Triumful numelui (?), „strălucirea” eternă a solipsismului
imperfect…
Simona Toma, o simonă,
Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2018
....
Farmecul poeziei Simonei Toma este în altă parte, dar
numelui „Simona” trebuie să-i acordăm o atenţie aparte: nu am numărat de câte
ori apare în carte formula magică „o simonă”, dar la cuprins este de şapte ori
(dacă nu greşesc, că nu verific), cifră magică şi ea, este şi un poem „am şapte
ani…”, iar în primul poem din carte versurile sună aşa: „o simonă/ se aşază/
într-o simonă/ unde găseşte o simonă/ care/ trage după ea/ o simonă/ iar ea se
uită/ şi vede cum/ o simonă/ ţine în braţe/ o simonă/ care ţine în braţe/ o
simonă/ care se uită/ şi vede cum/ o simonă/ se aşază/ la loc” (p.5)
De ce să insiste poetul pe acest „şir indian de simone”, pe
privirea înăuntrul numelui numelui numelui, ameţitor, ca într-o oglindă în
oglindă în oglindă ş.a.md.? Nu este o stratagemă (de seducţie literară) facilă:
a fost gândită îndelung.
Ridicându-şi aldanian un Regat al Candorii pe care este gata
să-l apere până la ultimul cuvânt, ultimul nume al ultimului nume, Simona Toma,
poate necredincioasă din punct de vedere dogmatic, anunţă, într-un fel, în
final de carte, că, de fapt, nici nu are un nume, are doar viaţa ei: „n-am chip
n-am/ trup/ sunt doar un hău/ pe unde rătăcesc/ cu dumnezeu” (p.78)
În fapt, întreaga carte este o punere în abis. Cătălin
Constantin scria în urmă cu aproape 20 de ani despre antologia Irinei Mavrodin (Punere
în abis; Editura Eminescu, Colecţia Poeţi Români Contemporani, Bucureşti, 2000;
172 p.), în „România literară” (nr.13, 2001, ediţia on line): „Dorinţa, nevoia,
imposibil de stăpânit, de a pătrunde în interiorul propriei fiinţe creează
abisul, o figură geometrică ce se adânceşte, prelungind în interior, la
infinit, imaginea din afară, şi la al cărei capăt ar trebui să se afle mult
căutatul punct: «Ochiul tău priveşte/ un ochi care priveşte / un ochi care
priveşte/ un ochi care priveşte/ un ochi care priveşte/ etc., încearcă să-ţi
imaginezi/ până la capăt/ această figură geometrică/ dacă poţi»”.
Ochiul-simonă este, „dacă poţi” să-l priveşti în… ochi, lucid-ludic,
asumându-şi (sau nu?) un păcat originar, pe care Candoarea la care mă refeream
îl tratează non-conformist: „cred că merg liniştită în şirul indian/ de simone/
hîrşîind pantofii pînă unde începe sfîrşitul// cred că ştiu deja că/ acolo voi
împinge în gol o simonă/ care va împinge în gol o simonă// cred că voi cădea de
acolo/ de la începutul sfîrşitului// iar asta chiar nu doare/ şopteşte o
simonă/ e ca o rană care trece mai uşor/ dacă lipeşti peste ea/ o rană mai mare”
(p.6)
 |
| Zece desene de Cristiana-Ştefania Culiţă |
personajele lirice contribuie la dinamismul expunerii:
bunica, părinţii, piticul gigi (un fel de Tony din „Shining”: „burta mea este
casa lui”, p.13, deşi la Danny stătea mai mult prin gură, dar dacă „o simonă a
înghiţit o durere”, p.7, totul este posibil), evident „doamne-doamne”, cu tot
capul lui, sofia, natalia, iubitul misterios ori ba, o guguştiucă, alte fiinţe
mici, elegiace, un cocoş colorat, à la Gabrea, o posibilă influenţă a limbii
şparge (marca Nina Cassian) o provoacă la… limba simoniană, jonglând ghiduş şi
cu limbile tataiană şi mamaiană, Simona Toma este, totuşi, o poetă exotică,
variind posibile concluzii finale (la care deja m-am referit): „o simonă ştie
că/ dintr-o simonă/ rămîne doar numele/ dar şi acela foarte puţin/ pe un geam
aburit/ unde o simonă/ zâmbeşte şi scrie”, p.21…
...
Este (şi) o protejare a unei simone mai mici care va dori să
se facă mare: „o să am ceas/ o să iubesc/ ştie mama mi-a zis/ când iubeşti e ca
şi cum/ ţi-ar toarce o pisică mare pe piept/ deci/ când voi fi mare/ o să am o/
PISICĂ”, p.28-29.
Dar nu se va ajunge la subtilităţile unui T.S.Eliot, în ceea
ce priveşte… Numele ( „But above and beyond there's still one name left over,/ And
that is the name that you never will guess;/ The name that no human research
can discover--/ But THE CAT HIMSELF KNOWS, and will never confess./ When you
notice a cat in profound meditation,/ The reason, I tell you, is always the
same:/ His mind is engaged in a rapt contemplation/ Of the thought, of the
thought, of the thought of his name:/ His ineffable effable/ Effanineffable/ Deep
and inscrutable singular Name.” – iarăşi o punere în abis! Pardon, în
contemplare!), deşi se ştie prea bine că Simona ar putea avea nişte muze
feline!
Direct sau indirect, poemul „este o bubă…” este şi un omagiu
adus scriitoarei Aglaja Veteranyi, cea care ne-a dăruit „De ce fierbe copilul
în mămăligă” şi o sinucidere de care tot uităm, Durerii i se va da un rol
important („singura certitudine pe care o am e durerea/ ea îţi va înflori
trupul şi când colţii fricii/ vor veni să te amuşine să ai mereu/ zahăr cubic
în buzunare/ poţi încerca s-o domoleşti cu blândeţe/ nimic nu e real sau sigur”,
p.39), erotismul e subtil ( ca „în golul mic/ al unei scoici/ uscate”, vezi şi p.74!)
şi nu vom spune nimic aici despre faptul că poeta este o bună cunoscătoare a
limbii germane, căutarea unei certitudini va deveni o obsesie mică, vânată de o
tigresă somnoroasă, p.46, având în loc de dungi cuvinte fragile, fragilitatea
este protejată şi ea în această carte unde o unghie „scrijeleşte pereţii pînă
la carne”, imaginea fetei care îşi alăptează mama devine antologică, p.48,
cititorul este conştientizat, aproape şcolăreşte, că lângă noi se trage tot
timpul „la întâmplare”…
Aşadar, o carte deloc întâmplare, matură, solidă, despre
frumuseţe şi tăişurile ei de cuţit, cu „tot felul de uşi”, în care din pasta
grea a întunericului vechi, trosnind, p.61, se ridică statui, dar nu idoli, ori
„se torc” ulcioare în care păstrează frânturi de suflete, vise, se salvează „filmuleţe”
în care câte o pisicuţă dă gânduri de-a dura, gânduri şi despre singurătatea
absolută a poeţilor, prin care „trec cerbi cai sălbatici/ lişiţe dorm pe luciul
de apă/ în liniştea păstoasă şi frumos colorată/ aştept să înflorească în mine/
un nufăr”…
Este o carte despre primenire şi despre osteneală, în care
un ţânţar poate avea metafora lui, o carte despre o credinţă întrebătoare, cu
icoane pentru biserici zburătoare: „întreb/ la ce sunt bune toate astea/ că
niciodată nu se află/ cum dumnezeu de rămîne/ o inimă întreagă şi aburindă după
ce/ tocmai ai rupt-o şi-ai împărţit-o/ flămânzilor// şi noi/ doar părem că
zburăm/ atîrnaţi de-un vis ce-şi închipuie/ că într-o zi îşi va odihni oasele
obosite/ pe pămînt/ în pămînt”, p.64.
...
O Simonă… şi restul este… Carte!!!
Şi zece desene de Cristiana-Ştefania Culiţă, punctând, vorba
vine, eternul feminin cuibărindu-se „în capul lui doamne-doamne”!
a.g.secară
