Wednesday, December 11, 2019

Când Poezia se preumblă a coborâre pe Pământ!






În urmă cu peste zece ani scriam despre „dorinţa lui N.Ţone (Tzone de ceva vreme!), aproape luciferică, de a realiza o carte perfectă, de a scrie poeme perfecte…” Era vorba de cartea „Nicolae Magnificul”, apărută în anul 2000!
Mai scriam atunci:
„Exagerând puţin, cartea nu este perfectă deoarece aşa a vrut autorul să fie. Doar se ştie că de o femeie perfectă nu te poţi îndrăgosti… Şi, psihanalitic vorbind, pentru un autor cartea poate fi interpretată şi ca o femeie frumoasă, frumoasă… Şi un atât de bun cunoscător al naturii femeieşti (e „cotropit de-a pururi de feminitatea universului”), adică omeneşti, cum este Nicolae Ţone, nu ar fi făcut greşeala să-şi lase odrasla să iasă în lume perfectă. Şi pentru că ar fi o blasfemie, deşi se pare că autorul nu ar fi prea deranjat, încrezător  în iubirea lui Dumnezeu! Şi deoarece poetul crede în căderi, în frumuseţea înfrângerilor. Şi mai ales deoarece este „cartea/moartea”, după cum aflăm din ultimul poem. Şi moartea, în ciuda gurilor bune, nu este decât perfecţiunea imperfecţiunii…
(…) E o carte despre nu poţi scrie deoarece scriind despre ea o întinezi; nu poţi să-i aduci un omagiu decât citind-o ( e interesantă şi probabil destul de nejustificată - dacă ne gândim că nu toţi oamenii care trăiesc în aceeaşi perioadă istorică cu noi ne sunt contemporani, sic! - neîncrederea poetului în posibilitatea receptării poeziei sale de către contemporani: „eu nicolae cel sincer şi masochist cel mai mult neiubit decât iubit ştiu/ prea bine că scriu aceste cuvinte fiind mort de-adevăratelea/ pentru contemporanul şi pentru crispatul popor românesc/ eu scriu aceste poeme pentru morţii de azi care mă vor citi abia mâine/(…) ay piersica şi parapiersica mamei ei de contemporaneitate oarbă”, orgoliul titanic al autorului fiind o explicaţie), lăsându-te uimit de ce poate face acest Nicolae… Dacă numai în primul poem doarme „pe-o lacrimă-n flăcări”, se rostogoleşte în el însuşi, nu respiră ci sare coarda de munţi, sare capra peste carpaţi, fumează pipa infinitului, nu se lasă cerut şi biruit de nimic, vopseşte în maron insomnia care nu îl vindecă, se înfăşoară în litere „şerpi cu salbă de clopoţei”, este rege domnind peste vieţile şi morţile sale, peste trupurile iubitelor sale rebele, este tatăl şi mama buricelor degetelor sale, este general şi soldat totodată în războiul intergalactic dintre el şi el, este ţintă vie, centru a o mie de galaxii concentrice, moare şi iar moare, renaşte, se îndrăgosteşte cu viteza melcului, zboară cu iuţeala elefantului (dar şi cu viteza hipopotamului), nu-i pasă de nici o legendă (ştiind că deja a intrat în legendă), sare din poem în irişii noştri păcătoşi, ne obligă să îngenunchiem democratic în noi înşine, „cititori curajoşi sau laşi”, trage cu puşca în năluci, se dă huţa-huţa în scrânciobul celest, face dragoste, însămânţează, râde de el însuşi genial, jupoaie minciuna teribilă de fulgi şi de blănuri, scuipă pe cel încrezut, violează umbra catedralelor, îi este bine „paradoxal în faţa oglinzii”, se îndrăgosteşte (iarăşi!) de vreo destrăbălată infantă, pletele albăstrându-i-se şi devenind „o dâră subţire de fum”, face un pact cu cititorii, deci, făcând toate acestea într-un singur poem, primul din volum (şi volumul este mai mult decât consistent!), vă daţi seama la ce orgie a Verbului suntem invitaţi, vă daţi seama că nu este uşor să scrii despre acest erou demn de o mitologie a viitorului… E ca şi cum ai încerca să descrii Sahara fir cu fir de nisip. (Aproape) fiecare poem te-ar prinde-n vârtejul lui, nu te-ar lăsa să respiri; fiecare poem e un manifest (à la Tzara) quasiapocaliptic, e o furtună de nisip într-o lampă a lui Aladin, un anafor de care nu poţi să te desprinzi, îţi poate fi fatal… ca scriitor-poet, cu sau fără voia ta… Aproape fiecare vers te poate hipnotiza, te poate muşca revărsându-şi venin, vis, iubire, greaţă, dezgust, miere, poftă de viaţă, sânge de dona juana…”
Astăzi (mai exact, în zilele de 11 şi 12 decembrie), când Magnificul împlineşte aproape 20 de ani de… eternitate şi când Editura Vinea, unul dintre cei mai importanţi ambasadori ai Poeziei româneşti în întreaga lume, împlineşte aproape 30 de ani, Nicolae Tzone revine în Galaţi, pentru trei momente care vor fi cu siguranţă de referinţă!
Mai întâi, miercuri, 11 decembrie, orele 12.00, va fi la Filiala nr. 1 Costache Negri a Bibliotecii V.A.Urechia, prezentându-ne cele mai noi apariţii ale Editurii, invitată specială fiind poeta gălăţeană Luminiţa Potîrniche, care îşi va lansa cartea apărută la Editura Vinea, „Războiul de marţi”!
Nicolae Tzone va avea o lectură publică, liceenii de la Emil Racoviţă făcând cunoştinţă astfel, printre altele, cu… Nicolae Magnificul şi Dona Juana, două personaje memorabile!
În al doilea rând, tot miercuri, orele 14.30, sub patronajul Casei Corpului Didactic şi al Liceului Tehnologic „Carol I”, se va organiza simpozionul „Literatura ca mod de viaţă”, Biblioteca Judeţeană V.A.Urechia organizând şi o expoziţie cu cărţi de la Editura Vinea aflate în colecţiile sale speciale.
Nicolae Tzone va lectura din cărţile sale, toate traduse în limbi de circulaţie internaţională, „Nicolae Magnificul”, „Viaţa cealaltă şi moartea cealaltă”, „Capodopera maxima”.
Joi, 12 decembrie 2019, orele 17.00, în cadrul Salonului cultural-literar Axis libri de la Biblioteca V.A.Urechia, salon aflat la a 300-a ediţie de la înfiinţare, NICOLAE TZONE va susţine un recital din cea mai nouă carte a sa, în curs de apariţie, „DUNĂRE KILOMETRUL 510 / o poveste de viață de moarte și de naștere/ cum nu au mai fost și nici nu vor mai fi altele”…
Cu un doctorat în Geo Bogza şi avangarda românească, Nicolae Tzone va susţine şi o conferinţă despre avangarda românească, dar şi despre poeţi importanţi, precum Nichita Stănescu, Gherasim Luca, Mihail Gălăţanu, Ion Vinea, Constant Tonegaru, Daniel Bănulescu şi alţii, publicaţi la editura care în anul 2020 va împlini 30 de ani.
Moderatori vor fi jurnalista Corina Emanuela Dobre, manager al Bibliotecii Judeţene V.A.Urechia şi subsemnatul.
*
Încheiam cronica din anii trecuţi:
Şi dacă se ştie că Alexandru cel Mare, după ce l-a cunoscut pe Diogene, ar fi spus că, de n-ar fi fost cine este, i-ar fi plăcut să fie precum trăitorul în butoi, se poate presupune că şi Diogene ar fi spus, după ce a aflat de părerea lui Alexandru: şi eu, dacă nu aş fi cel ce sunt, mi-ar fi plăcut să fiu Alexandru cel Mare… Cu alte cuvinte, cu admiraţie şi invidie sănătoasă, nu numai pentru acest volum ci şi pentru ceea ce realizează la Ed. Vinea şi pe la alte instituţii, am fi vrut şi noi să fim Nicolae Ţone, pardon, Magnificul (adică „cârpa cu care şi-a şters bocancii mihai eminescu”, albina neobosită, păunul multicolor, hiena cu aripi, zgarda fără câine, ninsoarea fără viscol, niagara fără apă şi stânci, dumnezeu fără mustăţi, cel care “vede ce nu se vede”, “ţine conferinţe viermilor”, care are senzaţia că nu trăieşte când nu visează, Nicolae războinicul cu ziua, cu ora, cu secolul, mileniul trei, peste a cărui limbă trec sute de călăreţi negri, cel care visează că este tatăl întunericului, fiul pustiului, masca lui eminescu, o piatră care vorbeşte o limbă necunoscută, ciuma, coarnele lui scaraoschi, scara infinită care se scufundă în burta infernului, alexandru macedon obosit şi scârbit de glorie de războaie, aur şi viaţă,, cel care vrea să fie şi nu poate, cel care nu poate accepta o existenţă banală, dionisiacul, scorbura în care a murit dumnezeu pe vremea lui zarathustra, dumnezeul mort, vitalistul, iubitorul (ferice de femeile iubite de ţone!), cimitirele trupului lui înjunghiat, excrescenţa provocată a imaginaţiei, restul poemului ce nu se sfârşeşte niciodată de gândit şi de scris – şi acest poem este o conspiraţie universală la care, spre dezamăgirea unora, numai ţone este chemat să participe!- , ţigara ce se închipuie că este –şi este fumat de dumnezeu!-, muritorul care treze3şte-n versul său moartea la viaţă, paradisul de done juane, însăşi dona juana, arbore de cacao crescut falnic pe pulpa donei, turma de bivoli negri, pofta lui de viaţă şi de moarte fecundând pofta de viaţă şi moarte a donei, roua şi saliva de pe limba şeherezadei povestind din ce în ce mai obosită, toate versurile de la pagina 110 ş.a.m.d., delirul, delirul, delirul…) dacă nu am fi ceea ce suntem, adică o existenţă gata să-şi ucidă banalitatea dacă n-ar şti că banalitatea este o iluzie, ca şi contrariul ei… Ca şi lumina şi întunericul, viitorul, trecutul, eternitatea sau secunda… Scrisul sau cititul…”
După întâlnirile cu Nicolae Tzone, vom şti (sau nu) dacă Poezia este sau nu o Iluzie, dacă Poezia a venit, a coborât din ceruri. Sau…

a.g.secară