Angela Baciu, Hotel
Camberi, Tracus Arte, 2017
Poetă de o
sensibilitate aparte, trecută prin experienţa dialogurilor esenţiale (cărţile
sale de interviuri sunt mărturie), cu o maestră Jedi deloc căzută în patimile
lui Luke Skywalker, cel din partea a VIII-a a trilogiei de trei ori stelare, mă
refer la Nora Iuga, poeta fenomenală, adevărat personaj demn de un Război al
stelelor literare, Angela Baciu se întoarce liric cu tot sufletul spre Ceilalţi
(probă de foc pentru un poet, marcat de propriile abisuri şi frumuseţi
sufleteşti), vii-treji ori adormiţi, către cei care se mai pot întoarce (din
lumea umbrelor, altfel decât în romanul lui Jason Mott) doar mulţumită
bunăvoinţei celor vii, mărturie fiind şi acest volum memorabil, „Hotel Camberi”…
Aşa cum am scris şi
într-o recenzie la o antologie a lui Gerry McDonnell, „Am auzit un evreu
irlandez”, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2016, este o altfel de încercare de
abordare a subiectului… învierii morţilor (există morminte evreieşti şi la
Sulina, p.13), de invocare a unui Lazăr-muză cu ajutorul căruia un cimitir
legendar capătă valenţe nebănuite. Cimitirul din Sulina (în opoziţie voluntară
sau nu, din punct de vedere al artei poeticei, cu „Le Cimetière marin”, de Paul
Valéry; apropo de raportul ego-ceilalţi), deoarece despre el este vorba, care,
probabil, în nopţi de Halloween sau de Sfânt Andrei, ar putea părea chiar mai
viu decât oraşul celor vii…
Desigur, în carte nu
este vorba numai despre cimitirul localităţii, şi el un fel de hotel „cu
stafii”, pe care numai poetul autentic le poate vede şi cu care, mai ales,
poate intra în dialog, alt fel de dialog. Portul ni se prezintă astfel:
„altă zi/ aştept pescarii// tiberiu zice că se schimbă vremea/ mirosul de
peşte împrăştie norii/ vin pescarii/ de la crişan/ de la maliuc/ lotcile
scorojite îşi leagănă şoldurile/ femei de o sută de ani// bărbaţi arşi de soare
cu mâneci suflecate/ la jean bart se bea votcă/ pe datorie// în satul vechi
oamenii împrumută zahăr/ olga s-a mutat pe strada a III-a/ într-o casă
albastră// şi/ iar miroase a peşte/ bărbaţii/ se duc la neveste// din farul
vechi mă fixează/ ochii băiatului/ blond” (p.8)...
...
Desigur, multe poeme
par a fi schiţele unor posibile povestiri, toate legate prin firul misterios al
Morţii, cu care, într-un târziu, se intră în dialog la propriu (p.65):
„nu înţeleg ce spui./ clopoţeii
de vânt aleargă anapoda/ încoace şi încolo/ tot strigă la mine furioşi…// tu,
de colo,/ parcă/ moartea ţi se spune,/ în noaptea asta/ las uşa deschisă/ la
casă,/ găsești tu drumul/ chiar dacă/ e eclipsă/ de lună …”
Este o invitaţie bizară
oarecum, ţinând cont de vitalismul Angelei Baciu, de fervoarea cu care trăieşte
Poezia Vieţii, dar şi un alt semn al acelei maturizări artistice despre care
vorbim de câţiva ani buni. Ultimul poem din carte, „bunicul ulianov” nu are
neapărat o semnificaţie demnă de un epilog, dar poate deschide o altă discuţie,
chiar şi pentru fotografi (apropo de aceasta: excelente şi copertele bazate pe
fotografiile Simonei Andrei, al doilea român selectat cu o lucrare de gen
pentru „Vogue”, ediţia italiană): oare, noi, oamenii suntem, esenţa noastră
este - doar lumină divină?
 |
| Cele două fotografii de mai sus sunt dintr-o altă carte, Strada cu zâne, de Geraldine Ghineţ, despre care voi scrie cât mai repede... Autor: tot Simona Andrei! |
Este un fragment dintr-o cronică mult mai amplă, care o să apară în întregime cât de curând...
