 |
| Cristi Pavel cu una dintre armele artistice din dotare... Pentru un Eurovision nou! |
Cristian Pavel, Cotropitor,
Neuma, Cluj-Napoca, 2017
„Cotropitor” este un cuvânt de care, inconştient,
îmi era dor. Era des (destul de des) folosit la modul oficial înainte de 1989:
cotropitorii, fascismul cotropitor, oştirile la fel de cotropitoare ş.a.m.d.
Componenta erotică a termenului ne-o dezvăluie şarmant, clocotitor, orbitor,
cuceritor, restaurator, Cristian Pavel, în cea mai nouă carte a sa…
Şi la poveste de dragoste… pustiitoare, când se ard
toate şi se otrăvesc fântânile, o gelozie pe măsură, demnă de Othello sau de un
terorist cât mai ambiţios, este mai mult decât necesară şi aşa începe şi
volumul: „atât de gelos sunt/ că atunci când respir se exfoliază vopseaua/ de
pe banca de pe care/ tocmai te-ai ridicat// (…)/ că deturnez ca un jihadist/
toate drumurile pe care o iei/ când te desparţi de palma şi pieptul meu”… Se
merge cu sinceritatea geloziei, forând, forând, până la „trecutul tău de fată/
încă de la primul ciclu/ când nici o ursitoare nu m-a ursit/ pe mine, doar pe
mine/ să te fac femeie rotundă/ să te arăt lumii victorios/ ca pe o lucrare
fără de cusur!// apoi ajung să-mi vărs furia/ pe fiecare bărbat care te-a
atins/ care te-a avut/ sub care ai ţipat de fericire,/ de amăgire şi deznădejde.”
O cronică de-a mea la Raiul cu răspundere limitată, Ed.Tracus Arte, Bucureşti, a avut o
funcţie premonitorie, Cristian Pavel devenind «„cel mai îndrăgostit poet” (un
titlu care ar trebui să se acorde din când în când!), cel mai înrudit poet cu
un Daniel Bănulescu ( cel din „Te voi iubi până la sfârşitul patului”), „văr”
apropiat cu un Nicolae Ţone sau Mihail Gălăţanu (cum iubesc oamenii ăştia, cel
puţin în poezie, este de admirat: cum soarele luna, Creaţia Neantul, Taifunul
Taifuna, galaxie pe galaxie ş.a.m.d.)»…
E gata să fie Robespierre, Osama ben Laden, Gandhi,
Buddha, Mohamed, Mesia, Trump, Putin ş.a.m.d., e gata să inventeze tribunale
ale tuturor marilor îndrăgostiţi (bine, pe cei mai de sus, uitaţi-i!) în care
Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda, Brunhilda şi Siegfried, Amor şi Psyche,
Hera şi Zeus, ei, da, şi ei, şi toate celelalte cupluri celebre să fie şi
acuzatori şi acuzaţi: „şi un preşedinte de complet/ cu gura şi inima mea/ îi
condamnă la zădărnicie pe viaţă/ la distanţe şi deşert/ la castrarea fiecărei
bucurii viitoare/ pe măsura celor pe care/ n-au ştiut sau n-au vrut ţie să ţi
le dea.// apoi mă ridic şi mă uit înainte/ cu un frig adânc în oase/ la toţi
cei care au rămas şi acum/ în viaţa ta/ la cei care asudă râvnindu-te/ la cei
care încă te mai ating şi tu tremuri.// şi ghemuit ca un fachir/ pe o pajişte
de cioburi/ mă duc către fiecare dintre ei/ să le arunc câte o mănuşă/ să-i
chem la duel, să-i uşuiesc/ să-i alung de pe lacul tău/ să le iau minţile, să-i
extrag/ din fiecare întâmplare cu tine/ le scriu pe mail, pe facebook şi
hangouts/ despre starea mea de alarmă generală/ despre groaza de a te vedea pe
tine/ sedusă şi dusă, la braţul lor/ în aşternuturi străine/ în patria lor, de
masculi alfa.// eu le explic într-o machetă 3D/ felul în care te iubesc./ (…)//
şi eu, caraghios de gelos,/ le tot spun, fiecăruia/ cum îmi fură,
acaparându-te,/ din timpul de graţie/ le arăt că/ absenţa ta mă îmbătrâneşte/ că,
fără tine, toate garanţiile mele/ expiră mai devreme,/ că nici unul dintre ei
nu te va duce/ într-un rai domestic,/ aşa cum ştiu eu.// la final, toată lumea
râde de fricile mele/ tu însăţi te înfurii de panica mea/ dar până mâine eu
ştiu/ să-mi înving gelozia:/ intru în pământ/ ca un ţăruş/ înfipt direct/ într-o
inimă de vampir.” (pp.9-12)
Evident, nu o inimă de vampir oarecare, ci una de vampir îndrăgostit,
unul dintre aceia interpretaţi de Brad Pitt (oare când nu era îndrăgostit de
Angelina, dar oare când nu a fost sau oare nu mai este?), Antonio Banderas sau
cine mai ştie cine în acea ecranizare după romanele Annei Rice…
Vampirul Cristian Pavel (o, da, la gâtlejul marii poezii a stat poetul şi
a lăsat urme adânci!), pierzându-şi căpăţâna de atâta-amor, se mai îmbracă şi
în uniforma câte unui Garcea (ce, el nu este om, personaj sau ce-o fi, ce, el
nu are voie să se îndrăgostească? De parcă Fuego ar fi de paie! Şi de parcă eu
nu aş avea voie să fiu gelos… pe poezia lui Cristi! Ori pe muză, cine mai ştie?),
vrând să decongestioneze Colentina, ceea ce rezultă ca imagine finală a poemului
(„În seara asta”) fiind exemplar: „stau în mijlocul sensului giratoriu/ şi tot
mă chinui să înţeleg regulamentul tău/ şi priorităţile tale/ şi văd numai
păsări speriate/ zburând dinspre tine fără/ nici un număr de înmatriculare.”
(p.14)
Îndrăgostitul vorbeşte ba cu iubita, misterioasa şi fericita muză, ba cu
cititorul-martor, deloc frivol, atenţie, ajungând chiar să se întrebe cui să se
mai destăinuiască: „cui să spun eu că iubesc din nou?/ că becurile mele hrănesc
electrica/ dintr-odată/ cu lumeni şi lucşi în plus// că pe lângă meniul meu de
vegan/ mănânc şi altă iarbă?// că mă încalţ mai uşor dimineaţa/ şi salut
vecinii cu sportivitate?// cui să explic simplu/ că citesc din cărţile sfinte/ fără
dioptrii?// că urc etajele vitejeşte, fără lift/ că fac lumină în bloc/ doar
povestind?// cui să desenez/ planul meu de zbor/ ce turn de control să
înţeleagă/ schemele mele tremurânde/ de aterizare?// ce prieteni să priceapă/ schimbarea
de macaz?// cum să îi spun eu/ mamei mele fermecate/ că, uite, mamă,/ mai există
minuni:/ m-a mai născut cineva!” (pp.22-23)
Ştiindu-se că în dragoste e ca la războiu, fie rece, fie cald, poetul ar
ridica şi zid chinezesc, şi berlinez, şi trumpănesc, cu mexicul inimii ei oare
sau un zid măcar balcanic, între Serbia şi Ungaria sau pe-acolo, pentru ca, mai
apoi, când Ea o dansa, să cadă toate! Doar ea este o maxima ludica (ce mai
contează limba latină când iubeşti tracomani…ac!) şi mai ştie şi toate
secretele poeziei! Că doar şi iubitul tot din interes este! Interes de iubire!
Şi mai ştie şi limbi exotice şi te poate traduce, parol, până vei fi
intraductibil de gelos, frumos, fericit, belit, scuzaţi expresia, dar rima o
cere, îndrăgosteala te prosteşte, te întoarce la clasici, „te face parc de
distracţii/ în care toţi copiii/ se mânjesc la gură cu vată pe băţ”, cu toate
balele tuturor îndrăgostiţilor de la Adam, dacă o fi ştiut şi el, sărmanul ce e
îndrăgosteala, că oare te poţi îndrăgosti doar de singura femeie pe care o
ştii, mă întreb şi eu, urmându-l pe poet pe „sârma ruginită” a marelui circ
care este Dragostea, cu femeile clown (nu v-aţi întrebat niciodată de ce nu
prea sunt femei clown? Evident, toţi clownii sunt bărbaţi căzuţi în patima
iubirii, dar care au uitat de cine s-au îndrăgostit! Sic!), aşadar de la Adam
încoace că am pierdut şirul, că aşa este când te îndrăgosteşti, chiar şi de
poezie, dragostea e oarbă, nu mai vezi nici că postul de titular scos la
concurs de inima ei, pardon, în inima ei, deja a fost aranjat, cacofonic ca
toate aranjamentele, şi „poeţii cu (sic!) reacţie”, de parcă s-ar putea spune
altfel „avioane cu reacţie”, par să câştige, deşi tu ai făcut tot posibilul, ba
chiar şi imposibilul, dar ce iubită este aceea care nu este dincolo de posibil
şi imposibil, ce fel de muză este aceea care nu are zâmbetul posibilităţii
afişat ca un cod isbn?
Apropo de toate versurile şi poemele în care componenta culinară, care de
fapt ţine de pofte şi dorinţe fireşti (în nefirescul lor gargantuelic ori
pantagruelic), este mult decât savuros-metaforică, cartea poate fi considerată
şi o invitaţie la o mare crăpelniţă erotică (dacă tot am făcut aluzii pentru
cinefili perverşi, în sensul bun al perversiunilor!), unde cititorul este
poftit şi el, în pofida geloziei implicite de la început, să se înfrupte, şi
din maturarea poetului (sic!), dar şi din „duminica trupului” ei. Să se
înfrupte ori să se împărtăşească, eretic: „trupul tău miroase/ duminica asta
înnebunitor/ ca un desert implacabil/ frământat cu făină din rai şi păcate de
cacao/ ca un pandişpan-mozaic.” (p.27)
Câte ceva din misterul Nestematei pare a se disipa
când Dragostea impune izvor nou, poate şi mănăstire nouă, pentru râu, ba nu,
fluviu nou, paralel cu Dunărea: „şi fluviul ăsta paralel, fără nume/ curge prin
alte cartiere/ din viena, budapesta şi belgrad/ trece mai repede/ la câţiva
metri de casele din/ orşova, calafat şi ruse/ ca o dragoste desprinsă dintr-un/
amplu proiect european/ de îmbunătăţiri funciare.// un vas lung şi vesel/
decorat cu beculeţe şi lampioane/ poartă cu el mai departe, spre brăila/
cântecele petrecăreţilor de pe covertă/ iodlerele austriecilor/ ceardaşul
unguresc/ iureşul kolo al sârbilor/ căluşarii oltenilor// toată muzica asta
curge fără oprire/ dusă de fluviul cel nou/ în mii de metri cubi pe secundă/ să
ajungă la galaţi/ la picioarele tale/ pe o faleză neştiută pe care/ tu mă
aştepţi răbdătoare,/ fără să ştii.”
Fiindcă tot veni vorba de iodlere (că de ştrudele ce
să mai zicem!), Cristian Pavel ar inventa şi un Eurovision nou, la care ar
cânta doar Ea, misterioasa Ea (dar oare chiar e gălăţeancă?), geografia („răspândirea
mea în geografie”, p.38) fiind curând şi ea prea puţin pentru a trasa un
posibil drum către sufletul ei. Urmează firesc ceva „deranj în cosmos” (p.30),
ceva „gâlceavă în cer”, o nouă cursă a înarmărilor, noi sateliţi militari, arme
biologice, la urma urmelor, Ea, oricine ar fi, chiar merită: „am crescut
nopţile astea/ ca-n poveşti:/ mai întâi am fost licurici în palma ta/ apoi
floare de mină, apoi lanternă şi reflector/ ieri, rachetă-trasor/ astăzi/ m-am
trezit satelit// acum gravitez în jurul meu şi/ mă uit de dinafară/ la
structura exterioară/ a navei care am fost;/ îi cercetez liniştit punţile
avariate/ fac fotografii, trimit sonde/ îi studiez hăurile şi învelişul de
carne/ încerc/ să-i înţeleg deriva/ de altădat’.// acum sunt imponderabil/ şi
interstelar./ trimit celorlalte civilizaţii/ semnale frenetice în spaţiu//
într-atât de radios sunt că/ ajung să mă răspândesc ca un virus/ fericit şi
foarte contagios/ în întreaga galaxie// şi se face mare deranj în cosmos/ şi
calea laptelui dă în foc/ şi toţi extratereştrii iubesc la fel ca mine.”
(pp.30-31)
Evident că toate serviciile secrete ale lumii sunt
puse pe jar de această nouă dragoste-virus, care poate schimba întregul
univers, toate pluriversurile ş.a.m.d. Criticul de carte raportează unde
trebuie, gravitaţia cuvintelor (dacă tot mi l-am imaginat pe Cristi Pavel ca pe
un George Clooney care o ajută pe Sandra Bullock să se salveze dintr-o astfel
de relaţie păguboasă! Sic!) trebuie salvată, deoarece erezia, o, dulcea erezie
a cuvintelor ei, iată ce poate dicta: „să răstesc piperul şi boiaua şi ardeiul/
să învăţ cărţile ei de bucate/ pe de rost/ să le rescriu de la capăt/ în loc să
le silabisesc/ în loc să le strâng la piept, credincios/ ca pe/ evangheliile
după ea.” (p.34)
Când e dragoste mare, şi dorul de ducă, după cum s-a
mai observat, e imens, e de du-te-vino, ca în „o zi o noapte”, „dor”: „un fel
de magnet teribil/ creşte în mine când nu ești aici/ când mă apucă un dor
furios și inexplicabil/ când închid doar ochii/ şi toate tacâmurile din
sertare/ vin spre mine și mi se lipesc de piept// când toate monezile
cerșetorilor/ vin pe mine să mă fortifice/ şi un scut de furculițe și linguri/
se face armură de cavaler” (p.36) Şi în acelaşi poem, la pagina 37, la fel,
dacă nu chiar mai demn de partea a şaptea la „Piraţii din Caraibe”: „toate
epavele vin la suprafață/ de dor de tine, atrase de ce sunt./ şi toate mă
împresoară, ca-n legende.// nevoia mea de tine le scoate/ dintr-un nămol de
secole/ şi toate comorile lumii/ ajung în mâinile tale.// şi azi, te prind/ în
zdrăngănele și pandantive/ în coliere și brățări// şi eu mă uit lung la tine/
şi nici căpitănia portului/ nu înțelege cum/ a ajuns corabia până aici.// cum
scaunul tău pe care/ scrii recepția ei/ s-a mișcat spre sud-vest,/ spre
bucurești/ cu câteva degete.// cum marea s-a umflat,/ doar peste nisipuri și
cenușă/ doar două palme/ să te aplaude.”
În poemul care dă titlul cărţii, dar şi în cel care
urmează, „asalt”, oarecum, în răspăr (umorul, ironia au şi ele rolul lor în
seducţie! Slavă Domnului, Cristi este şi auto-ironic!), Muza Klio este şi ea
invocată, micul mare Napoleon Cristian Pavel viz(uali)zând inedite campanii
militare şi para-militare (pe lângă reamintirea vremurilor în care se iubea „cu
ceauşescu pe pereţi la şcoală”, p.42, „prima petiţie”). Înrolarea în armata
gândacilor din blocul ei aduce aminte de scenele cu acarienii din „Solenoid”,
miza fiind, într-un fel, alta: „ca
să fiu aproape de tine, m-am înrolat/ în armata gîndacilor din blocul tău./ am
avansat în grad/ până la supremaţia în târât/ până la luptele grele din
tomberon/ până la gradul de şef admirat al/ coleopterelor de pe scară.// abia
atunci am dat semnalul/ să invadăm bucătăria ta curată/ să intrăm prin conducte
şi burlane/ să te năpădim prin ţevile de scurgeri şi pereţi/ să ajung să te
văd.// abia când am năpustit, pe neştiute,/ am ordonat să fie linişte/ să miros
plita, să pipăi lingura.// abia a doua zi te-am văzut la treabă/ la aragazul
tău cu fierturi/ la chiuveta cu legume/ la flacăra unde scazi mâncarea şi
aşteptările tale/ unde te frigi tu la deget, din datorie.// şi tot acolo te-am
văzut nepieptănată şi/ aproape goală, fără sutien/ cu sânii umeziţi de căldură/
cu cuţitul în mână despicând/ zile şi nopţi şi zarzavat şi/ burţi de peşte.// acolo,
cu dulceaţa ta de ardei iuţi/ şi zmeurata ta în stoc/ te-am simţit, cu orbirea
mea de gândac/ cum respiri în lumea ta insuficientă/ cum vorbeşti cu flăcările
şi cenuşa/ cum strîngi punga de gunoi/ cu puteri înzecite.// şi le-am spus
gândacilor mei că/ nu atacăm acolo şi atunci/ că avem lucrări mai grele la
vecini/ că te şi văd deja speriată/ cu sprayuri, dezinfectante şi cârpe/ cum
vii după noi/ să te izbăveşti de nenorocire.// şi la ordinul meu, toţi
combatanţii pleacă/ pe nevăzute/ şi toată gândăcimea dispare chiar dacă eu/
întârzii să te privesc/ chiar dacă ajung să fiu/ un fel de erou, pe fugă,/ strivit
de talpa ta.”
Într-un fel, tot o formă de dragoste l-a
metamorfozat şi pe Kafka în singurul gândac admis al bibliotecilor iubitelor
noastre ascunse, uitate, secrete, misterioase…
Chiar ieri, plimbându-mă cu familia în cartier, am
văzut doi gândaci mari, negri, care-şi dăduseră întâlnire lângă capacul de
canalizare de lângă alimentara din colţ, la o bomboană de chupa chups… Dacă el, dacă o fi fost
vreun el, i-ar fi citit ei acest poem şi i-ar fi povestit de Kafka!
Şi dacă tot veni vorba de mântuitorul acarienilor şi
mai sus de Mesia, ce final mai bun pentru lupta asta de eliberare de sub jugul
cotropitorului (entuziasm al lecturii) ar fi decât un fragment din, evident, un
„deja vu”: „uite cum am ajuns să trag eu pe nas galaţiul/ ca pe un praf
interzis/ uite cum mă prostesc/ să merg pe apă, pe dunăre, ca iisus/ uite cum
cresc eu ca o iarbă, pe ziduri,/ ca buruiana, până la etajul maxim.// dar ceva
îmi spune că/ a venit ceasul plivitului/ ceasul deşteptării/ dimineaţa cu brumă
la gură// şi eu dau furnalele mai încet şi/ vaierul oraşului şi ţipătul meu ca
de văduv/ se amestecă în bădălan, peste port/ şi urcă spre potcoava/ să-şi
caute norocul.”
Pentru necunoscători, „Potcoava” este un alt
complex, „Potcoava de aur”, aproape de centrul vechiului Galaţi, altul decât
complexul unde am văzut eu gândacii şi altul decât complexul mult mai celebru
al lui Petre Barbu…
Bref, această forţare a Declaraţiei de dragoste, a
metamorfozării fizicii cuvintelor şi a dorinţelor în metafizica oricărei
iubiri, siluire radioactivă a propriilor gânduri la adresa fiinţei ascunse în
vizuina oricărei iubiri, toată această vânare de sine care îi întoarce
vânătorului propria piele pe dos, auto-jupuire demnă de nu mai ştiu care poet
persan sau arab, această auto-scalpare (Cristi Pavel şi-a mai făcut seppuku!),
tot ceea ce este, dincolo de orice aproape insignifiante slăbiciuni, cartea
„Cotropitor”, ea, Voinţa de a Iubi, de a te reîndrăgosti, preschimbă poetul în
cea mai performantă armă, bombă atomică, nucleară sau ce-o mai fi ea! Condiment
suprem al unei supe primordiale, „dreasă de dumnezeu”!
Desigur, „soarele e doar o piatră/ a unui inel
anume/ la tine pe deget/ şi tu, fără remuşcări/ ţii mâna la spate”, cartea nu
poate fi chiar o ciupercă nucleară, la sfârşit, asta e, dragostea trece prin
burta sufletului, lumea poate fi (pre)schimbată doar în cărţi, de cele mai
multe ori, pentru Ea, e mai greu să preschimbi (doar scriu poezie şi eu)
paginile în Taj Majal (real): „şi atunci tu te uiți lung la mine/ şi mă măsori
iar de lactoză/ şi te întrebi:/ ce mare brânză o să iasă/ din relația noastră?//
ce o să te faci tu/ cu cașul meu de la gură/ cu urma grasă de pe cuțit/ cu
laptele de capră neagră/ din căușul meu?// şi eu îți spun:/ eu stăpânesc mucegaiurile,/
am ciuperci de verde și albastru pe trup/ mă joc în miez de nucă și boia/ în
chimen și rășini.// stau la maturat în brațele tale/ să pun stele michelin pe
platoul/ cu care visezi/ să razi împrejurimile, într-o carte de chef/ ca pe
parmezan.”
Din acest unghi de vedere, al răzătoarei
îndrăgostite şi de morcovul de ieri şi de strecurătoarea din cuiul vecin,
Cristian Pavel este cheful, pardon, şeful lui Jamie Oliver! Şi este demn, din
alt punct de vedere, de infernul îndrăgostiţilor lui Dante!
Ardeţi fâneţele, otrăviţi fântânile, ascundeţi
cititoarele de poezie!
Este… de „spaimă”! Alt titlu, care demonstrează că
acolo unde este ditamai iubirea este, pe lângă gelozie, de unde am început, şi
multă teamă (!): „de câte ori fugi, aşa mă înspăimânt/ că trec vecinii dintr-o
dată pe furiş să mă îngâne,/ că la butic se închide de frica fiscului/ că toate
florile simt ca mine şi se închid peste zi/ că la meteo e cod portocaliu şi
roşu, inexplicabil.// de câte ori fugi, e alarmă în cartierul meu/ nici
salvările nu mai ştiu ţinta şi/ când nu mai eşti o vreme, cânt în staţii pentru
pompieri/ cântece pentru tine.// în lipsa ta, casa poporului se face mai moale/
şi e bună de pus moţ la tortul nuntaşilor.// eu car colaci de salvare şi bărci
şi frânghii/ mai repede ca personalul calificat/ fac vânt elicopterelor cu
mâinile mele/ suflu în pupa vaselor coastei de ţărm/ pregătesc secţiile de
terapie intensivă/ în care te desenez pe pereţi.” (p.50)
Dragostea, inventând şi ubicuitatea („tu cu toate”),
rămâne Regina acestei lumi şi, poate, spre fericirea deplină a umanităţii, şi a
celeilalte… Fără ea nimic nu e, poate îndrepta şi cocoaşele dromaderilor
(p.60), care pot trece prin găuri de ace, dar şi prin „găurile negre ale
înfrângerii” (p.65), împreună cu poetul care se auto-proclamă rege ori împărat
al jurassicului, premianului, cambrianului, zice că „este deja dinozaur”, ba
poate chiar aisbergul care poate scufunda orice alte iubiri ale Ei, titanice au
ba („şi apa e atât de rece/ că nu mai e apă/ şi eu nu mai sunt carne caldă,/ ci
un sloi care te ţine minte.”, p.74)… ba chiar şi peştele din ciorbă poate ieşi
din farfurie să întrebe de ea…
Şi atunci, poetul o ia de la capăt, poate nu cu
poemul-gelozie, ci cu „eram gata”: „eram gata să ne smulgem limbile/ unul
altuia/ într-un sărut franţuzesc/ să ni le înfulecăm/ din rădăcină/ eram gata
să rămânem/ fără glas şi însângeraţi// eram gata să ne ardem ochii/ unul altuia/
privindu-ne în pupile.// eram gata să ajungem/ nevăzători/ fiecare orbecăind în/
celălalt// eram gata să ne topim frunţile./ cu un fel de creier pane// judecam
fiecare mişcare/ capetele noastre scoteau fum/ unul din celălalt./ eram gata să
ne evaporăm/ să ne incinerăm oasele/ în acea îmbrăţişare// dar a venit o
dimineaţă cu ploaie/ şi fiecare din noi/ ne-am stins şi ne-am răcit/ ca două
şarje de oţel aliat/ ajunse şine de tramvai” (p.76-77).
Poemul cu Ceaikovski
(„prima lebădă”) sugerează o altă posibilă abordare a subiectului, temei,
femeii iubite, cine ştie, poate în viitorul cât mai apropiat. Mania
îndrăgostirii ne poate face, într-adevăr, să negăm chiar şi muzica unui geniu!
Dar iubirea autentică cere înnoire, descoperiri de Americi, colonizări de
Marte, de Venus, o fermă prin care să salvezi economia unei ţări întregi sau
măcar o cămară împodobită cu o „diplomă în pomicultură” scrisă de, evident,
femeia care i-a răsucit capul lui Cristi Pavel într-atât încât ar putea nega
până şi faptul că bufniţele sunt păsări ale înţelepciunii şi că îţi pot roti,
ele singure capul, la 360 de grade! Dar când trece Ea pe stradă, trebuie să
poţi întoarce ceva! Ca şi după poezia lui Cristi Pavel! Frumuseţe cotropitoare
trecând peste frumuseţe, cu iubire pre iubire, foarte greu, precum vedeţi, de
prezentat: „noi
nu știm ce șerpi avem în noi/ ce iese din trupurile și strigările noastre/ ce șosele
și orașe și blocuri ocolim/ să ne zicem noi dragostea noastră/ unul altuia în
vintre.// noi abia mai vedem cum ne târâm într-o/ frumusețe de nepovestit”…
(p.82)
Muşcatul „cu tandreţe
din realitatea atât de puţină” este, în ultimă instanţă, ars poetica lui Cristi
Pavel sau măcar definiţia sa dată… Poeziei… îndrăgostite autentic! Care nu
poate ajunge decât la un alt zid al plângerii, anteantepenultimul poem, care nu
poate fi decât, zidul, între „heaven & hell”, penultimul poem, din care mai
îndrăznim a cita doar atât: „nu mi-amintesc prea bine/ ce am visat astă noapte/
totul era așa de amestecat:/ pene serafice și cozi de drac/ cărți de rugăciune
și carne fierbinte// un soi de rai și de iad se îngânau istovitor/ în somnul
meu.//am vâslit leoarcă în așternut, cu capul dus/ între alb și negru.// am
tras la rame din greu/ între bine și rău/ între șoaptă și urlet/ între iertare
și blestem./ habar n-am unde m-am oprit.” (p.88)
Cine va citi mai
departe va ajunge la o dublă deschidere, dublă chemare, dublu îndemn, care ne
aduce aminte că dihotomia salvează (sau nu) omenia, omenirea, misterul, poate
şi… poezia!
 |
| Alienul! Fotografii de pe pagina de facebook a poetului! |
