspiciuni unora care citeau rapoarte de activitate cu prea multă atenție.
„Cum, și luna asta tot la... taler?” Da, pentru că un dezastru de acest gen presupune sacrificii nebănuite, chiar și cheltuieli proprii, investigații, documentare, substanțe speciale, de găsit doar la o singură firmă din România, la Sibiu, migăleală, migală și multe altele despre care se poate povesti savuros la un vernisaj aproape inedit în spațiul cultural gălățean, care a avut loc în seara zilei de 21 decembrie 2018, la sediul Muzeului din Strada Tecuci, nr.3, bloc V3b.
Mai ales și suflet din partea restauratorului, silit la o fragmentare specială a vieții sale, cam așa cum își scrie Pascal Quignard unele dintre romane... În finalul uneia dintre cărțile sale, eroina principală începe să se teamă de lumina soarelui. „Eroina” restaurării lui Denis Brînzei, comparat cu un specialist SMURD, temătoare sau nu (metafizic) își va alege „traiul într-un acvariu” în cadrul expozițiilor permanente de la muzeu de aici înainte. Departe de soare, cel puțin până în momentul mutării sediului și colecțiilor în noul sediu din Parcul Rizer.
Jean-Philippe Toussaint are o bijuterie de carte, „Să fugi!”, tradusă la noi de Emil Paraschivoiu.
Denis Brînzei
Pentru Denis Brînzei, propriul său personaj, sic, „Să restaurezi!” este o artă a fugii, unde virtuozitatea și răbdarea sunt muze la fel de importante ca și atunci când pur și simplu creează, iar nu re-creează...
A fost o seară de neuitat, pentru niște zile de ajun de Crăciun, când toți avem într-un fel sau altul datoria sau/și plăcerea de „a restaura” nașterea unui prunc, de a pune la un loc în inima noastră toate cioburile unui zeu de porțelan în care trebuie să vrem să credem: un nou gângurit, un nou zâmbet de prunc abia născut, un scâncet și aripile fluturilor Ioanei Șetran vor începe să bată din nou, pereții de sticlă ai acvariului (vitrina de expoziție) se vor nărui, culorile se vor naște, poate precum auriul meșterilor japonezi care restaurează vasele de ceramică sau porțelan de pe la ei, apelând la aur, ducând mai departe arta restaurării cu aur, cunoscută ca Kintsugi sau Kintsukuroi.
Pentru cunoscători, aurul sufletului Restauratorului este de neprețuit!










Friday, December 21, 2018

Când Hefaistos coboară din lume-n lume…*

Black eye (I).


Cronici lirice de vernisaj


Când Hefaistos coboară din lume-n lume…*

AdrianVădeanu, ca un mag din vechea lume a Carpaţilor, ridicând braţele spre ceruri, s-a rugat să i se dea inspiraţie şi forţă de muncă. Şi „fragmente” din albastrul cerurilor care contează, albastru de Voroneţ, albastru de Sabin Bălaşa, albastru de suflete supra-omeneşti… De altfel, o lucrare se numeşte „Spre Albastru”!
Albastru de mări, albastru de Dunăre: cum intri în Galeriile Mantu, pe unul dintre stâlpii de susţinere, o „femeie Dunăre”, una dintre cele mai reuşite lucrări dintr-un ensemble răvăşitor, te întâmpină, cu cele o mie de simţuri ale oricărei super-femei, simbolizate de ochii magici (mai apar şi într-o „Natură…”) care te străpung, cadou al Sacrului care, nedogmatic, deschide braţe metafizice…
Albastrul de Dunăre este metamorfozat într-un bronz de verde nobil, răsuflând din toţi porii femeii născute nu din spuma mării, ci din geniala îmbinare dintre sculptură, domeniu în care Adrian Vădeanu a excelat până acum, şi pictură…
Artist între lumi, transmite privitorului tensiunea, energiile, potenţialităţile… Fiinţe (Fiinţe-Energii) pierdute, prinse, rătăcite, regăsite, care îşi asumă stările, amintind uneori, omagial, voit sau nu, de regretatul Aurel Manole, dar şi simbolurile, uneori quasi-dogmatice, precum Ochiul şi Triunghiul, totul în „fragmente”, Sare-n bucate, sare spirituală, sarea dintre lumi, bref, Sacrul, însetarea de sacru se ivesc-topesc în culori, în combinaţiile dintre ele, în tablou în tablou, în basorelief, în câte o sculptură rămasă, semn(e) al(e) Trecerii, ale Dialecticii…
Cum este „Ritualurile Metamorfozei”, situată spaţial aproape în opoziţie cu femeia Dunăre, conceptual destăinuind enormul travaliu, dar şi emoţiile demonice ale transferului de responsabilităţi: sculptorul îşi „depune” capul, androginic sau nu, pictorul se pregăteşte să şi-l ridice… Mitologiile fiindu-le aliate!
Hefaistos, pe nedrept caracterizat cu trăsături prea umane în legendele vechi, rămâne un zeu, având soaţă Frumuseţea, perechea de viaţă a artistului punctând şi ea, la vernisaj, Povestea exponatelor…şi bucuria de-săvârşirii, finalizării. Întrupat în omul Adrian Vădeanu, Hefaistos încinge focul deja în cuptoarele viitorului, unde trecutul şi prezentul una devin, şoptind că orice lucrare rugăciune este (pe simeză, una dintre lucrări este „Rugăciune”)!!!

Poate nu întâmplător, nu-i aşa, în dialogul socratic „Cratil” de Platon, Socrate consideră că denumirea de Hefaistos s-ar trage din phaeos histora „cunoscător al luminii”…
În aproape aceeaşi ordine de idei, Adrian Vădeanu a ridicat prin această expoziţie „Tron” pentru înscăunarea Luminii din orice zeu, unic sau nu!
Trecutul „omenesc” este şi el omagiat, nu numai prin două lucrări ale… tatălui, dacă am înţeles bine, dar şi printr-un „studiu” unde căderea Capului prea omenesc are semnificaţia lui… ceremonială. „Familia”, cea reală de-o frumuseţe şi o binecuvântare alese, are Tabloul ei, mai exact Icoana non-conformistă, „Melancolia” are şi ea personajul şi fabula ei, într-o hermeneutică mai degrabă salvador daliană decât david eaglemaniană!
Să se ciocnească „Pocalele”, cu ambrozie şi nectar, să înceapă… „Concertul”! Să se zboare către „Revărsarea Luminii”!!! Cu „Spiritul protector” lângă noi!
La vernisaj au vorbit, la obiect, criticul, dar şi artistul plastic Mariana Tomozei Cocoş şi artistul David Sava, preşedintele UAP Galaţi.

*Adrian Vădeanu, Fragmente, Galeria de Artă Nicolae Mantu, Galaţi, 2018 (20 decembrie)


Studiu din studenţie
Femeia Dunăre
Familia




Foto de Basarab Păltănea. De la stânga: David Sava, Mariana Tomozei Cocoş, Adrian Vădeanu

Melancolia

Revărsarea Luminii

Ritualurile Metamorfozei

Spirit protector

Spre albastru

Tuesday, December 11, 2018

Avanpremieră!

Dacă ar fi să alegem între aceste două variante de coperte, la ce ne-am opri mai repede?


Monday, December 10, 2018

Un bunic în ţara Evelor



 VALERIU VALEGVI, EVA PRINTRE DEGETE, Ed. Detectiv literar, Bucureşti, 2018

Valeriu Valegvi, nu chiar străin de lirica erotică, dar „tratând-o” cu mănuşi de chirurg ori de magician misterios, se apropie de temă, în această cea mai nouă carte a domniei sale cu o anumită uimire, aşezând un surprinzător semn de egalitate între aceasta şi iubirea mai presus de orice iubire, chiar atunci când este vorba de iubirea dintre un bărbat şi o femeie.
Un tată de fete poate înţelege cel mai bine paradoxul. Deşi în carte nu este vorba doar despre Oana, fata scriitorului, căreia îi este dedicat un grupaj, cel de început: „CÂND CREDEAM CĂ AM SCĂPAT-O PE EVA (Șapte scrisori către Oana)”.
Uimirea vine şi de la Eugen Ionescu, de unde este preluat moto-ul cărţii:
„Uimirea este starea de spirit în care o anumită conștiință este sfărâmată, în care o altă conștiință apare ori este pe cale de a apărea sau n-a apărut încă.”
Când omul se îndrăgosteşte, mai ales de boţul de humă care i se prezintă la maternitate, dar şi de eternul mister feminin, este sfărmat, nu la modul distructiv, ci la modul iertării, mântuirii, acordării „unei noi şanse, o nouă şansă mai ales la Bucuria de a fi (SĂ NE BUCURĂM: Uite-așa pe îndelete/ cât ai zice pește/ să ne bucurăm/ de a visului paloare/ grijulii/ cu a mirării candoare întinsă/ până hăt în marginea marginii/ contemporani clipei ce-a fost.”). A fi şi părtaş la tainele Universului.
PRIMA SCRISOARE sună aşa, pe final: „…cu meandrele sufletului nu-i de joacă mi-am spus/ gând pe care ți l-am transmis cu o strângere/ de degete delicată recunosc./ dar timpul se gată/ și păsări călătoare amână plecarea/ ori că aici apa-i prea de soi/ ori că pietrele nu prisosesc/ în așteptarea cavalerului rătăcitor”…
Seriozitatea poetului ştie că nici cu meandrele poeziei nu este numai de joacă, că în final, deoarece există întotdeauna un final, nu ştim dacă este şi cu happy end, finalul de după final, „jocul secund”, de după melci sau vag barbilian, viaţa-poezie trebuie să aibă grijă să nu vină gaia mai devreme!
Umorul lui Valeriu Valegvi, despre care am scris mai rar, este unul special, şi-l permite, într-un fel, numai cu cei foarte apropiaţi. Într-un fel, Valeriu Valegvi este un fel de înger, nu decăzut, ci rămas pierdut în propria sa poezie, care-şi trage seva de pe vremea primei Eve:
„Când credeam că am scăpat-o pe Eva printre degete/ ai apărut tu./ doi îngeri puși pe șotii/ te țineau strâns de mâini./ aproape că nu mai speram/ să se întâmple nașterea ta./ în fond ce vântură ciutura prin aurifere albii/ ca să se așeze trupul în minunate proporții?/ să se așeze trupul”
„Sălbaticul” la care se referă poetul într-o scrisoare poate fi îngerul, poate fi demonul, poate fi bestia, poate fi sufletul „mistuit/ de urmele celui care am fost/ mai mult decât o promisiune”, în ultimă instanţă Omul fiind capabil într-adevăr să-l iubească cu adevărat doar pe cel apropiat, adevăratul „Aproape”: „ascultă-mi inima cum bate/ în ritmul candorilor neconsumate./ am nevoie de briza sângelui tău Oana./ cum aș putea să continui martor și personaj principal/ în saga-mi de tăria vinului de zei/ fără să nu ating măcar cu închipuirea/ aura sufletului tău?”
Încet, încet, de ceva vreme Valeriu Valegvi a început un fel de doctorat întru suflete ( doar ele sunt predispuse la pândă permanentă!) „hoinărind/ prin văile memoriei/ ciulind urechile/ la cântecele/ bârfitoarelor ursitoare”. Gândul, de suflet sau nu, „mereu flămând de fantasmele/ lovite de streche?” este chemat la judecata poetului, care dă sentinţe, ceremonios, precum în poemul cu titlul „Pe drumul dimineţilor”;  în versuri, îndemnuri care întregesc miturile Arcadiei:
„Cercetați izvoare/ ce nici cu gândul/ nu le veți dobândi/ cercetați izvoare/ cu ochii deschiși/ spre dureroase genuni/ și sunete nalte/ cercetați izvoare/ cum nu se vor consemna/ prin cele istorii/ intrate-n eclipsă/ doar să cutezi/ aceste izvoare/ să le-astupi/ cu vreo himeră ceva/ și-atunci să vezi/ cum aceste izvoare/ vesele-n priveliști/ brusc vor încărunți”
Un poem se intitulează LA TRÂNTĂ. Citindu-l, înţelegi miza nu numai a acestei cărţi, ci a ultimelor două-trei ale scriitorului: memoria şi desăgele încărcate ale sufletului, cu jucăriile mântuirii la care se joacă o moarte-copil, o moarte copil îndrăgostită de vânat ( chiar „de atunci vânătorul/ nu a mai nimerit nicio țintă. nici puterile nu l-au mai/ ținut să-și cinstească viața printre umbrele vânatului.”) şi de pescuit, gata să dea aproape totul pentru peştele cel mare:
„Nu se lasă pescarul/ până nu prinde/ peștele cel mare./ de genunchii vineții/ atârnă cămășile mirelui de altădată./ peștele cel mare/ tot dă târcoale-n visele luuuuungi/ unde mrenele torceau/ cântecul de pierzanie./ peștele cel mare/ de gât cu tinerețea”
Iubirea-peşte, peştele iubirii, peştele care ştie totul, dar tace precum Moartea, în versurile coloanei sonore de la „Arizona dream”, pentru că peştele ŞTIE; aşteptând împăcări miraculoase, aşteptând a doua venire a Pescarului-păstor!
Proaspăt bunic al Ştefaniei, Valeriu Valegvi poate scrie nepoţilor aşa cum „scrie la biblie” scrisori, aşa cum scrie şi copiilor săi, despre sfinţenia şi lipsa de sfinţenie a înstrăinării, căutării, „marșul nocturn al mugurilor spre Eden”, a slăbiciunilor, a îndoielilor, a lucidităţii, încăpățânării, umilinței, stângăciilor… Dar este precum o icoană ascunsă după o coloană de biserică vie! Ca imaginea Mamei întâlnind în paradis o Evă a redempţiunii, îmbrăţişând-o ca pe o muză misterioasă, şoptindu-i că nu-i lipseşte nimic, ia Eva, (alt) „portret în mişcare” cântând ca o giocondă „eternitatea lucrurilor firești”, ne mai dăruind „mărul de aur” altfel decât cum se cade…
Mai filosof chiar decât ar bănui domnia sa, Valeriu Valegvi se îndreaptă spre „latifundiile spiritului” pentru a-şi revendica, nu pentru sine, ci pentru urmaşii urmaşilor săi, Reveria Supremă, absolută, a sentimentului plenitudinii Existenţei-Poezie!
În această carte, Valeriu Valegvi este aproape un poet al… tuturor dimineţilor lumii. „Pe drumul dimineţilor”, ca un personaj al lui Lewis Carroll, personaj necunoscut, simpatic precum cerneala, dispărând, ba apărând, campion al jocurilor umbrelor („I. Te crezi atletul umbrei/ la intersecția sinelui cu uitarea/ mai mult decât o picătură/ mai puțin decât o desfrunzire/ un ecou al mirării”…, p.70), împărţit între o Regină Roşie şi una Albă, misterioase, recitându-le:
„Lucrurile importante s-au spus deja./ poți ieși liniștit pe ușa din față/ cu vedere spre grădina lui Don Quijote./ obrazul rămas nepălmuit/ nu-l mai ascunde în zadar./ berzele construiesc noi cuiburi/ peștii sar peste același stăvilar/ ce era de neînțeles ne vor desluși savanții./ lucrurile nu trebuie lăsate așa (vai de mama/ dezlegării nodului gordian)”…
„Mai mult al gândului”, cavaler al visului paloare, apărător al candorii stelelor ce suntem cu toţii, praf sau nu, poet al noimelor sclipirii astrelor în noaptea sufletelor noastre, „sclipirile din pustie”, Valeriu Valegvi veghează „la umbra muşcatelor” vindecarea unor răni care au fiinţa zâmbetelor de martiri…