Valeriu Valegvi, Arcă-n vremi de mătase, eCreator, Grinta,
2017
Meditaţia a fost mereu unul dintre atributele liricii
valegviene. Nu neapărat meditaţia ca „arcă” a fiinţei umane, fiindcă tot suntem
la acest capitol al… genezei de sine liric, o geneză continuă pentru poeţii
privilegiaţi.
Scrie Ioan Romeo Roşiianu, editor dedicat şi inspirat, dar
şi poet hăruit, în postfaţa intitulată „Valeriu Valegvi şi salvarea-n cuvânt”:
„… ne ademeneşte acum poetul, acest nărăvit la profunzimile cuvântului, altfel
un taciturn vorbitor în vers, o fire uşor introvertită care explodează-n poem.
Acest „Cvartet în SI bemol” (n.a.g.secară: aşa se intitula
iniţial manuscrisul, devenit subtitlu al cărţii) împlineşte un destin poetic,
aduce-n prim planul iubitorilor de frumos un spirit puternic, un visător, un om
dedat la forţa introspecţiei, la lumina venită din interior.
O poezie prin care transmite uşor emoţii, o poezie în care
jonglează cu dexteritate de magician cu mijloace artistice, tăietura de maestru
în text trădând îndelungul său exerciţiu liric, aplecarea asupra hârtiei.”
(p.59)
În cuvinte puţine este surprins tipul poetic-uman, de parcă
scriitorul şi jurnalistul I.R. Roşiianu l-ar cunoaşte pe Valeriu Valegvi, care
împlineşte zilele acestea o frumoasă vârstă, de o întreagă viaţă… literară.
Finalul, auto-analitic, curajos, dezvăluie un alt animal
totemic, decât cele cu care ne obişnuisem, din rândul păsărilor ori fiinţelor
mitologico-astrale: „ca o broască ţestoasă/ înaintezi bezmetic/ spre ţinta
finală.”
Un mai îndrăzneţ filon existenţialist-biografic însufleţeşte
acest nou volum de poezie, experienţa eseistică din volumul precedent punctând
benefic împrospătării aerului liric înalt unde era poftit de obicei cititorul.
Manuscris dedicat memoriei mamei, Elena, stă sub semnul acestui moto pe care nu
l-am mai regăsit în carte. „Cu bemolii mei/ de-o seamă-s cu liniştea/
furnicilor prevestind furtuna”…
Păstrând proporţiile şi accentele lirice, Valeriu Valegvi se
anunţă a fi un alt fel de Gerald Durrell, rin felul în care raportează la
necuvântătoare şi la familie, elegiac sau nu, dar refuzând absurdul de tipul
celui care a scris „Elegiile pentru fiinţe mici”, fabulosul Eugen Ionescu!
Regretatei mame îi scrie: „MAMEI SOARELE (premonitorie)://
Mamei soarele îi vine până la bărbie/ glasu-i un gâjâit luuuuung/ picioarele
demult sunt amanetate de vânt/ cocorii tot îi clevetesc pe la subţiori/ mamei i
s-a pus o vorbă bună desigur/ acolo sus în virtutea credinţei asumate/ dar o
mai vreau aici pe pământ/ cu starea ei copilăroasă cu tot/ o mai vreau pentru
destulă vreme/ cu colecţia ei de erori fără acareturi/ de tot râsul aici pe
pământ” (p.25)
Fiicei îi scrie astfel, scrisoare lirică trădând o emoţie
bulversantă: „CURÂND TATĂL TĂU FIICA MEA// Curând nu ne vom mai recunoaşte/ eu
o să fiu tatăl tău tăcut/ tu fiica mea nepricepută/ mirabilul carusel o să ne
întărească/ în convingerea că nu s-au terminat/ prefacerile cu tâlc/ doar că
s-au micşorat zilele/ şi n-o să ne mai bucurăm/ n-o să ne mai întristăm/ cu
acelaşi entuziasm/ şi cum îţi spuneam/ eu tatăl tău/ tu fiica mea/ suntem
deopotrivă de siguri/ că mâine ne vom risipi/ în răsărituri în asfinţituri/
precum două zbateri de aripi/ ale aceluiaşi înger şi totuşi/ ne vom mai recunoaşte?”
(p.28)
Sunt, într-adevăr, „tensiuni/ într-un crepuscul apropiat”
(p.58), dar „magicianul” Valeriu Valegvi încearcă să scoată certitudinea
sufletului din jobenul liric, pentru o liniştire (măcar) aparentă: „ÎNDEMNURI//
Ridică-te suflete/ şi cântă cum numai tu ştii/ pentru fecioarele din nuci/ alină-te
suflete/ cât porţile cerului/ nu s-au deschis încă/ hotărăşte-te odată suflete/
să iei în braţe/ toate odoarele vântului/ recunoştinţa celui scăldat în lumină/
în vremi nefavorabile/ ridică-te în sfârşit suflete” (p.54)
De altfel, dintre cele patru grupaje ale volumului, unul se
intitulează „Sufletul se-amurgeşte”. Această întoarcere înspre parafrazare
psalmică nu-l preschimbă (încă?) pe poet într-un mistic, dar ispita misticii,
cu ironii şi auto-ironii, este posibil să fie răvăşitoare:
„Decât o întoarcere în Eden/ mai bine o baie de vulg/ decât
bucurii uscate/ mai curând tristeţi cărnoase/ şi o foame de spaţii interioare/
decât îmbrânceli spre toamne/ mai bine infuzii de iluzii/ cum nu au mai fost de
demult/ şi să vezi şi să vezi ce mai/ înghesuială la loterii pe degeaba/ decât
o vânătoare de lei/ preferi un pescuit pe lună plină/ având chipul răvăşit de
speluncă/ şi să auzi şi să auzi cum bat/ din palme umbrele/ ocolite de boală şi
minciuni” (p.8)
Este în acest poem parcă un răspuns la provocarea
analistului, care se întreba, în postfaţa cărţii de eseuri, dacă poetul a avut
sau nu un Moby Dick! Se pregăteşte oare acum pentru vânătoarea de lei sau de
balene albe (doar Iarna se apropie, şi nu o ştiu doar realizatorii serialului
de succes „Game of Thrones”!), ori măcar, precum pescarul din „Bătrânul şi
marea”, să viseze leii? După predicare toamnei („să mai schimbi o vorbă două/
cu gândul la implacabilul deznodământ/ când ne vom elibera sufletul/ din îmbrăţişarea
trupului turmentat/ de smogul pretutindenear/ mai ales că nici binele nici
răul/ nu se vor tulbura cu imaginea/ celui care a predicat despre toamnă
odată”, p.20) , va urma mobilizarea unei cruciade, poate pentru încreştinarea
Lunii, cu şoimii atât de dragi poetului?
Partea a doua chiar se intitulează „Mă aştepţi cu şoimul de
serviciu pe umărul drept”, iar poemul care se referă la şoim sună aşa: „Acolo
în vecinătatea inimii/ mă aştepţi/ cu şoimul de serviciu pe umărul drept/
într-acolo/ armiile cuvântului mărşăluiesc/ şi visele de iubire desigur/ acolo
în vecinătatea inimii/ mă aştepţi/ dup-o amiază cu năbădăi/ presimt că ai să te
rătăceşti/ prin interiorul acela neospitalier/ şi totuşi şi totuşi/ m-ai
aşteptat/ cu nerăbdare aceeaşi” (p.24)
Revenind însă la suflet, este cuvântul care apare, probabil,
cel mai des în carte (aproximativ de 30 de ori), nu este important doar
sufletul propriu: „SUFLETUL TĂU// Dintr-o vale în alta/ sufletul tău cântă/ din
valea plângerii/ în valea regăsirii cântă/ sufletul tău neîncetat/ îl ascult
înmărmurit/ sufletul tău precum o fântână/ din care beau pe rând păsările/ şi
himerele fructelor vai/ îl ascult preschimbat/ în pietre grele de umbră şi/ de
dus nu m-aş mai duce/ în cele ţări străine/ aici mi-e auzul atent/ la cea mai
naltă cântare/ a sufletului tău” (p.56)
Are ceva de Orfeu poetul în această carte, coborând în
infernul blând al Poeziei sale, pentru a întoarce, dacă este posibil, misterul
euridician al fiinţei dragi…
Bref, o carte de suflet pentru suflet, nu chiar dincolo de
bine şi de rău, nietzschean vorbind, aproape mai degrabă de adevărul observat
subtil de către prefaţatorul cărţii, poetul Florin Dochia: „A se vedea ce
discretă e credinţa în eterna reîntoarcere şi lipsită de vreo încărcătură
tragică, de nihilismul din faţa uşii
nietzschean, poate mai degrabă pe filiera heideggeriană a eternei reîntoarceri a aceluiaşi (deşi şi Nietzsche avea,
re-aflăm via Milan Kundera, parcă în „Insuportabila uşurătate a fiinţei”, mitul
eternei reîntoarceri), a re-trăirii momentelor faste.” (p.7)
Dar „Este posibil ca unele adevăruri/ în care ai crezut
copilăreşte/ să nu te mai însoţească o vreme/ (cine ştie dacă într-o nouă
toamnă/ îţi vor tăia calea?)./ e rândul neputinţelor de-a valma/ să te
surprindă cum scufundarea într-o albie/ fără niciun orizont./ e timpul orelor
de aşteptat cu teama în gât/ că altfel nopţile se vor derula şi/ singura şansă
e să nu te pierzi./ cusurgiu şi plin de planuri entuziaste/ continui să-ţi
admiri umbrele dintre degete/ alergarea lor fără nicio ţintă” (p.11)
O definiţie a poeziei sale ar putea fi, nu-i aşa, teatrul de
umbre dintre degete! Are ceva Valeriu Valegvi de călugăr shaolin, doar teatrul
de umbre este originar din China!
Mai citim undeva: „Mergi pe acelaşi drum cu toiagul lăstărit
târziu/ înfometat ca după un efort depus de altul/ visând la păsări călătoare
la iubiri decente/ cu aerul tineresc al vânătorului de iluzii/ mergi şi alături
pe o potecă uşor denivelată/ o umbră se chinuie să-ţi ia urmele…” (p.36)
Şi: „o vânturare de evantai se strecoară ca o felină/
printre bolgiile sufletului. ochii tăi ciupind lucrurile/ aflate într-o aleasă
normalitate. doar aşa vezi fotoliul/ din sufragerie se hotărî să stea locului
odată iar/ biroul cel cu faţa la perete consimţi să fie deranjat/ de anumite nelinişti
emanând din umărul drept” (p.35)
Închei cu unul dintre cele mai interesante şi îndrăzneţe
fragmente, din jocul metafizic de şah cu Poezia, amintind şi de acela din
filmul lui Bergman, unde muta Poezia-Moarte ( „A şaptea pecete”):
„(se pusese de o vară/ lungă cât o păpădie)/ în zadar l-am
invocat pe Eol/ cel nevăzut cel negrăit/ calul meu s-a tot micşorat/ iar de la
o vreme/ l-am pierdut printre pulpele mării”… (p.38)
