…La Librăria Humanitas, de la orele 18, cu o nouă ediţie din
„Fluturele negru”, romanul revizuit acum, care a apărut prima oară în anul
2010, dar şi cu „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar
lipsi)”, cea de-a doua fiind dintr-un ciclu pe care l-am putea denumi „Simţul
umorului şi simţul ridicolului, dar mai ales simţul neridicolului s-au născut
la români” sau „Românul s-a născut poet şi ridicol” ori „Mai mult decât absurdul
este o treabă strict românească”, ca să nu mai spunem de „Încarnări de Stan,
Bran, Tom & Jerry ş.a. în politicieni români” ori „Perle naturale, de
cultură şi de tranziţie infinită”, Radu Paraschivescu fiind în acest sens un
fel de culegător de folclor urban şi nu prea, atent la nesimţiţi (de unde
„Ghidul nesimţitului”), dureri de minte, clişee, limbi de fier, de lemn, de
fund de mămăligă, de mături, mai obsedat, vorba vine, de maimuţe carpatine
decât Frans De Waal de bonobo… Aşadar, fără teamă, după ce nu a dispărut în
maelstromul buric românesc al fiinţei, revine la Galaţi…
Pe coperta a IV-a a noii ediţii din „Fluturele negru”,
cealaltă carte fiind la început de istorie literară, găsim scris, de către
Tania Radu: „Când scrie proză, Radu Paraschivescu e un fel de arteziană
ficțională. Are o capacitate de autopunere în scenă năucitoare. Istoriile sunt
ingenioase, arborescente, complicate. Au mereu nevoie de un challenge cultural, cât mai surprinzător
cu putință, frizează reconstituirea istorică, biografia literară, dar nu se țin
de gen, ci merg acolo unde-l duce pe autor plăcerea scrisului, slujită până la
performanțe de nivel digital. Sunt aproape convinsă că ar scrie la fel de bine
în orice manieră, pe orice subiect, oricât de încărcat cultural, istoric și
textual, pentru că s-a născut cu o genă de iluzionist, pe care – înțelept și
nemilos cu sine – și-o dresează prin literatură.“ Simona Sora adaugă: „Fluturele negru este romanul unei
predestinări în care fiecare amănunt – copilăria chinuită, maestrul iubit, dar
aflat într-o altă vârstă a picturii, amorul novelesc pentru o femeie pierdută,
dar mai ales spectrul morţii-prietene, viziunea fluturelui negru în fiecare
gest, vis, întâmplare – îşi are rolul său. Nu există scăpare din universul
negru al lui Caravaggio – pare a ne spune povestitorul din alt timp –, nu
există scăpare în afara scurtului moment în care, printr-un tertip (de ordinul
creaţiei din nimic), artistul ne obligă să privim altfel figurile sale
ambivalente, concupiscente sau suave, fructele sale pline de o sevă
artificială, «cinele de taină» necanonice şi neconvenţionale.“
Prin 2015 scriam şi eu despre ediţia din anul 2010:
Prea
târziu născut pentru istoria lui Giorgio Vasari (avea trei ani când a murit
istoricul, în anul 1574), Michelangelo Merisi da Caravaggio a captivat, prin
viaţa tumultoasă, biografi diverşi imediat după moartea sa survenită nedrept de
repede, pictorul putând fiind încadrat în categoria artiştilor damnaţi,
dispăruţi între 27 şi 39 de ani!
Fascinaţia
sa a trecut peste veacuri, mileniul al treilea, ca să nu referim şi la ce s-a
întâmplat în secolul al XX-lea, debutând cu numai puţin de patru cărţi despre
viaţa sa, mai mult sau mai puţin romanţate, scrise de autori mai mult sau mai
puţin mediatizaţi: Claude Esteban, L'Ordre
donné à la nuit, 2005; Guy Walter, Le
Caravage, peintre, 2001; Dominique Fernandez, La Course à l'abîme, 2002; Peter Robb, M, The Man who became Caravaggio, 2000. Consultând internetul mai dai
peste piese de teatru, opere, un balet, ca să nu precizăm şi filmele inspirate
de viaţa sa…
De la
noi, aproape surprinzător, cunoscându-i preocupările (onorabile, sic! De pildă,
traduceri din Rushdie, Golding, Steinbeck, Lodge, Ishiguro, Virgnia Woolf
ş.a.), Radu Paraschivescu şi-l alege ca personaj pentru un roman fermecător,
cum poate de la „Agonie şi extaz” a lui Irving Stone, unde celălalt mare
Michelangelo este personaj, nu am mai întâlnit…
Adică mă
refer, evident, la o carte despre pictori, cei „îndeobşte văzuţi drept nişte
lumânări de carne peste care Dumnezeu a picurat darul expresiei” (p.45). O
carte despre nişte artişti pe care îi idealizăm, pe care am putea să-i împărţim
în două: cei care îţi iau culorile gata făcute şi ceilalţi, despre care
maestrul care îl învaţă tainele picturii pe Caravaggio spunea: „Cine îşi pregăteşte
singur culorile n-o să umple niciodată pereţii şi pânzele cu minciuni” (41).
La
scriitori, prozatori în primul rând, probabil e vorba de cuvintele născute din
propriile întâmplări, deşi cei foarte buni pot (re)crea foarte bine universuri
de mult trecute în neant… Cum este şi cazul Romei sfârşitului de secol XVI,
început de secol XVII, ecou decadent al Romei imperiale (deşi nu toată
acţiunea, firul vieţii se deapănă acolo), Romă de care este evident că Radu
Paraschivescu este îndrăgostit şi pe care cuvintele o învie…
În altă
ordine de idei, cât se poate de dihotomic, din partea comentatorului, este şi
frumoasă poveste de iubire (deşi sunt mai multe!), dar o iubire din acelea
absolute, cu multă Lumină, între pictor şi Lide (dacă vreţi, o prostituată
sacră: „Lide, cum spuneau hâtrii prin pieţe, avea minte multă, dar nu toată
bună. Altminteri, de ce-ar fi vrut o fată care primea totul pe tavă la Siena să
plece din tihna unui conac toscan şi să-şi câştige pâinea vânzându-şi farmecele
cui se nimerea? (…) A pătrunde în mintea unei femei era la fel de greu cu a
mâna o căruţă pe un drumeag desfundat de ploile toamnei.”, p.130) şi, pe de
altă parte, povestea unei obsesii nu numai pentru clarobscur, pentru negru,
pentru Noaptea înţeleasă aproape ca şi categorie filosofică, nu numai estetică.
El, personajul Caravaggio chiar vrea „o poveste a nopţii” pe care vrea s-o
picteze cum ştie „că nimeni altcineva n-ar fi în stare s-o facă”, cu ajutorul
unui „fluture de noapte, o creatură pe a cărei mantie stau semne pe care puţine
minţi le desluşesc.”
O parte
din carte este gândită ca şi cum eroul ar scrie un fel de jurnal-scrisoare
către maestrul său, profesorul mort Simone. Un astfel de fragment poate fi
semnificativ, trezind interesul cititorul grăbit: „Nu pun preţ pe ce cred alţii
despre mine, dar am observat că sunt cu toţii de acord asupra unui lucru: că
voluptatea nocturnă mi se potriveşte ca mai nimănui în oraşul acesta care se
crede cu încăpăţânare un fel de fântână a luminii. Ei, bine, tocmai fiindcă
sunt întunericul din miezul incandescenţei, şi fiindcă Acheron e fiul lui
Helios, ţin să las un tablou în care lumea să vadă semnătura unei vieţi. O
poveste a nopţii, a distrugerii şi a morţii brodată pe aripile unui fluture. Un
muzeu al sfârşitului, altfel decât cele pe care le are sub ochi oricine intră
într-o biserică. Altfel chiar şi decât acel muzeu al sfârşitului care este
opera mea. Decapitări, sfârtecări, răstigniri, trupuri străpunse de săgeţi,
lănci înfipte în carne, spade retezând gâtlejuri, chinuri fioroase ale
martirilor tăcuţi, sfinţi omorâţi ca vitele – parcă nici nu-mi vine să cred că
au ieşit din mâna mea. Uneori îmi spun: ajunge, nu te-ai săturat? Cât sânge mai
trebuie să curgă în tablourile tale ca să te simţi răzbunat pe lume? Câte cruci
mai trebuie duse în spate de condamnaţi? Câte capete mai trebuie să cadă sub
secure?” (p.55)
Pictorul
care şi-a nemurit propria decapitare (imaginară - el este Goliat în „David
ţinând capul lui Goliat”, una dintre lucrările sale celebre) se poate să se fi
gândit la noaptea raţiunii umane, ţinând cont de toate intrigile, asasinatele,
ura, invidiile epocii (un personaj spune că Roma e mai degrabă oraşul celor o
mie de invidii decât oraşul celor şapte coline), opusă liniştii de a se şti
iubit, care îi lipsea la un moment dat (p.94), obsesia certitudinii în acest
sens putând fi sursă de instabilitate emoţională…
Tabloul
cu fluturele sfârşeşte simbolic într-un incendiu, eroul este un damnat al
vremurilor sale, ajuns proscris, meditând în imaginatele clipe de final ale
vieţii asupra literelor ce compun cuvântul „Roma”, sau cuvântul „amor”, „mora”
mai însemnând în limbi slave „duh al răului plămădit de somn”, mai simplu
„coşmar” sau chiar „fluture”. Care poate fi şi o „Acherontie”, adică un „Cap de
mort”, pe care hipersensibilitatea artistului (scriitor/pictor) îl poate
percepe ca o mască a Satanei în forfota carnavalului veneţian ( „Nimeni nu-l
recunoaşte, dar toţi simt ceva necurat în apropiere, de parcă minţile le-ar fi
luate în stăpânire de un tiran glumeţ şi sadic. Prinsoarea lui e să le pătrundă
tuturor în gând şi să-i piardă. Şi ce deghizare mai potrivită poate exista
decât gingăşia catifelată a unui fluture?”, p.60) sau oglindind miniatura unei
crucificări.
Minţile
lui Caravaggio vor rezista asaltului Răului (şi din oameni), muşcăturii
guşterului dintr-o altă celebră lucrare a sa sau totul, dar totul se va
scufunda într-un întuneric căruia mereu ne este teamă să-l numim?!
Împreună cu Radu Paraschivescu şi Doru Căstăian, vom afla câteva răspunsuri la astfel de întrebări alintate, numai bune pentru o seară de miercuri!!!
