Wednesday, November 8, 2017

Jurnal quasi-liric: la porţile Anatoliei (II)



Mai mulţi prieteni m-au întrebat ce s-a întâmplat în ultimii trei ani,
de când am început să public mai multe texte în care universul turcic, turc în primul rând, constituie un accent deosebit… Mai zilele trecute o colegă de facultate mi-a spus că întotdeauna i s-a părut că aş fi avut ceva de turc în mine. Nu ştiu dacă asta este de bine sau de rău.
Nu este chiar o preocupare atât de nouă. Este drept că Islamul şi lumea lui, istoria religiilor în general, au fost o preocupare în timpul facultăţii… Prima lucrare de seminar la domnul profesor Sergiu Tofan a fost despre filosofia istoriei la arabi, prin 1997-1998, am publicat şi un eseu despre estetica musulmană în revista „Dunărea de Jos”, prin 2002, prin 2009, cred, am scris un grupaj de poeme intitulat „Esme”, inspirat şi de atmosfera moscheii din Mangalia, în urma unui sejur petrecut acolo, cu soţia glumesc că de n-ar fi fost expansiunea califatului arab, care mi-a căzut la examenul de titularizare, nu aş fi cunoscut-o, iar de curând, precum veţi vedea mai jos, am descoperit rădăcini turceşti, dar şi greceşti, în arborele genealogic…

…Lumea turcică este, în linii mari, mult prea puţin cunoscută şi mai ales neînţeleasă, şi în contextul internaţional atât de complicat. De aceea, demersul meu cred că este mai mult decât interesant.
Copilăria mi-a fost încântată, printre altele, pe lângă aventurile unui Robinson Crusoe, Tom Sawyer, a unor muschetari, a unui căpitan Nemo, de călătoriile personajelor din „Toate pânzele sus!”, unde este un personaj turc printre cele mai îndrăgite de cititorii de toate vârstele, bucătarul Ismail, şi de povestirile scurte pentru copii, cu şi fără cuvântătoare, ale lui Aziz Nesin…

Printre planurile mele literare se numără şi două romane dedicate, primul, Mariei Cantemir, dar şi lui Dimitrie Cantemir, cu anii săi petrecuţi în Turcia, iar al doilea, intitulat Cumania, spune, prin nume, destul de multe despre poporul turcic al cumanilor...













Fiind istoric sau, dacă vreţi, profesor de istorie, am cunoscut destule de multe despre istoria turcilor iar de curând, mulţumită unui verişor, am descoperit că una dintre străbunicile din partea tatălui, din părţile Târgului Frumos, era o Halibei… Ruxandra. Prietenia deosebită cu doamna profesor Gülten Abdula Nazare m-a apropiat de epoca lui Yunus Emre, descoperindu-l pe Sarî Saltuk Baba (prin cartea lui Şefik Kantar), pentru care, printr-un joc estetic poate chiar misterios, am scris aproape douăzeci de poeme, cele mai multe gazeluri, pastişând stilul epocii, dar, evident, în limba română, inspirându-mă şi de la un mare poet român, Vasile Voiculescu, care a scris „ultimele sonete ale lui William Shakespeare”, în traducerea lui imaginară.
Gazelurile voiam să le folosesc, şi mai vreau, ca un fel de moto-uri pentru un roman care ar trebui să-l aibă în prim plan pe Sarî Saltuk Baba. În documentarea pentru carte, am fost prins de vârtejul cât un întreg univers care este cultura, spiritualitatea şi istoria turcilor…

*

Aşa se poate spune că au început „noile călătorii” ale lui Sarî Saltuk Baba… Care, prin acea carte a scriitorului şi publicistului Şefik Kantar despre care scriam mai sus, primeşte un nou semnal de salut, din partea criticului Marius Chelaru, care, în numărul din octombrie 2017 a prestigioasei reviste „Convorbiri literare”, care apare la Iaşi, îi dedică câteva rânduri generoase.
Imaginile de mai sus sunt din periplul turc, din Manisa… Multe dintre ele de la hotelul „Anemon”, gazdă mai mult decât generoasă…
Închei cu un poem:

Halil

Mă numesc Halil, aşa mi-au spus prietenii
din Manisa şi Izmir,
meditând la numele străbunicei mele,
poate misteriosul meu nume ascuns, pe care
îl ştiu pisicile din Istanbul
şi pisicile lui Eliot

şi mă gândesc la gândul lui Abdul Rahman Ibn Khaldun,
ce-ar fi putut el creadă despre istoria mea personală
ca un labirint pe verticală
unde mă simt pierdut
între ceruri
pe drumul spre un cer
care nu crede în istorii mărunte

Sufletul meu nomad meditează şi el
la Al-Muqadimma, alt fel de prolegomene:
păsările Saharei nu ştiu nimic despre asta,
despre mine,
doar zboară
spre Anatolia cerurilor mele

„Mă numesc Halil”,
asta sună ca o rugăciune
în care am căzut
ca într-un vis