Tuesday, October 1, 2019

Poarta turcească, prin ochii, intuiţia şi mintea Mariei Dinu


Cheile sufletului și poarta poeziei

Maria Dinu

Poarta turcească. O introducere lirică la Mistica Poveștii este cel de-al șaptelea volum de versuri al poetului gălățean Adi. G. Secară care marchează nu doar intrarea într-un spațiu infuzat de arome orientale și de povești inițiatice, ci și asumarea unei noi identități poetice, evidențiate mai întâi la nivel onomastic și ulterior confirmate de lectura pemelor. Volumul e semnat de  Adi. G. Secară-Halibey, iar explicația preluării numelui Halibey o deducem din dedicația cu care se deschide volumul: „În semn de bun venit în această lume, pentru Adela Rafaela Simona şi Albert Zian,strămoşilor mei necunoscuţi, în special străbunicii Ruxandra Halibei [sublinierea mea, M.D.] şi un omagiu pios profesorilor Mircea Eliade şi Sergiu Tofan.” Ruxandra Halibei a fost străbunica de etnie turcă a poetului, iar poarta a aparținut hanului turcesc din Galați. Chiar dacă în prezent o ruină, prin dimensiunile și arhitectura sa, poarta rămâne dovada existenței unei construcții care aducea mai mult a templu, decât a han. Dar ea este și mărturia unui anumit context socio-istoric, căpătând semnificația unei legături personale cu o lume dispărută, dar care supraviețuiește prin urmașii ei.
Acestea sunt, deci, coordonatele poeziei lui Adi. G. Secară-Halibey, în care simbolul central este un portal spre repere temporale diferite – „prin ea/ ne putem imagina/ cum vin suflete/ din trecut, din viitor,/ dar mai ales din prezent”, Toc-toc –, propune confruntarea cu trecutul și cu fantomele acestuia, valorificarea bucuriilor prezentului și accesul la o anumită spiritualitate în care înălțarea și căderea, limitele firești ale existenței umane, sunt treptele adevăratei purificări interioare. Ca într-un ceremonial al intrării într-o poveste, volumul se deschide cu poemele Bătăile în poartă și Toc-toc, primul mai mult o incantație a cuvântului în calitate de cheie magică ce deschide simultan porțile sufletului și ale poeziei de o profundă încărcătură spirituală: „Cuvânt frumos, cheie din praf de stele,/ te scrie pe-acest stâlp de suflet,/ întoarce-te în acest ochi de lume,/ te deschide, primeşte toată înălţarea,/ toată căderea…” Poemele înregistrează o permanentă întoarcere spre sine dintr-o ipostază matură, echilibrată, chiar atunci când reevaluează fericirea, amintirile casei bunicilor cu corcodușii înfloriți, a „unchiului tănăsel,/ vitrinierul”, a lui tataie Culai, dar și evenimentele istorice tragice care și-au pierdut, azi, orice semnificație: „lacrimile dictează mai departe:// şi gândul duce la anul 1821,/ la toţi turcii Galaţiului, omorâţi/ ca nişte îngeri străini, de alţi îngeri străini// requiemul lor/ e pe valurile dunării:/ uitarea e un dans pentru păpuşi aruncate-n foc –/ vântul citeşte-n cenuşă/ iar Istoria numără morţii/ împletindu-şi degetele descărnate/ într-un rosarium aproape/ fără de sfârşit”, psalm. Memoria individuală se transformă în memoria colectivă datorită conștiinței originilor și redescoperirii esenței pierdute a umanității, iubirea, povestea care îi permite eului raportarea solidară la ceilalți. Poemul Rafaelei și Alt remember configurează ipostaza tatălui care redescoperă lumea prin ochii celor două fetițe, dar și cuvântul pur, crud, care, fiindcă ține de o vârstă inocentă a omenirii,  funcționează ca o sursă de regenerare la nivel poetic.
Un alt grupaj de versuri, avanpremieră la un volum demult scris, împreună cu marian stroe, la maşina remington, pe când nu ştiam de poarta turcească, de la sfârșitul anilor ’90, sunt un experiment poetic și se diferențiază de celelalte prin schimbarea registrului. E o poezie desprinsă de cotidian și de biografic, visătoare și vegetală, cu asocieri libere în stil suprarealist: „dăruieşte-mi hăul în care te simţi iar copilă a nopţii/ vei citi-n onoarea clepsidrelor –/ voalul lumilor/ niagara – lacrima îngerului meu păzitor/ vei auzi-n apocalipsa gândului troienit –/ cuvântul întunericului/ (atingerea mâinii reci – raiul plin de calorifere/ vei amăgi trăind culorile curcubeielor –/ ploile anotimpurilor)”, 1. Cu toate că suntem avertizați că aceste poeme sunt anterioare descoperirii porții turcești, unele versuri anticipează universul oriental asupra căreia poetul va reveni mult mai târziu pentru a-și confirma nu doar pasiunea pentru această lume, ci și o legătură înscrisă în ADN-ul său poetic: „muezinul fluiera…/ lunii semite feregeaua/ îi şedeau bine ochii/ (se)gregau sub pleoape intifada senzuală/ în jurul arşiţei şarpele se încolăcea/ un coran despletit/ era citit de un nor necredincios/…/ străina căuta minciuna-n deşert”, moscheea călătoare.
Cea mai consistentă parte a volumului sunt poemele din grupajul Sabia de smochin, subintitulat „Gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba, în traducerea la fel de imaginară a lui Adi G. Secară-Halibey”. Versurile reprezintă un dialog spiritual cu maeștrii sufiți, Rumi, dar și cu Sarî Saltuk Baba, gânditor turc care răspândește religia islamică în Balcani, începând cu anul 1263 și al cărui mausoleu se află la Babadag, oraș posibil înființat de acesta. Regăsim aici o lume contemplată în numele iubirii în care imaginea definitorie sau idealul poetului este dervișul, simbol al unității interioare, conștiinței de sine și armonizării cu macrocosmosul, adică cel care este cu adevărat liber: „Poetul caută dervişul ascuns în el, sâmbure/ De migdal, ochi de smochin, din viitor de aur arbore./ […] / Adı güzel, poetul caută dervişul rătăcit/ În marea din el, care nu crede în valuri funerare.”, V. Asemenea dervișului, poetul aspiră la o înțelepciune străveche, eliberate de constrângerile creștine, după înfrângerea „marelui peşte ghiaur, din alt’ carte chemare” în care descoperă liniștea lui Allah. Astfel, prin analogia dintre „sabia de smochin” și creanga de aur, volumul lui Adi. G. Secară-Halibey propune o regenerare spirituală prin netezirea tăișurilor sufletului în urma trecerii printr-o poartă în care antagonismul dintre cele două credințe dispare.



Mozaicul, Craiova, nr.9/ 2019, p. 13.