 |
| Fotografie de pe adresa de fb al Librăriei Humanitas Galaţi |
În premieră, câteva fragmente dintr-o recenzie a subsemnatului, care va fi publicată în întregime pe Bookhub.ro:
Păsări şi oameni sau...
Titlul prezentării mele are o anume legătură cu un roman
care, iniţial, ar fi trebuit să se numească „Something that happened”, devenit
celebru cu denumirea de „Of Mice and Men”, scriitorul fiind nobelizatul din
1962, John Steinbeck… Desigur, în „Şoareci şi oameni”, titlu sărăcit în limba
română, nu avem de-a face cu nişte copii sau adolescenţi, cel mult cu un
personaj sărac cu duhul, rămas în mintea copiilor, şi poate cu infantilismul în
comportament al altor personaje… Dar s-ar mai găsi nişte asemănări, nu
obligatoriu esenţiale, precum observaţia că titlul cu şoarecii a fost dat după
nişte versuri ale lui Robert Burns, din „To
a Mouse” (Unui șoarece): „The best laid schemes o' mice an' men / Gang aft
agley.”, care, traduse, ne lămuresc astfel: „cele mai bune planuri ale
șoarecilor, ca și ale oamenilor, adesea se risipesc.”
Augustin Cupşa nu scrie despre nişte planuri ale unor păsări
fabuloase, nici măcar despre planurile unor păsări banale sau mai puţin banale,
dar despre proiectele unor aproape adolescenţi, stă să le iasă la unii
buletinul, dar nu numai, la urma urmelor la păsări se gândesc mulţi, proiecte
legate de capturarea unui număr cât mai mare de păsări, pentru care s-ar fi
primit nişte bani (misterul destinaţiei înaripatelor, dacă nu ţineţi cont de
coperta a IV-a, este dezlegat spre sfârşit de carte), despre aceste „proiecte” este
şi nu este în carte!
Cert este că la un moment dat se face o apropiere între
oameni şi păsări şi nu întâmplător naratorul este un puşti poreclit „Pisică”!
Deşi sunt alţii mai motani decât el, ca să ne referim la o cunoscută fabulă în
care unii căţei sunt mai câini decât alte potăi! Aşa cum alţi grauri sunt mai
grauri decât alţi… grauri:
„Pe grauri nu poţi să-i ţii departe unul de altul, dar şi
dacă-i laşi împreună imediat se-ncaieră şi sar să se ciupească de beregată.
Când nu ştiam treaba asta îi lăsam împreună în coş şi ne-am dat seama că-s tare
afurisiţi după ce i-am găsit morţi pe cei mai mulţi dintre ei. Nu-s nişte
păsări bune şi dacă scot nişte triluri simpatice n-o fac de veselie. Pur şi
simplu, ca şi noi, se ademenesc şi-şi trag ţeapă unii altora.” (pp.151-152)
Personaj principal ar fi, pe lângă Edi, la care voi reveni, cândva,
poate mai… pe larg, pe lângă „gaşca” dintr-un cartier mărginaş al Craiovei, pe
lângă Prietenia dintre Edi şi Pisică, aşadar personaj principal ar fi o
nenumită Pasăre a Nostalgiei (după nişte „zile bune”), naraţiunea putând fi
considerată, aşa cum apare iarăşi pe Coperta IV, salingeriană, deşi în
hermeneutică este deja un truc comun să te raportezi la personajul narator din
„De veghe în lanul de secară” când vrei să te referi la un adolescent
povestitor…
Dacă este să ne referim şi la pierderea inocenţei, am putea
să ne apropiem şi de „To Kill a Mockingbird” (filmul ia Oscarul în 1962, când
Steinbeck ia Nobelul) şi aici, exagerând mai mult decât evident, putem vorbi şi
despre… rasism, ţinând cont că un pui de ţigan ia o bătaie soră cu moartea, dar
nu pe criterii rasiste, ci pe criterii care ţin de respectarea vieţii în
general, a vieţii păsărilor în particular… Ca atmosferă, aş putea să mă refer
şi la „Băieţii de pe strada Pal”, un roman azi aproape uitat. De ce nu şi la
„Travesti” de Cărtărescu sau alte fragmente ale lui din „Orbitor”!? Dar poate
exagerez şi aici. Cupşa e Cupşa!
Revenind la „zilele bune”, mai citez un fragment, de la
pagina 148:
„M-am gândit la zilele de vară cu Edi, când mergeam noi doi
şi Larisa la ştrand, pe Titulescu, şi ne bălăceam, şi el m-a învăţat cum să
stai pe spate fără să faci aproape nimic, decât să pluteşti, şi pluteam aşa
prin apa şi prin orele limpezi şi perfecte, şi ce bine era să faci pluta, să
stai pe apă fără să dai prea mult din mâini şi din picioare, nici să te duci în
jos, dar nici să înoţi într-o direcţie, să fii la jumătatea drumului între
fundul apei şi cerul albastru, zilele alea bune pe care le-am avut toţi trei,
şi pentru o clipă mi s-au părut încă atât de aproape că, dacă am fi întins
mâna, am fi putut să le apucăm din nou şi să le ţinem pe loc.”
„Zilele bune”, ale marelui Gatsby sau ale micului Pisică,
sunt acelea care au o anumită lumină, aici Lumina Olteniei, a Sudului despre
care Augustin Cupşa scrie undeva, pe o clapetă:
„Acum sunt departe de casă, dar şi acolo m-am simţit de prea
multe ori înstrăinat, nefiind tocmai de-al
locului. Craiova a rămas unde am lăsat-o, părăsită în mijlocul câmpiilor cu
buruieni şi mărăcini, cu drumuri prăfuite, cu şine de tren care sclipesc în
soarele ucigător, iar timpul ei stă odată cu lucrurile deja trăite. Am scris
despre Sud pentru că Sudul e o stare, şi chiar dacă pleci de acolo, Sudul vine
cu tine oriunde te-ai duce.”
