Friday, May 24, 2019

Seducţia Extremului Orient - ReSonance by Roland Pangrati

Seducţia de către Altul, mai exact de către Celălalt, cultural meditând, nu implică, evident, quasi-sartrean vorbind, Infernul.
Iubirea, Seducţia putând fi parte a Iubirii, este Libertate, alegere liberă, Înţelegere!
„Limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele.” scria (şi gândea) Wittgenstein. Roland Pangrati a demonstrat imperial ( la început de Eră Reiwa, imperială la propriu!) că un Străin (mai deloc camusian, ca să continuăm trimiterile existenţialiste, oarecum aride, mai deloc zen raportate la spiritualitatea niponă la care s-a apelat în „construcţia” complexului act expoziţional care a început cu Galaţiul drumul lung spre Ţara Soarelui Răsare) poate realiza o punte demnă de basmele cele mai spectaculoase, basme unde, într-o noapte, se poate ridica un pod de cleştar de la o împărăţie la alta (aici, fost regat).
Efortul lui Roland Pangrati a fost mult mai îndelungat, două luni de documentare chiar în Japonia, apoi opt luni de travaliu concret, de o complexitate extremă, presupunând şi colaborări care, în sine, confirmă că relaţiile interumane pot fi ele însele opere de artă: în primul rând ţinerea permanentă a legăturii cu Hiroko Narizuka, curatoarea expoziţiei, şi apoi dialogul început pentru partea muzicală, complementară părţii vizuale, cu un muzician care nu mai are nevoie de nicio prezentare, compozitorul şi dirijorul Eugen Dan Drăgoi. Dintr-un articol de presă postat on line aflăm că „lucrările sunt inspirate reciproc: compozitorul a realizat muzica pornind de la unele lucrări ale pictorului, iar pictorul şi-a continuat opera ascultând muzica realizată de compozitor.”
În mitologia niponă, Podul are un rol destul de însemnat, Mitul Creaţiei consemnând următoarele: „Primii zei au făurit două ființe divine, una masculină, Izanagi, și una feminină, Izanami și le-au însărcinat cu crearea primului pământ. Pentru a le ajuta să facă acest lucru zeii le-au dat și o naginata, decorată cu nestemate, cunoscută sub numele de Amanonuhoko (Halebarda divină a mlaștinii). Cele două zeități au plecat apoi pe podul dintre rai și pământ, Amenoukihashi („Podul plutitor al Paradisului”) și au agitat marea cu halebarda. Când stropi de apă sărată au căzut de pe halebardă, au format insula Onogoro. Izanagi și Izanami au coborât de pe pod și și-au făcut o casă pe insulă. În final, ei hotărât să se împreuneze pentru a popula insula.” Ş.a.m.d.[1]
„Podul” pe care l-a meşterit cu jertfele sale Roland Pangrati este un pod-oglindă (oglinda este simbolul lui Amaterasu!), reflectând atât spiritul „străinului” care se îndrăgosteşte de „spiritul noilor locuri” pe care le cucereşte sau care îl cuceresc, cât şi o anume evoluţie, o dialectică înfruntând şi învingând, cred eu, anumite prejudecăţi, pe de o parte, şi pe de alta, o aprofundare a unei filosofii nu numai de viaţă, ci şi asupra artei, Rezonanţa, ca şi jocul de cuvânt, grafic, din titlul expoziţiei, „ReSonance”, având aici numai un rol pozitiv, dincolo de orice rezonanţe negative care, se ştie, au dus la prăbuşiri spectaculoase ale unor opere de artă ale ingineriei atât de omeneşti…
Un rol pozitiv, dar şi unul principal, ca şi Soarele, înţeles şi ca zeiţa Amaterasu, muză sau nu! În textele „explicative”, care însoţesc picturile, texte aparţinând aceleiaşi Hiroko Narizuka, se începe aşa:
„Despre rezonanţa viziunii omului asupra lumii şi ritmul universului. Nu trăim singuri. Trăim conectaţi. Observăm acest lucru şi împărtăşim dragostea cu toată lumea. Dorim fericirea cuiva. O energie creşte, iar altă energie creşte şi ea prin rezonanţă. Când o energie cade, cealaltă rezonează cu prima, devenind astfel putere ajutătoare. Vibraţiile inimii rezonează pentru a adânci iubirea şi încrederea. Relaţia care poate rezona nu se va destrăma niciodată.”
Citind mai departe textele care sunt mai mult decât explicative, fiind de fapt poeme care împlinesc o sfântă treime a imaginilor, sunetelor (armoniei acestora) şi a cuvintelor, înţelegem expoziţia lui Ronald Pangrati şi ca un eseu asupra Încrederii, care se poate adăuga ca parte a Iubirii Înţelegerii şi Libertăţii. Înţelegerea şi Încrederea înlocuiesc în triadă Egalitatea şi Fraternitatea, noţiuni metafizice oarecum compromise şi tratate cu ceva dispreţ de un Petre Ţuţea!
Scrie Hiroko Narizuka: „Totul porneşte de la încredere. Şi fără încredere nu putem exista. Suntem încrezători şi vrem să trăim în încredere.”
Încercând să cuprindem cu puterea limitată a minţii ansamblul îndrăzneţei Mari Instalaţii care este expoziţia lui Roland Pangrati, este un exerciţiu de încredere între marele univers şi micul univers, sacru şi profanul uman, între Materie şi Spirit, între elementele sacre, traduse şi în aur, argint, cupru şi culoare pur şi simplu, până şi lipiciului (nigawa) acordându-i-se importanţa cuvenită, pe lângă tipul special de hârtie înduplecat să folosească/slujească ecranelor pliabile care nu vor absolut deloc aici să fie doar decorative ci să invite privitorul la jocul dintre început şi sfârşit de lume care are loc practic întru orice unitate de timp, cu o solemnitate aparte, aici zeiţa seducând muritorul care pare să fi devenit captivul unui miraculos vas de ceai realizat prin misterioasa tehnică Yohen Tenmoku (în întreaga lume, adică în întreaga Japonie, sic, există doar trei boluri de ceai săvârşite prin această tehnică care încă nu este descifrată, din acest punct de vedere Roland Pangrati, gălăţeanul devenit cetăţean universal, prin opera sa, aducând un omagiu anonimilor creatori de ceramică, se pare că ei au fost chinezi, dar cele trei boluri, care au fost patru, se găsesc numai în Japonia, la Kyoto, Tokyo şi Osaka. Din nefericire, unul s-a pierdut, se pare că definitiv, în condiţii dramatice…
Scena „seducţiei” este redată în cel mai amplu „exponat”, o lucrare dublă, în a doua parte, spre dreapta (vezi prima imagine!) unde cei doi, Zeiţa şi Pământeanul, - nota A.G.S.: în hermeneutica mea! - sunt „pierduţi” într-un astfel de bol, care pare să fie un altfel de Pământ, un al doilea, aşa cum Hiroko Narizuka identifică un al doilea Soare: „În mintea noastră există un al doilea Soare. Soarele străluceşte deasupra Pământului, dragostea străluceşte în inimă. Acestea luminează fără a cere nimic în schimb. Nu putem trăi într-o lume în care acestea nu există.”
Aceste cuvinte sunt pentru o altă lucrare (sunt şapte în total, de aici putem sări repede cu gândul la cele şapte note muzicale, fiecare lucrare pictată are echivalentul ei sonor, cele şapte cântece compuse de Eugen Dan Drăgoi se armonizează, intră în rezonanţă, pot fi sesizate diferit, dar şi în acelaşi timp: „Autorul coloanei sonore a utilizat o scară naturală stilizată, de inspiraţie japoneză, reprezentând rezonanţa naturală a sunetelor pornind de la rezonanţa cosmică a planetei Pământ, situată în jurul frecvenţei notei Mi. Privitorul care se va apropia de una dintre lucrări va auzi în prim-plan coloana sonoră a lucrării respective iar în planul secund muzica dedicată celorlalte lucrări, aflate în armonie cu întregul univers sonor şi vizual creat.”- astfel explică Valentin Trufaşu în „Adevărul” din 16 mai 2019!), precum se observă, cuvintele sunt aici, în cronică, aproape neputincioase, trebuie să apeleze la alte cuvinte, parafrazând-o pe Hiroko Narizuka, Opera lui Roland Pangrati, dacă nu vine din viitor, vine din cele 1001 de lumi paralele, şi „Nimeni nu poate prezenta” („prezice” scrie Hiroko) „viitorul” adăugându-se: „Aşa că să nu prezicem dificultăţi. Nu-ţi face griji pentru că nu ştii ceea ce urmează să se întâmple. Port mereu soarele în gând şi vreau să trăiesc intens în limitele vieţii mele.”
Orice „Asfinţit” (titlu de pictură) este, de fapt, „Promisiune pentru Mâine” (titlu de poem sui generis). „Privind soarele la asfinţit, privesc în urmă la ziua ce tocmai a trecut. Astăzi am fost ajutat de mulţi oameni, dar pe câţi i-am putut ajuta, la rândul meu? Nu pot trăi izolat. Inima îmi tresaltă de recunoştinţă. Acest sentiment de recunoştinţă este promisiunea de conectare la ziua de mâine.”, „ReSonance” se transformă, încet, încet, în amintire, Amintirea naşte Lumină: „Lumina ta mă umple de bunătate. Şi îmi călăuzeşti busola minţii pe calea cea dreaptă. Vreau să trăiesc şi să îmi creez propria viaţă urmând busola gândurilor mele către conştiinţă, cuget, scop şi imaginaţie. Uneori reuşesc, cu ajutorul tău…”, Corpul de Lumină al Iubirii se metamorfozează în Bucuria de a fi, de a şti, de a conştientiza că ai fost şi încă mai eşti, chiar de nu vei mai fi „aşa”: „Nu uita bucuria pe care o găseşti în dragoste, fericire, persoana dragă, lucrurile noi şi importante. E timpul să rezonezi cu toate acestea. Acum, dacă descoperi ceva aici, e timpul ca minta ta să rezoneze cu pictura şi cu muzica.”
Aşa se încheie turul expoziţiei, cu aceste rânduri, (vernisajul a avut loc în ziua de 24 aprilie 2019 la Galaţi, la Galeriile Nicolae Mantu), o expoziţie cu adevărat de neuitat, un portal inspiraţional, vortex intercultural, care poate provoca noi şi noi întâlniri, cum a fost şi aceea cu membrii Cenaclului Noduri & Semne, din seara zilei de 10 mai, când versurile lui Leonard Matei au intrat mai mult sau mai puţin în rezonanţă cu experimentul concludent al lui Roland Pangrati: dacă nu intervin cele câteva feţe ale mărginirii şi intoleranţei rasei umane, toate culturile îşi pot găsi ecoul (şi rezonanţa) în armonia oricărei expresii trăite cu adevărat, iubite…




Leonard Matei şi Roland Pangrati




[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Mitologia_japonez%C4%83.

Tuesday, April 16, 2019

Cum Moscheea Albastră iubește Aya Sophia: prima cronică de întâmpinare la POET CHEMÂND DERVIŞ


Adi Secară-Halil

„Poet chemând derviș…”, Editura „Centrului Cultural Dunărea de Jos”, Galați, 2019

 

 

„Poet chemând derviș…” – o călătorie inițiatică spre alte rădăcini

 

 

 

          În urmă cu un an de zile, mai precis 2018, apărea, la Editura Detectiv Literar, volumul de poeme: „Porta turcească”, al poetului, istoricului, criticului A. G. Secară-Halibey, prin care acesta deschidea drumul unei călătorii de aflare a obârșiei sângelui, așa cum aflăm din dedicația de la începutul cărții − „…strămoșilor mei necunoscuți, în special Ruxandra Halibei” −, dedicație din care este ușor de dedus pseudonimul care însoțește numele autorului, Halibey, călătorie care se extinde, devenind inițiatică, odată cu apariția celui de-al doilea volum din acest ciclu: „Poet chemând Derviș…”, Editura Centrul Cultural „Dunărea de Jos” Galați, 2019, căci, după ce a deschis poarta istorică dintre cele două lumi: creștină și orientală, din care face parte deopotrivă, Halibey, devenit acum Halil, în căutarea sinelui etnic, străbate, nu numai figurativ, Asia Minor sau Anatolia, ajungând la Înalta Poartă, inima Turciei, orașul celor două continente, Istanbul.

Noul volum are în componență șapte capitole, primele patru fiind secvențe din primul volum, „Poarta turcească”, prin care autorul reia firul liric și epic din volumul precedent, cu scopul de a reconecta cititorul la spiritualitatea musulmană. „Poarta turcească din Galați”, numele primului capitol, un vestigiu al sec. XIX, scăpat printr-o minune demolărilor comuniste și rămas mărturie istorică între blocuri, „ poarta gălățeană/ româno-turcească prin destin/ de cărămizi, de stele”, nu este alta decât poarta destinului poetului care printr-un exercițiu de imaginație sau, de ce nu, de transcendere a eului , va face legătura între cele două lumi lirice și istorice, complet diferite. A.G. Secară-Halil, înțelege și îmbină, în mod salutar, sistemul silabic latin, cu sistemul transliterat și al scrierii tana (scrierea arabă), în care primele grafeme (h-v) derivă din sistemul de numerație, totul fiind posibil prin „îngerul baghetă”, cum ne spune chiar autorul. El a putut, astfel, să gândească poemele aproape în limba orientală, acestea având calitatea de a putea fi traduse și interpretate în limba turcă.

Poetul va pendula între lumile paralele ale celor două părți ale sinelui, în căutarea identității, a „fericirii perfecte”, până când se va simți pregătit pentru a descoperi lumea sângelui strămoșesc, „visând la casa bunicilor/ corcodușii înfloriți/ gândind la femeia străină// sunt gata pentru o nouă lume/(…)// aducându-mi aminte de tătaia/ visat cum se întoarce din mormânt/ scuturându-se de praf, de țărână,/ cum ar spune el,/ murmurând:/ Doar nu credeți că există moarte!” (pag. 112, „Allegro”), o lume dincolo de moarte, atributul porții turcești fiind mult extins, ea devenind o poartă a vieții și morții în același timp, „poarta unei iubiri mai presus de orice iubire”. Cum era firesc, simboluri religioase turcești și musulmane, (ex: „ochiul turcoaz”, „femeia semilună”, „șaman derviș”, „îngerii”, „smochinul”, „sabia/lancea”, etc), precum și forma de gerunziu a verbelor, vor marca întregul volum. Cititorul descoperă o altă lirică și altfel de melodicitate a versului.

Inițierea la care se auto-supune istoricul A. G. Secară-Halil, este cu atât mai revelatoare în cel de-al doilea capitol: „Sabia de smochin”, care are un subtitlu mai mult decât concludent: „Gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba/ În traducere la fel de imaginară a lui Adi G. Secară Halibey” și un motto revelator: „Mai strâmtă-i ființa decât închipuirea,/ Și lumii îi rămâne atunci doar arcuirea.” (Rumi) Despre Sarî Saltuk Dede Baba, considerat fondatorul orașului Babadag din regiunea Dobrogea, legenda spune că ar fi fost un faimos gânditor turc, persoană luminată, respectată în egală măsură de credincioșii musulmani și creștini, cunoscător al limbii și religiei creștine, recunoscut prin puterile fantastice ale sabiei sale de curmal, asociere pe care poetul A. G. Secară-Halil o face cu „sabia de smochin”, poate și din cauza dulceții fructelor pe care poetul le metamorfozează în sufletele oamenilor: „Smochine de dulceață sufletele oamenilor sunt/ Pe tipsia de-azur a lui Allah, stele de miere și unt”, pag. 121, sabie remarcată prin tăierea în două a unui trunchi de copac pe care zece persoane nu-l puteau cuprinde. Se mai povestește că Sarî Saltuk Dede Baba era conducătorul a 10.000 de familii de turci selgiukizi împreună cu care ar fi venit în regiunea Dobrogei în anii 1263 și 1278, să ceară împăratului bizantin de la acea vreme dreptul de a se așeza în regiune și că a fost un mare propovăduitor al religiei musulmane, de numele gânditorului fiind legată chiar denumirea orașului Babadag, „baba” în limba turcă însemnând tată, conducător, strămoș, „saltuk” − tare, „daĝ” − piatră, deci Babadaĝ – poate fi tradus ca Muntele Tatălui. După moartea sa, dervișul ar fi cerut să i se pregătească șapte morminte, anticipând că va fi revendicat de șapte regi, legendă consemnată în cronicile despre păstorul Koyun-Baba („tatăl oilor”), cel care va descoperi mormântul cu ajutorul oilor sale, care ocoleau locul unde era înmormântat Saltuk Baba.

Despre cel de-al doilea capitol, criticul Octavian Mihalcea, în publicația „Viața liberă” din 27 aprilie 2018, remarca: „Gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba prezintă o adânc spiritualizată ideatică a căii, versuri pline de paradoxuri, frământări interioare cu parfum diafan”. Este cunoscut faptul că în literatura română doar Coșbuc a scris gazeluri, acesta fiind un gen liric specific literaturii musulmane. De fapt, gazelul, este o poezie în distihuri, ale căror prime două versuri rimează între ele, rima păstrându-se în al doilea vers al celorlalte distihuri, rimă și metrică reușită în totalitate de A. G. Secară-Halil, takhallos-ul ales fiind „Adî güzel”, regăsit în ultim distih, cum este firesc. Există în gazelurile poetului A. G. Secară-Halil, o coborâre în sine și căutare de mare forță și profunzime, o nevoie interioară de cunoaștere a rădăcinilor, originilor din care provine, poate și în ideea aderării sufletului la o anume credință, spre care se îndreaptă, cu voia sau fără voia poetului, atras fiind de moștenirea genetică, căutare a dervișul din interior, „sâmburele de curmal”, miezul înțelepciunii, partea cea mai lăuntrică și profundă a sufletului, prin asceza căreia omul se simte mai aproape de Cel de Sus. Dansul unui derviș rotitor, pare o coborâre și urcare pe o spirală spirituală, un dans celest, de la răsărit spre apus. Odată începută mișcarea de rotație, dervișul îşi scoate mantia lăsând să se vadă tunica albă, renunţarea la togă simbolizând moartea fizică şi renaşterea spiritualităţii superioare şi mistice. Dervișul în dansul său are rol de intermediar între Allah și credincioși. Mâna dreaptă cu palma în sus astfel încât să poată primi darurile lui Allah, mâna stângă cu palma spre pământ cu rostul de a dărui oamenilor/credincioșilor ceea ce a primit de la Cel de Sus. Poetul Adi. G. Secară-Halil surprinde în gazelurile sale toate aceste afinități și sentimente subtile, cel mai reprezentativ gazel, din care se desprinde și titlul cărții, fiind cel de-al cincilea: „Poetul caută dervișul ascuns în el, sâmbure/ De migdal, ochi de smochin, din viitor de aur arbore.// Viseaz’ că va ucide balaur din capete multe,/ Va libera frumoase făpturi, duhuri din lanțuri de ore,// Litere de cuvinte, cuvinte din fraze de cap,/ Fraze șchioape din cărți scrise pe pânza turbanelor rare,// Arabesc de pe podele îndrăgostite de tavane,/ Semilună dintre stele, inimi barbare.// Adî güzel, poetul caută dervișul rătăcit/ În marea din el, care nu crede în valuri funerare.” (pag. 125)

Despre cel de-al treilea capitol „Urcând la Koyun Baba”, poetul și criticul Romeo Aurelian Ilie scria în cronica „Întru propășirea prieteniei literare româno-turce”, din Revista Urmuz, nr. 3-4/2018, că este „format dintr-un singur poem – fluviu, ce surprinde atât prin profunzimea mesajului, cât mai ales prin structura sa grafică, descrisă prin folosirea versurilor scurte, dar inegale ce dau naștere unui text inegal, care sugerează urcușul atât fizic, cât și spiritual” ( pag. 198)

Legenda spune că sfântul musulman Sari Saltuk Baba i s-a arătat în vis unui păstor din Asia Centrală, căruia i-a cerut să vină în ținuturile Dobrogei, ca să-i caute mormântul. Trecuseră deja 200 de ani de la moartea lui Sari Saltuk Baba. În urma visului pe care l-a avut, păstorul Koyun Baba şi-a lăsat gospodăria asiatică şi a venit pe țărmurile româneşti ale Mării Negre. Păstorul a găsit mormântul lui Sari Saltuk la Babadag, devenind el însuşi sfânt. O altă legendă povestește că, la un moment dat, de pe acest munte a pornit un şuvoi de apă izvorât din pământ, care amenința Babadagul. Localnicii au încercat să arunce pe fundul fântânii naturale pământ şi piatră, dar şuvoiul era de neoprit. Koyun Baba a venit cu ideea de a acoperi locul de unde țâşnea apa, cu lâna oilor care va devia curgerea apei, ceea ce s-a și întâmplat. După ce şi-a dat obştescul sfârşit, Koyun Baba a fost înmormântat chiar pe acest munte, devenit azi loc de pelerinaj pentru credincioșii musulmani și nu numai. Aici, imamul, de sărbătorile musulmane, sacrifică animale, spune rugăciuni, alături de credincioşii care își rup bucăți de stofă din hainele pe care le poartă şi le agață de crengile copacilor din imediata vecinătate a monumentului punându-și dorințe. Toate aceste scene și părți de legendă, sunt strecurate cu măiestrie si emoție de către Halil, în versurile acestui capitol, fie în urcușul inițiatic, lung și istovitor, fie în coborârea frustă, în care: „morții se întâlnesc cu vii/ aici/ pe koyun baba// poate aici frumusețea/ lui Dumnezeu/ lasă mereu un semn// o lacrimă pentru cei care au fost// (pag. 144); „noi, oamenii,/ coborând, coborând// ducând dorul/ de a fi și altceva, altcum,/ altfel// scântei/ ale paradisului/ care este/ pentru totdeauna/ inima lui Dumnezeu.” (pag. 145)

Dialogul modernist, imaginar, dintre A. G. Secară-Halil și filozoful, poetul, învățătorul Yunus Emre, a cărui viață se pierde în legendă, poeziile fiind singurul izvor biografic, este un prilej pentru autor de transpunere. Poemele din capitolul „Întâlniri cu Yunus Emre” sunt o combinație reușită dintre versurile poetului Yunus Emre și cele ale lui Halil, mixtiune cu valoare de întreg.

Începând cu „Halil, caravana minaretelor”, călătoria se mută pe tărâmul Anatoliei. Semantica versului este mai complexă și elaborată. Poemele devin epice, căutarea interioară se extinde și în exterior, implicarea în aflarea adevăratelor valori spirituale, etnice, cuprinde întreaga familie care va însoți poetul, la propriu, cum vom deduce din versuri. A. G. Secară-Halil, în transa creației, descoperă o lume frenetică cu care se acordează, căreia îi corespunde, în care se descoperă și pe care dorește să o lase moștenire urmașilor pe ramură sangvină: „«Mă numesc Halil»/ asta sună ca o rugăciune/ în care am căzut/ ca într-un vis” și în care „Ain, soția, îmi spune dimineață, Rafaela la ea în brațe,/ urmărind pe maui, un semi-zeu din pacific/ (…)/ Ain îmi spune/ că iar am avut un vis/ (…)/ poate e coșmarul adevăratului meu nume/ pe care îl caut și nu-l caut/ (…)/ Halil! Dansul acestui nume, dans de derviș/ continuă/ continuă/ o fărâmă de suflet a rămas/ pe vulcanul de lângă Kula, o alta este în cântecele lui Sedat Anar,/ o alta este printre grămăjoarele de condimente din micul bazar,/ o alta pe podul Galatei, o alta într-unul din peștișorii prinși/ din Cornul de aur, cu trei dorințe/ tot așa, rotirea continuă,/ aproape solipsist, aproape nominalist:/ doar numele noastre rămân, acolo, între stele,/ praf de stele.” (pag. 166) Pentru orice credincios un pelerinaj, dar mai ales unul de descoperire, începe cu o rugăciune. De apreciat este cât de înalt a privit Halil acest aspect, rugăciunea pentru aflarea și inițierea în tainele religiei musulmane fiind făcută de însuși Allah, binecuvântarea față de poet și familia acestuia fiind absolută: „mai întâi a fost rugăciunea// Allah rugându-se a bucurie și a viață/ înainte de această lume/ și-a spus:// la început a fost dorul de povești!// Și toate poveștile sunt doar rugăciuni, la fel și lacrimile, săbiile/ stelele, florile, trandafirii iernii, djinii…”( pag. 167)

De un realism concludent sunt imaginile create de poetul A. G. Secară-Halil în „Halil, caravana minaretelor”. El redă cu acuratețe atmosfera din Istanbul, dar și aceea de pioșenie și smerenie pe care o capătă oricine aude muezinii cum invită credincioșii la rugăciune, ori când, cu capul plecat, pătrunde în interiorul unui loc de cult, unul dintre cele mai vibrante fiind Aya Sophia, bazilică și moschee în același timp, în care cele două mari curente ale credinței, creștin și musulman, par să-și dea mâna într-o mare și unică rugăciune dăltuită în pereți, săpată în marmura pardoselii: „Prietenul nostru care ești în ceruri/ Ori în lumi paralele,/ prietenul nostru, părintele sau fratele/ Soră, ființă atotputernică/ Tu, Cel care desprinzi/ Din neantul zidurilor acoperite/ Aurul imaginilor interzise,/ Icoane decojite,/ Tu, prietene/ Doar iubește și ocrotește/ Diferența aceasta mică dintre noi” ( pag. 177, „Fragment imaginat din poemul Aya Sophia”)

În oglindă cu Aya Sophia se află cel mai măreț monument religios, simbol al Turciei, „Moscheea Albastră”, titlul și subiectul penultimului capitol al volumului „Poet chemând derviș…”, dar și al multor povești şi legende. Poetul Adi Secară-Halil, tradiționalist fiind, înțelege, prea bine, ecoul și efectul acestor legende pe care le folosește în versurile sale, astfel, el atribuie câte un poem fiecăruia dintre cele șase minarete ale Moscheii Imperiale. Construită pe vremea domniei Sultanului Ahmet I, în dorința de a săvârși o moschee rivală Agiei Sophia, moscheea are ca și culoare predominantă albastrul, aceasta fiind dată de cele 21 000 de plăci de ceramică bleau care o decorează. Primul poem din acest capitol are la bază, în structura metaforei, culoarea albastră, caracteristică, de ce nu, și a stării de rugăciune, căci unde este smerenie și cerul este, parcă, mai albastru și aproape: „Când scrisul e rugăciune/ Și-afară ninge de parcă Allah/ Ar vrea să scrie și el/ Pe sufletele noastre,/ Amintirea moscheii/ Chemând albastru gând/ Adună lacrimi/ În călimara ochilor…” (pag 181) Se spune că sultanul Ahmed I i-a cerut arhitectului Mehmet Aga să proiecteze o moschee cu minarete din aur (altîn), însă arhitectul a înţeles că trebuie să facă şase (altî) minarete, egalându-le pe cele şase de la Mecca. Pentru că lumea islamică s-a revoltat, sultanul a poruncit ca la Mecca să se mai ridice un minaret. Cele șase minarete totalizează șaisprezece balcoane, de unde, pe vremuri, șaisprezece muezini reușeau să-și facă auzită, pe toată suprafața Istanbulului, chemarea la rugăciune.

Al doilea poem al acestui capitol, surprinde momentul de după chemarea la rugăciune, cel al intrării în moschee a credinciosului musulman, nu înainte de a fi parcurs ritualul de curățire care să-i permită intrarea în locașul sfânt. Tot aici întâlnim evocată adevărata măreției a lui Allah, a bunătății și iubirii pentru credincioșii musulmani: „Pantofii mei cei buni, dar vechi,/ de la nu mai știu care nuntă, s-au rugat și ei, închiși în sacoșica de plastic/ plimbați prin spațiu sacru/(…)// Allah a surâs frumos și atunci a apărut lumea,/ idee a bunătății/ a lumii/ a căldurii potrivite,/ a nopții nopții stelelor// Allah a surâs ca un prunc și atunci toate izvoarele lumii/ și-au visat existența, vorba lor cristalină:/ povestea oamenilor// Allah le-a ascultat pe izvoare,/ a știut atunci că sufletele oamenilor vor fi precum ele;” ( pag. 182, „Al doilea minaret, « fals dialog cu o cișmea»”)

Ultimul poem „Minaretul al șaselea”, conține un singur vers: „Doar umbra lui”, vers cu trimitere filozofică profundă, căci „umbra lui” proiectată pe o pagină goală de carte, poate fi umbra sufletului regăsit, sau a cuvântului nescris, încă, sau a credinței în Allah. Vom reuși să găsim răspunsul la aceste supoziții în ultimul poem, − „Umbra minaretului” (noua întoarcere la poarta hanului turcesc) −, pe care eu l-am perceput ca fiind de ieșire din transă a poetului și întoarcerea la civilizația de azi, trecând prin aceeași „poartă turcească”: „poarta turcească este o intrare/ uitată-n cer, cer căzut printre blocuri,/ cer pregătindu-se de urcare, rădăcini de stele/ (…)// încet poarta se trezește, se ridică, se strecoară printre blocuri/ se tot duce, dispare, undeva, dincolo de ziduri, de garduri/ de arheologi fantaști: doar ea a auzit chemarea muezinului/ dintr-un minaret fugit în lume// cuvintele mele o urmăresc,/ cuvintele mele de cărămidă o vor, o iubesc abstract,/ cum Moscheea Albastră iubește Aya Sophia…” ( pag. 190)

Întoarcerea la realitate ne propulsează „Pe podul Galata”, ultimul capitol, al unei lumi vii și pestrițe, în care „Frumusețea s-a dezvăluit,/ ca o necunoscută care a făcut primii pași/ pe linia subțire dintre cer și ape/ (…)/ Adevărul s-a jucat ajungi cu luna/ (…)/ Adevărul era lumina și umbra lui Allah” ( pag 191)

Volumul „Poet chemând derviș”, al poetului A. G. Secară-Halil, de o înaltă spiritualitate și încărcătură emoțională, abordează diverse stiluri lirice, trăsătura predominant a textului fiind transpunerea limbajului într-unul poetic specific Orientului. Traducerea acestui volum în limba turcă de către poeta de origine musulmană Emel Emin, făcută cu acuratețea genetică a limbii materne, este dovada reușitei poetului de a se identifica cu Orientul și tainele lui. Este ceva magic la cartea aceasta, dar dincolo de magie, este ceva istoric, căci A. G. Secară-Halil unește armonios, sub tutela peniței, două culturi diferite, două credințe diferite, două istorii, volumul fiind de o deosebită valoare culturală.

 

Mihaela Meravei

14.04.2019,  Constanţa

Unul dintre primele contacte cu spiritul Porţii hanului turcesc din Galaţi. Cu Victor Cilincă şi Eduard Costandache (Gruparea Athanor)
 



 

 

Friday, April 12, 2019

Prietenii lui Nastratin Hogea la Galaţi

Gulten Abdula

În ziua de 12 aprilie 2019, la orele 11, a avut loc deschiderea proiectului „Prietenii lui Nastratin Hogea”, la Biblioteca cochetă a Şcolii Gimnaziale nr. 7 Galaţi, sub egida Inspectoratului Şcolar Judeţean Galaţi, Palatului Copiilor Galaţi, Centrului de Cercetare, Dezvoltare, Educaţie şi Cultură Turcă „Dunărea de Jos” Galaţi, Uniunii Democrate Turce din România – Filiala Galaţi, în prezenţa Inspectorului de specialitate (Istorie), Prof. Camelia Nenu, a directorului Palatului Copiilor, Prof. Charlotte Barbu, a directorului Şcolii Gimnaziale nr. 7 Galaţi, Prof. Monalissa Nica, a preşedintelui Filialei UDTR-Galaţi, prof. Gulten Abdula, a invitatului special, scriitorul Adi-George Secară-Halil, din partea Bibliotecii V.A.Urechia Galaţi, fiecare având intervenţia sa, cu participarea a două clase de elevi (Profesori Steluţa Alexandru şi Nia Secară), elevi care, după ce au vizionat filme de desene animate, documentare, au ascultat poveşti, au recitat colinde de primăvară din folclorul românesc şi turcesc, s-au declarat entuziasmaţi „Prietenii lui Nastratin Hogea”, atraşi de umorul şi de spiritul umanist al povestirilor cu el, atât din folclorul turc, cât şi din cel influenţat de acesta.
Este o primă etapă dintr-un proiect mult mai amplu, „Divanul Istoriilor Orientale”, proiect dezvoltat de Palatul Copiilor Galaţi în colaborare cu alte instituţii, în care educaţie pentru interculturalitate şi toleranţă sunt prioritare, militându-se şi pentru studii estetice diverse , dar şi pentru renaşterea şi reabilitare studiilor istorice şi filosofice, absolut necesare pentru o societate democratică autentică.





Steluţa Alexandru, Nia Secară, Charlotte Barbu, momentul înmânării diplomelor

Gulten Abdula şi Prof. Camelia Nenu, inspector de specialitate

Afişul la intrarea în Şcoala Gimnazială nr. 7 Galaţi

Gulten Abdula

De la stânga la dreapta: Monalissa Nica, Charlotte Barbu, Gulten Abdula, Camelia Nenu



















Care este Nastratin?

Bloggerul Adi Secară, Charlotte Barbu, Gulten Abdula, Camelia Nenu