Ufuk Tandoğan: O declaraţie de dragoste pentru România

Ufuk Tandoğan, Romanya'yı Keşfet/ Descoperă România/ Discover Romania, Bucureşti, Inkorporate PRINT, 2018.

La recent încheiatul simpozion dedicat celor 140 de relaţii diplomatice şi culturale dintre România şi Turcia, desfăşurat la Galaţi, la Complexul Muzeal „Răsvan Angheluţă”, despre care am scris cu alt prilej, a fost lansată şi cartea domnului Ufuk Tandoğan, „Romanya'yı Keşfet/ Descoperă România/ Discover Romania”, apărută în trei limbi, turcă, română şi engleză.

În anul centenarului României Mari, când de 100 de ori ne putem gândi la mândria sau lipsa mândriei de a fi român, Ufuk Tandoğan vede frumos doar partea plină a 10 ceşti de cafea turcească băute în zece dintre cele mai frumoase locuri ale României!

Frumoase şi sacre pentru noi, românii! Bucovina, Delta Dunării, Transfăgărăşanul, Viscri, Salina Turda, Sighetu Marmaţiei, Băile Felix, Porţile de Fier, Sighişoara şi Transalpina, comori ale întregii umanităţi, unele fiind declarate monumente UNESCO!

Istoria cărţii, dar şi a autorului, reiese din prefaţă şi biografie. Ufuk Tandoğan, născut la Sivas, pe 21 iulie 1963, a urmat şcoala primară şi secundară în localitatea natală, Facultatea de Economie şi Ştiinţe Administrative la Universitatea din Uludağ, fiind apoi timp de un sfert de veac unul dintre managerii de top ai Garanti Bank Turcia, venind în România din anul 2012, fiind CEO şi membru al Consiliului de Administraţie al Garanti Bank România, responsabil pentru succesul întregului Grup Garanti România, în calitate de Preşedinte al Consiliului de Administraţie al Garanti Leasing şi Garanti Credite de Consum, cele două instituţii nebancare ce completează activitatea băncii, ca parte a  unui grup de servicii financiare integrate.

Scrie Ufuk Tandoğan:

„În timpul şederii mele în România, am făcut mai multe călătorii, fie în interes de afaceri, fie în scop turistic. De la Nord la Sud, de la Est la Vest, am avut ocazia să văd toate regiunile din România.

La început nu m-am gândit să lucrez la o carte sau să scriu vreun articol. Cu toate acestea, mai ales după ce am descoperit Bucovina, vorbind adesea cu alţi oameni de afaceri, inclusiv prieteni români, despre primele locuri pe care le-am vizitat în România, mi-am dat seama că există multe persoane care nu cunosc toate bogăţiile şi locurile frumoase din această ţară.

După aceea, la invitaţia domnului Erkan Eruysal, proprietarul ziarului „Hayat”, am început să îmi prezint notiţele de călătorie în această publicaţie. Au urmat multe comentarii pozitive şi încurajări din partea prietenilor, care m-au determinat să iau decizia de a reuni aceste notiţe într-o carte.

Mulţi oameni au atras atenţia deja asupra potenţialului turistic ridicat al României. Cu toate acestea, în scrierile mele, în locul unor destinaţii turistice binecunoscute, cum ar fi Braşov, Sibiu, Mamaia şi altele , la fel de populare, am ales să mă concentrez pe cele care nu sunt încă atât de cunoscute şi vizitate…” (p.52)

A fost o mai mult decât inspirată decizie, iar tot ceea ce urmează, adică ele zece articole, mici eseuri pline culoare, dovedind nu numai admiraţia pentru natura României, dar şi pentru cultura şi civilizaţia ei, pentru istoria atât de împletită cu cea a turcilor în ultimele veacuri, poate mai puţin în ultimii aproximativ 100 de ani înainte de Revoluţia din 1989, încât se poate afirma că suntem aproape ca un frate cu alt frate de al lui. Sunt referinţe la bogăţiile arheologice, la Ion Creangă, la Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Prinţul Charles, Elie Wiesel, Traian şi Decebal, Vlad Ţepeş, dar şi la realizatorii revistei „Top Gear”, Jeremy Clarkson, James May şi Richard Hammond, care au declarat Transfăgărăşanul „cea mai frumoasă şosea din lume”… Ufuk Tandoğan va ajunge chiar să declare că, de fapt, sunt două cele mai frumoase şosele din lume, oarecum gemene, Transfăgărăşanul şi Transalpina!

În articolul despre Salina Turda, unde se face o surprinzătoare legătură cu regizorul Ridley Scott, atât de fascinantă este priveliştea, ca într-un film cu multe efecte speciale, Ufuk Tandoğan precizează:

„Pentru mine, personal, fiecare călătorie este o încercare de a înţelege mai bine cultura şi obiceiurile româneşti, dar şi o şansă de a vizita cele mai frumoase şi apreciate părţi ale acestei ţări absolut remarcabile.” (p.76)

Atent la tot felul de amănunte, Ufuk Tandoğan mă face să declar că am învăţat unele chestiuni despre ţara mea de la un turc, precum este cazul Bisericii cu Lună din Oradea, „construită între 1784-1790. Sub ceasul bisericii există o sferă care se roteşte în funcţie de cum se mişcă Luna în jurul Pământului. Mecanismul sferei, creat de meşterul vienez Georg Rueppe, este considerat o minune inginerească…”

Când se ajunge la Porţile de Fier, era imposibil ca nu se dăruiască o altă declaraţie de iubire amintirii insulei Ada Kaleh, loc atât de drag atât turcilor, cât şi românilor!

Bref, în română, turcă şi engleză, o parte de aur a României este prezentată tuturor celor care vor să cunoască o parte din frumuseţile Grădinii Maicii Domnului!

Mulţumim domnului Ufuk Tandoğan, un român de suflet, care dovedeşte prin acest volum că iubeşte România poate mai mult decât unii dintre românii get beget!

Postprefaţă la un manuscris-poez, dintr-un nu ştiu care oraş-poez, într-o nu ştiu care stată-poez…

Gherbăluţă-Poez şi Aziz(s) Adi Ali Halil  G.Çavdar :)

Postprefaţă la un manuscris-poez, dintr-un nu ştiu care oraş-poez, într-o nu ştiu care stată-poez…

Moto:

„oare ce înseamnă poezul pentru mine:/ mântuire sau încă un demon/ alături de alţii dintr-un lung şir?”

Despre poezia Eroului (nimeni nu se gândeşte că poetul este un erou care poate juca foarte bine şi rolul anti-eroului!), protejat de Arhanghelul Gabriel, am mai scris de câteva ori, i-am subliniat valoarea, pe firul subţire dintre autenticitate şi originalitate, cu un Mare Scenograf (altă mare dragoste a scriitorului este teatrul!) care joacă rolul Muzei când aceasta lipseşte motivat, poate chiar ucisă de către poet într-un acces de furie lirică, suflându-i chiar şi dincolo de Moartea care este doar un alt început (vreau să cred… şi asta!), suflându-i „toate cuvintele acelea înnebunitor de frumoase/ haine pentru poez”! Toate citatele sunt din Gabriel Gherbăluţă, sic!

Gabriel Gherbăluţă este şi el un Poez sui generis, apropos de acest termen. Despre maturizarea sa lirică, despre care am mai scris cu siguranţă, aproape nu este cazul să mai amintesc, deşi debutul relativ târziu încă-l îmbrăţişează, ca un Peşte Împărat peste o provincie dunăreană („oraş sufocat de singurătate!”) unde aproape tot ce zboară se mănâncă, sufocându-l cu o nerăbdare demnă de cauze templiere!

Aşadar, pregătiţi-vă să intraţi în minunata lume a Poezilor, aceşti androgini, pardon, hermafrodiţi lirici marcă înregistrată Gabriel Gherbăluţă, unde Iubirea se măsoară în poezi, Iubirea se hrăneşte cu Poezi, câte un poez la fiecare masă, ba chiar şi câte unul la fiecare gustare de poem sau degustare de poem-iubită, poezul se poate masca şi în „poem-iubită”, lumea este pregătită, totuşi, să fie cucerită (şi G. Gherbăluţă merită!), plecând şi de la un copac personal ( „văzută pe sub pleoapele întredeschise/ lumea e o pădure de braţe tinere/ care leagănă cuvinte/ şi culori/ (…) uite, copacului meu i-au înmugurit îngerii”) super-eroul având aliaţi îngerii şi unele întrebări prea omeneşti: „poezul fară noi e/ ca biserica fără diavoli/ ca un Iisus fără cruce/ ca un cuvânt în gura unui mut/ oglindă cu luciul apei în întuneric/ nu-i aşa?”

Este, măcar parţial, o regăsire a Rock-Luminii, un poem se numeşte, steinbeckian, „Fructele luminii”: „cum o livadă cu cireşi înfloriţi/ picură florile-n verdele ierbii/ mâinile tale răsfiră lumina-n cuvânt/ miroase a vânt de primăvară şi a tine,/ Lumino/ oraşul meu a devenit un loc de joacă pentru/ poezuri pitici/ iar poliţiştii de la circulaţie dirijează culorile/ unui anotimp de care aproape uitasem/ către o sală de aşteptare în care printre cuvinte/ stau înghesuiţi cititorii/ aşa e primăvara!/ nicio livadă fără tine şi niciun cuvânt fără ei/ oraşul meu e o imensă livadă de cuvinte cu flori/ mari şi albe/ eu fluier după căldură ca după un câine dresat/ şi aşa trece timpul”…

Este, poate, un poem, pardon, poez, exemplar, măcar pentru o bună parte a conţinutului aceste noi cărţi de poezi(e), poezii mai putând fi întâlniţi şi în alte cărţi ale „eroului”, de pildă în „Sonete ale luminii”, cea mai recentă, din acest punct de vedere fiind o continuitate ideatică; este un manuscris în care un neo-modernism şăgalnic şi chiar alintat „se iubeşte” cu un suprarealism în care oniricului i se rezervă câte o pagină, din vreme-n vis, finalul aparţinându-i în exclusivitate: „este lung visul acesta/ lung şi înnebunitor de întortocheat/ cum o lungă şi întortocheată viaţă în van/ măiastro, acoperă-mă cu umbra ta,/ facă-se voia ta,/ zboară-mă cu tine”!

Maeştrii sunt astfel onoraţi, şi literari şi spirituali, din postmodernism luându-se, cu măsură, doar atât cât trebuie! Poemul „Arca noastră cea de toate zilele” este o altă trimitere la alt maestru, „şi plouă ca-n ziua dintâi/ lacustră iubire a noastră/ când fluviul îţi spune: rămâi/ te pierde-n culoarea albastră// şi plouă ne plouă pe rând/ pe rând căutăm araratul/ trimit către tine în gând/ o arcă să mute păcatul”, Sacrului dându-i-se parcă mai mult ca niciodată, dacă nu începe să mă lase memoria, nu în speranţa unei mântuiri facile, ci cu privire şi scris de Prometeu care ştie de Emerson, Lake & Palmer: „secundele mele au gura astupată de ploaie/ lumina nu-i pe apă clepsidra-i înecată de şuvoaie…// o lună neagră ademeneşte căldura unui soare gol/ sinucigaşii din seara asta au feţele mânjite cu nămol// îmi dai o floare ruptă din curte cu o mână tremurătoare/ mirosul crucii umbră –un cui în carne-ntotdeauna doare// anghelii tăi ţin azi aghiazma-n palmele întinse/ secunda cade în noroi mereu cu aripile prinse”, Prometeu creştinat sau aproape, ţintuit pe arca nouă, mai sus menţionată, a poetului…

Primul poem din carte, intitulat enigmatic „patru”, este ca un moto bine ales: „zbor de cocoare/ peste cuvânt/ lumina doare/ ochiul pământ”… Uneori poetul alege albul şi negrul, ba chiar şi sepia, superb aproape whitmanianul, ca să nu mă gândesc chiar la Ginsberg, poem „Sepia”, pentru a lupta şi împotriva facilităţii culorilor, sau poate pentru că: „dacă nici albul nu ne vindecă, renunţăm…/ pasul întâi/ deschizi timid uşa,/ pătrunzi pe vârful gândurilor/ în poem şi-l asculţi…/ pasul doi/ dacă ţi-a plăcut,/ iei de acolo un înger de aripă,/ închizi ochii/ şi refaci drumul în sens/ invers/ pasul trei/ ca în basme,/ pasul trei e mezinul şi este imprevizibil/ te va purta în alt poem/ unde vei striga/ cât te ţin puterile:/ iubireeee,/ poemul ăsta în loc de litere/ te are pe tine/ / ultimul pas/ încerci o ieşire sau crezi că încerci,/ captiv în cuvânt/ aştepţi,/ aştepţi…”

Iată, mai sus, o meditaţie asupra condiţiei poetului, Prometeu condamnat să rămână în Cuvânt, dar şi să iasă de Acolo, căutându-şi rolurile care să-l ajute să scape de Marele Rol, Prospero naufragiat pe noua insulă a Dunării de lângă Galaţi, Romeo despărţit de Julieta de… acelaşi bazin hidrografic, Richard al III-lea, Iulius Cesar, Brutus, Hamlet, ca să ne oprim shakespearean doar la acestea, într-un fel întreaga operă a unui poet fiind o meditaţie asupra propriei condiţii umane, însoţite de iubirile sale, adică este vorba, pur şi simplu, despre Viaţă.

Nietzsche spunea/scria cândva că„Viaţa înseamnă a transforma constant în lumină și în flacără tot ceea ce suntem și tot ce întâlnim.” Şi tot el: „Când te uiţi îndelung într-un abis, abisul se uită și el la tine.”

Lumina la care s-a uitat poetul l-a aprins. Şi pe el. Împărtăşiţi-vă cu Lumina lui, care, evident, prin har, devine a tuturor, atât pentru elegiace fiinţe mici, dar şi pentru planete: „o planetă prinsă de globalizarea universului/ şi o vrăbiuţă la geam/ scuturându-şi penele de literele/ unui poez rămas acolo/ neterminat”, până la Marele Poez, cel cu nenumărate Nume sau Marele Anonim, văzut sau nu ca Mare Scenograf, ca Mare Luntraş sau cine mai ştie cum, spre binecuvântarea cititorilor:

„Dumnezeu în barcă s-a oprit la mal/ singur El în noapte aşteaptă să vadă/ împaratul peşte, peşte de zăpadă/ ninge alb prin sălcii, luminos şi trist/ o lumină albă e pe cruce; Christ!”

Un Dumnezeu care ştie să se joace, care face un duet memorabil cu Fratele Fluviu:

„e ca o pagină de jurnal strada domnească/ ai nins peste ea pescăruşi de zăpadă/ şi licoarne care trag în hamurile fluviului, Lumino/ undeva sus, foarte sus, Dumnezeu trântit în/ zăpada norilor/ face rânduri rânduri de îngeri/ tu îl vezi şi scoţi limba la el// fluviul e şi el pe acolo; îţi face cu ochiul”…

Dar mai bine învăţaţi înotul în fluviul-carte, de unde poezii sar precum peştii zburători de câte ori, ca într-o abstractă oglindă, Poetul cheamă îngeri să se oglindească-n drum fără pulbere… Restul e… Poez!

Păgân sau… cine mai ştie, după cum ar rezulta dintr-o „Pictură păgână”: „se închina la un dumnezeu îndrăgostit de apa/ oraşului/ păsările fluviului aprindeau lumânările/ pe care le folosea ca să te caute pe tine şi pe EL/ nu avea nevoie de icoane/ locuitorii oraşului erau sfinţi şi îngeri/ înghesuiţi de două ori pe zi dimineaţa şi seara/ în autobuzele municipalităţii/ nu era iarnă nici vară nu era/ de fapt nu era nimic/ doar un oraş/ un dumnezeu îndrăgostit de apa oraşului/ sau poate de tine, îngerul sau sfânta/ care călătoreşte de două ori pe zi/ în autobuzele municipalităţii”…

Bref, un poet-poez a fost crucificat pe apele fluviului-poez care a născut un oraş-poez în care toţi oamenii scriu poezii, conform unui alt poez-poem! Citindu-l e ca şi cum i-aţi întinde un burete plin de oţet…

a.g.secară

Tătarii – un popor turc sau mongol?

Nuredin Ibram, Tătarii din România. Istoric. Spiritualitate. Identitate, Ed. Muntenia, Constanţa, 2017

Cunoscându-l de curând pe domnul profesor universitar Nuredin Ibram, o adevărată legendă a comunităţii turco-tătare, om de o delicateţe aparte, doctor în filozofie din anul 1974 al Universităţii Bucureşti, cu o scurtă trecere şi prin învăţământul superior gălăţean, membru fondator al Universităţii Ovidius, în al cărei mediu academic a activat 50 de ani fără întrerupere, Director şi Decan al Facultăţii de Arte (1998-2004), Prodecan al Facultăţii de Litere-Istorie-Teologie-Drept ( 1994-1996), Preşedinte al Uniunii Democrate Turce în România (2001-2004), reprezentant UDTR în Comisia de Relaţii Internaţionale a Departamentului de pe lângă Guvernul României, membru al Şura-Islam al Muftiatului Cultului Musulman din România, elaborând şi redactând Statutul Cultului Musulman, director de publicaţii, printre care „Hakses” şi „Genç Nesil”, autor de sute de articole şi studii, comunicări publicate, a peste douăzeci de cărţi, ca să precizez numai câteva aspecte al activităţii sale culturale, politice şi educaţionale, am fost onorat să primesc în dar o carte cu o dedicaţie care descifrează numai un aspect al complexităţii sale: „o lucrare de filozofia istoriei despre tătari, ca testament asumat al moşilor şi strămoşilor mei”!

Volumul, care apare sub egida Institutului de Ştiinţă, Cultură şi Spiritualitate din cadrul Universităţii Ovidius din Constanţa, stă sub semnul unui orgoliu frumos, îmblânzit de splendoarea frumuseţii cunoştinţelor, după cum sugerează autorul încă de la prima pagină a introducerii:

„Prezenta carte s-a dorit a fi, în mod orgolios, o carte de identitate, buletinul de identitate istoric-spiritual (…) al Comunităţii Tătare, Comunităţii Turco-Tătare din România, un Personaj Colectiv, un tot unitar organic, o «unitate în diversitate» care a trăit şi trăieşte în solidaritate cu Celălalt, cu Omul de rând, u Românul majoritar. Tătarul, turco-tătarul de ieri şi de astăzi a avut, are vocaţia muncii, a dăruirii sociale şi a religiozităţii sale islamice ca reguli de viaţă şi rituri sub formă de obligaţii şi recomandări.

Tătarul, turco-tătarul de ieri şi de astăzi, a trăit lecţia identităţii sale, dar a îmbogăţit sufleteşte şi spiritual omul de alături, român sau de altă etnie.” (p.7)

Pe de altă parte, „cartea (…) pledează pentru respingerea tendinţelor asimilaţioniste, pentru echilibru între tradiţii, cutume şi modernitate, pentru aşezarea relaţiei Eu-Celălalt pe valorile europene ale statului de drept, democraţiei, nediscriminării, pentru sporirea activismului comunităţilor turcă şi turco-tătară.”

Primul paragraf al capitolului întâi confirmă faptul că, totuşi, pentru majoritatea românilor, turcii, da mai ales tătarii sunt o mare necunoscută (o mare de oameni, frumoasă ca orice mare cu valuri), au un exotism aparte, deşi sunt atât de apropiaţi:

„Tătarii – popor turcic, de confesiune islamică sunită – au o istorie glorioasă, uluitoare, o rafinată cultură, superbe elemente de civilizaţie, un mod de viaţă particular, toate, din păcate, puţin cunoscute.” (p.11)

Divânu Lügati't-Türk, Harta.

Dragostea pentru filozofie în general, pentru cea a culturii şi istoriei în particular, nu-l îndepărtează de abordarea istorică autentică, raportându-se la inevitabilele izvoare istorice: Mahmud Kâşgarlı, cu al său „Lexicon turc” (Divânu Lügati't-Türk, de pe la 1072-1073), „Inscripţiile Enisei Orhanice” („Orkhon inscriptions”, „Orhun Yazıtları”), inscripţii de pe monumente funerare ridicate în memoria unor căpetenii tătare ( Wikipedia în limba franceză fiind zgârcită în informaţii: Les inscriptions de l'Orkhon sont les plus anciennes traces écrites de l'alphabet de l'Orkhon. Il s'agit de quelques centaines d'inscriptions gravées datant du VIIe au Xe siècle, découvertes dans la vallée du fleuve Orkhon et dans le cours supérieur de l'Ienisseï1 en 1889 par une expédition russe dirigée par Nicolas Iadrintsev. Les travaux sur les premières inscriptions ont été déchiffrées par le philologue danois Vilhelm Thomsen et publiées en 1893 par Vassili Radlov.), persanul Raşid-ed-din-ne, lucrarea anonimă persană „Hudud al Alam” („Hotarele lumii”), Jean de Plan Carpin, până la cronicari chinezi, dar şi la istoricii contemporani sau aproape contemporani: Tasin Gemil, Marian Cojoc, Mehmet Ablay, Mehmet Maksudoglu, Mehmet Ali Ekrem, W. Barthold, Berthold Spuler, Jean Paul Roux, Gotthard Jäsche, Louis Hambis, ca să ne referim doar la câteva nume…

Desigur, şi în lumina unor filme sau a unor cărţi de literatură, pentru unii şi în lumina unor vechi legende populare (mediatizate cândva de un Simion Florea, par exemple) asocierea profană  a tătarilor este aceea cu mongolii lui Genghis Han, observaţie care este confirmată şi de către Nuredin Ibram (la pagina 14):

„Mult timp, istoriografia universală a încadrat istoria tătarilor în capitolul general de „istorie a mongolilor”, fapt ce nu reflectă integral adevărul istoric, căci noi (ei) tătarii avem (au) o existenţă real-istorică şi realizări civilizatorii-cultural deosebite, valoroase, cu impact în evoluţia societăţii euro-asiatice din Evul Mediu până în contemporaneitate. În istoriografie prevalează punctul de vedere ce susţine originea turcă a tătarilor, teza că tătarii sunt un component al lumii turcice; chiar şi adversarii acestui punct de vedere recunosc că tătarii vorbesc un dialect, o limbă de origine turcă, că prin întreaga lor tradiţie istorică şi formaţiune etno-spirituală aparţin lumii turcice. Doar în problema proto-tătarilor, adică a vechilor tătari, se (n.a.g.secară: mai poate) pune problema lor la lumea mongolă şi/sau turcă.” (p.14) Sunt luaţi ca „martori” Mehmet Ablay şi Tasin Gemil, dar şi lucrarea „Hudud al Alam”, din anul 982, care confirmă apartenenţa proto-tătarilor la triburile turcice, tătarii fiind desemnaţi drept un neam al celor nouă oguzi (uiguri).

Spaţial, „zona de obârşie a tătarilor se află în regiunea fluviilor Orhun, Selenga, Kerulen (nordul Mongoliei de azi). Tot în această zonă se află şi capitala legendară a tuturor turcilor, Otüken, dar şi Karakorum, centrul imensului Imperiu, Hoarda de Aur ginghishanidă.

Cronicarul persan Raşid-ed-din-ne spune că tătarii constituiau tribul cel mai numeros – circa 70.000 de corturi (iurte, familii mari) din masa de triburi mongole ce-şi duceau existenţa, din timpuri străvechi, în stepele înalte din sud-estul lacului Baikal din Asia Centrală. Cronicarii chinezi îi numeau pe tătari Da-Da sau Ta-Ta,iar cei persani Tatar.” (p.15)

Desigur, despre etno-geneza tătarilor se pot aduce noi şi noi amănunte, acceptându-se ca fiind cunoscute trei mari grupuri de tătari: cei de la Volga și Ural, Kazan mai exact; tătarii din regiunea Astrahan și din Siberia, dar și cei din Lituania, descendenții tătarilor înrolați pentru a lupta cu cavalerii teutoni. Un grup deosebit îl formează tătarii din Crimeea, constituit din simbioza elementului turc venit din Asia și a populației autohtone, dominând peninsula până la cucerirea rusă din 1783. În ceea ce priveşte tătarii care ne interesează pe noi mai mult, cei apropiaţi de noi, fraţii noştri, se precizează:

„În formarea tătarilor ca popor nou a contribuit hotărâtor elementul etnic turc numit „kâpceak”, cunoscut în Occident sub numele de cumani, iar de ruşi ca „polovţî”. Kâpceacii erau un neam turcic asiatic, separat încă din secolele IX-X din marea ramură a „kimaci-lor”, desprinşi, la rândul lor, din tătari. Geograful persan Al Gardizi (m. 1053) a spus despre kâpceaci că ei se numărau printre cele şapte triburi ieşite din tătari. Deci, indubitabil, tătarii de astăzi, inclusiv cei din România, sunt urmaşii kâpceacilor, adică ai cumanilor şi nicidecum ai mongolilor care au reprezentat doar o pătură minoritară, este adevărat dominantă, în marele stat tătăresc Hoarda de Aur. De altfel, istoricul american de origine rusă George Vernadsky, numeşte Hoarda de Aur drept un „Hanat Kâpceak”, fiind convins că în acest mare stat euroasiatic, mongolii reprezentau cel mult unu la sută ( 1%) din întreaga populaţie.” (pp. 15-16)

Din perspectiva unui Neagu Djuvara, un astfel de aspect poate să-i întărească teoria (ar fi putut!), cert este că din unghiul de vedere al influenţelor popoarelor şi statelor, statele româneşti ar fi fost altfel fără rolul temporizator al popoarelor şi statelor turcice, mai întâi, fără influenţa îndelungată a otomanilor (şi protecţia lor, interesată sau nu), fără Basarab, fără Cantemir, fără un Emin devenit Eminovici (nu degeaba prietenii îi spuneau lui Eminescu „Turcule!”)…

Voi reveni cu amănunte despre mai mult decât interesanta carte a profesorului Nuredin Ibraim!

Nuredin Ibraim, lângă traducătoarea în turcă a Porţii turceşti, Emin Emel!

România-Turcia - 140 de ani de relații diplomatice și culturale

Cu Domnul Profesor Üyesi Ünal Şenel, la "Türk Kapîsî"

În ziua de 13 octombrie 2018, la Complexul Muzeal de Științele Naturii „Răsvan Angheluță” din

Galaţi, au fost sărbătoriţi şi în acest colţ de ţară
cei 140 de ani de relații diplomatice și culturale dintre România-Turcia, printr-un simpozion internațional, cu o participare mai mult decât onorantă, culminând cu prezenţa Excelenţei Sale, Ambasadorul Republicii Turcia în România, domnul Osman Koray Ertaş, înalte oficialităţi româneşti fiind şi ele prezente, prin reprezentanţi ai Parlamentului României, Consiliului Judeţului Galaţi, ai Prefecturii Galaţi şi ai Primăriei.

Primirea participanţilor a fost făcută nu numai cu pâine şi sare, ci şi cu câteva momente artistice emoţionante, distingându-se formațiile:„Doina Covurluiului”, a Centrului Cultural Dunărea de Jos Galaţi, managerul instituţiei, scriitoarea Florina Zaharia, fiind unul dintre cei mai implicaţi organizatori, alături de tradiţionalul Suflet al unor astfel de manifestări, Doamna Profesor Gülten Abdula Nazare, din partea UDTR Galaţi, omagiată şi domnia sa într-un fel cu totul deosebit, dar şi Corul Mehtap din Constanţa şi formația de dansuri a UDTR - filiala Tulcea şi Hârşova.

Gülten Abdula Nazare şi Güven Güngör

Discursul E.S., Ambasadorul Republicii Turcia în România, domnul Osman Koray Ertaş, a fost în limba română, ca şi cel al Drd. Güven Güngör, Academia de Studii Economice, București, Preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri Turci din România (TIAD România), ambele fiind primite cu multă căldură şi aprecieri deosebite, ba chiar cu o uşoară tristeţe în ceea ce priveşte E.S. Ambasadorul, care a anunţat că se apropie de finalul mandatului său în România, unul dintre cele mai reuşite dintre cei 140 de ani de când există relaţii diplomatice între România şi Turcia. Güven Güngör a prezentat în lucrarea sa „Evoluţia relaţiilor economice dintre România şi Turcia în ultimul deceniu”, subliniind că şi relaţiile economice sunt la un apogeu.

Cum arătăm, doamnei Gülten Abdula Nazare i s-a făcut o frumoasă surpriză, Doamna Profesor Aynur Şenel şi Domnul Profesor Üyesi Ünal Şenel prezentând un studiu privind „Aportul adus de Gülten Abdula Nazare la consolidarea relațiilor culturale româno-turce”. De la Ünal Şenel am aflat că unele poeme din volumul de poezii, „Poarta turcească”, apărut şi în limba turcă în septembrie, la Istanbul, sunt studiate în şcoli din Izmir, domniile lor fiind cadre didactice universitare în frumosul oraş de la Marea Mediterană.

Dintre celelalte contribuţii la simpozion, amintim aici pe dr. Nagy Pienaru, de la Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, Academia Română, Bucureşti, cu „140 de ani de relaţii diplomatice româno-turce. Etapele principale”, „Diplomații momentului; Nicolae Titulescu și Hamdullah Suphi Tanrîover”, Dr. Arthur Tuluș, cu „Personalitatea lui N. Titulescu în diplomația balcanică”, scriitorul Stefpan Bulgar, din Komrat, cu un articol despre „Găgăuzii din Basarabia în contextul relaţiilor româno –turce în perioada 1931-1940. Istorie şi personalităţi”, Colonelul în rezervă Remus Macovei, „Soldați Musulmani în Armata Română”, Prof. Dr. Turan Gökçe, Decanul Facultății de științe sociale și umaniste a Universităţii Kâtip Çelebi Izmir, care a vorbit despre „Un simbol al relațiilor interumane româno-turce, readus în memoria oamenilor - Sari Saltuk Baba”, eleganta profesoară  şi pictoriță Semra Cevik ( de la Universitatea Ardahan, Turcia ), care ne-a adus aminte de „Un nume în lumea picturilor, Eren Eyîboglu”, cu studii la Iaşi, Dr. Irfan Ünver Nasrattinoğlu, având studiul „Aportul „Centrului de studii și cercetări folclorice din Ankara” la dezvoltarea relațiilor dintre România și Turcia”, Drd. Ghiulşen Yusuf İsmail cu un istoric al mass media în limba turcă în România, Laura Panaitescu, expert etnofolcloric, „ Motive comune în chilimurile turcești și românești”, Doctor în geografie Iordana Socobeanu, cu un emoţionant mesaj de la cele 28 de etnii ale Dobrogei, regiune model pentru Uniunea Europeană în particular, pentru întreaga lume, în general.

Ufuk Tandogan, de la CEO Garanti Bank, şi-a prezentat cartea trilingvă „Descoperă România”, cu sprijinul prietenesc al lui Güven Güngör, o carte primită cu entuziasm, afirmând că „Turismul este o poartă deschisă spre cunoaștere”.

Un moment emoţionant a fost cel al transmiterii de către doamna Gülten Abdula Nazare a mesajului doamnei Melike Roman:

„Manifestările organizate la Galați cu prilejul împlinirii a 140 de ani de existență a relațiilor de colaborare și prietenie dintre România și Turcia evidențiază un fapt de necontestat: trăinicia acestor relații se datorează atât înțelepciunii și demersurilor unor oameni de stat români și turci, cât și sentimentelor de prietenie și simpatie ce au animat și animă inimile și gândurile celor două popoare. În acest context, aș dori să amintesc declarațiile lui Nicolae Titulescu și Mustafa Kemal Atatürk, consemnate în deschiderea cărții apărute la Istanbul, în 1982, sub titlul „Nicolae Titulescu, marele patriot al României. Diplomatul și omul de stat” și în capitolul „Prietenul sincer și permanent al Turciei”: „România și Turcia sunt hotărâte să desfășoare o prietenie sinceră și afectivă. În credința că prietenia dintre Turcia și România se va întări în viitor”. Semnează: Nicolae Titulescu. „Sentimentele leagă popoarele între ele mai mult decât tratatele. România ocupă un loc frățesc în inimile noastre”. Semnează Mustafa Kemal Atatürk.
După trecerea atâtor ani, constatăm cu bucurie menținerea și dezvoltarea în continuare a relațiilor de prietenie și colaborare între cele două țări, în toate domeniile de activitate. Putem afirma că aceste relații sincere de prietenie constituie o pildă pe scena internațională.”

Nu în ultimul rând, scriitoarea doctor în medicină Hayat Memiş a asigurat, pentru cei care nu se descurcă în traducere, o comunicare rapidă.

Ambasadorul Republicii Turcia în România, domnul Osman Koray Ertaş

Mehtap

Hayat Memiş

Arthur Tuluş

Güven Güngör

Prof. Dr. Turan Gökçe

Prof. Dr. Turan Gökçe, Semra Cevik

Dr. Irfan Ünver Nasrattinoğlu, în dreapta

Doamna Profesor Aynur Şenel şi Domnul Profesor Üyesi Ünal Şenel

Dr. Iordana Socobeanu

Ghiulşen Yusuf İsmail