Tudor Ganea, Miere, Polirom, 2017
Marea provocare a prezentării acestei cărţi pline de
surprize este cum să nu deconspiri aceste surprize încântătoare, seducătoare,
năucitoare…
Nu demult consideram începutul, primul capitol al cărţii, „cel
mai tare”din istoria literaturii române: nu numai pentru simbolistica Capulet
şi Montague, asumată sau nu, care împarte „un popor” în două (aş exagera dacă
aş spune că este o carte despre dezbinarea românilor în tot ce vreţi
d-voastră!): Stelu, un voinic de basm, manelist în părţile esenţiale, în
dimineaţa nunţii femeii de care este îndrăgostit, ia o motosapă şi împarte
satul (probabil inventat, undeva între Snagov şi Gruiu; există un Mireni în
Vaslui, nu ştiu cât de departe de Huşiul prisăcarului Petrică, alt personaj
important în carte) în două, săpând, distrugând garduri, case, cortul nunţii,
totul culminând cu o bătaie de poveste între cele două tabere… Oricum, în „Miere”
sunt vreo trei începuturi, el rivalizează şi cu începutul din „Cazemata”, în
interior pot fi şi alte începuturi, unele pagini fiind chiar mai hipnotizatoare…
Ar trebui început cu un cutremur care şterge de pe faţa… României
capitala? Totul descris ca în cele mai credibile filme catastrofice de la Hollywood?
Sau cu un tribut adus filmelor cu super-eroi, tribut satirico-ironic, mai ales
în scenele cu Radu, personajul principal surpriză (şi el; dar să nu uităm şi
albinele, care apar parcă şi prin „Cazemata”!):
„După ce apa – tulburată până atunci de slalomurile
delfinilor – se limpezi, înotă spre stabilopozi. Când ajunse sub protuberanţele
din ciment, îşi încordă spatele şi, cu aceeaşi forţă şi aceeaşi uşurinţă cu care
delfinii îl aruncaseră puţin mai devreme, împinse în picioare, desprinse
stabilopodul de pe fundul mării şi-l aruncă în sus. Apoi trecu la următorul, şi
următorul, şi următorul… până când ajunse la performanţa de a ridica cu un
singur deget imensele blocuri de beton şi a le lansa afară din apă. Privea de
pe fundul mării cum stabilopozii expediaţi din mici impulsuri ale degetelor se
ridică cu viteză în sus, despică apa şi dispar în înaltul cerului, lăsând în
urma lor pete mari de clăbuc în care clocotea lumina soarelui. După ce curăţă
tot fundul mării de stabilopozi, se opri la ultimii trei, cu care începu să jongleze
asemenea unui clovn. Chefalii şi guvizii (sic!) ascunşi până atunci pe dedesubt
fugeau speriaţi din calea lui Radu, care îşi făcea numărul de circar sub apele
mării. Din trei bobârnace consecutive îi lansă spre suprafaţă. Împinse în
picioare şi se luă după ultimul. Apa se scurgea cu viteză pe lângă el şi-i
vâjâia în urechile înfundate. Ajunse din urmă stabilopodul şi-l încălecă în
şaua dintre braţe. Pietroiul ieşi din mare, mai sui puţin şi înţepeni în aer,
planând la câteva zeci de metri deasupra valurilor. Cu apa scurgându-i-se din
ochi şi urechi, Radu ridică privirea şi văzu cum toţi stabilopozii lansaţi de
el încremeniseră în jur şi levitau la înălţimi diferite. Pietroaiele, ce mai
devreme se odihneau pe fundul mării, se ridicaseră şi pluteau deasupra golfuleţului
precum nişte nave extraterestre, oglindindu-şi în mare braţele solide din care
picurau apă şi mâl.” (pp.84-85)
Şi acest fragment este numai începutul, sau numai un fel de
început… Radu poate face mult mai mult, jonglând nu numai cu spaţiul şi timpul,
cu dimensiunile. De altfel, spaţiul şi timpul (nu numai de la „Solenoid”
încoace, literar vorbind) au o anumită relativitate (şi la T.Ganea), sunt,
aici, la mâna şi… caietul (ars sau nu) scriitorului care mai că ar considera
existenţa ca un capitol din Matrix, un nivel dintr-un joc de calculator, în
care „omul” poate deveni de o fiinţă cu arborii, marea, clădirile,
risipindu-se, disipându-se, pulverizându-se (nanotehnologia să trăiască!) în
Materie, străpungând-o, străbătând-o (prima parte a cărţii este „Afară”, a doua
şi ultima „Înăuntru”) cu puterea gândului…
Gândesc, scriu, deci exist, provoc existenţe, lumi,
cutremure… Iubesc, deci fac dragoste până şi cu Bucureştiul, la propriu! La urma
urmelor, ce este orice dragoste, decât o cutremurare!
No comments:
Post a Comment