ea şi-a luat drept pernă
o bucată de şină de cale ferată
când simte că se îndrăgosteşte
se lipeşte de fierul rece
mereu rece
care a fost cândva
paloşul lui ivan cel groaznic
groaznic deoarece a avut opt neveste
ea zâmbeşte de acolo
şi arată cerul cu degetul
poate îl vede acolo pe Rumi
recitind stelelor lui Dante:
Când piere trandafirul
şi când grădina moare
Nu mai auzi cum cântă
nicio privighetoare.
Sau:
Iubirea dacă vine
de-aici sau din cea lume,
Spre-aceasta, pân-la
urmă, menită-i să ne îndrume.
Deşi despre iubire-am
spus tot ce se cuvine:
Când o simţii, de cele
ce-am spus mi-a fost ruşine.
Eu, omul-tren, scrijelesc cuvinte pe propriile geamuri,
trec prin mine şi tuneluri
deraiez de pe absenţa ei,
mă rostogolesc prin sufletul ei
care ştie sau nu ştie de gândul meu
trecând ca o roată desprinsă de boghiu
prin universul lacrimilor fără de sens
poetul-tren iubind femeia aruncându-se
în sufletul lui rămas desculţ, fără saboţi,
zdrăngănind a gol, a uitare de sens,
a plăcerii stelelor de-a se aşterne
în fiecare seară
deşertului fiinţei, rotirii dervişilor,
bătăilor în toaca nemuririi deloc absurde
