Tuesday, August 14, 2018

Din resursele nebănuite ale Poeziei…


Sau raportul lipsit de graţie al unui adjunct de Inchizitor


Dan Vîţă, Dosar de beatificare, Opera Magna, Iaşi, 2017

Şade talentul-păcatul în Dan Vîţă precum Păcatul în Anna Karenina (nu cea din Tecuciul amintit(ă) la pagina 35!)!
Desigur, Dan Vîţă este şi el „o iubictimă” ( un poem se intitulează „Sonet pentru iubictimă”, p.42), eretizând-n (eretele-i neam cu şoimul) vânătoare de poezia sufletrupurilor demne de a fi visate, cântate, poemate „picioarele ei lungi ultimele se scufundă-ncet/ din coapse-i ies în fugă haite de ogari/ în somn goniţi de corn fligorn trompet// cu ochi mărturisitori ca sfânta agnesa-n lupanar/ doarme goală trufaţă cu nimb anahoret/ cu şoldul alb prelung şi arcuat şi princiar// cum iepurele-n fugă gonit de prepelicar/ afazic o acopăr în strigăte de şoim orbicular/ şi mâinile-n aerul cu întuneric o peţesc încet”, p.39.
Din punct de vedere al istoriei ereziilor, Dan Vîţă este un Hannibal Lecter (azi e mai cunoscut decât Rabelais, cu ai săi copii, Gargantua şi Pantagruel) al poeziei şi al credinţei, muşcând din nepoliteţea iubirilor mari şi dătătoare de fiori ai condamnării eterne, jucându-se şi de-a… apocrifele (partea a doua a cărţii, „Faza roman(ă)”, „noul textament” începe cu un astfel de apocrif, partea întâi fiind „Faza diecezană – excepţii de la cele 2 minuni”): „citiţi şi încă de pe acum vă tânguiţi că/ Titlul Poemului/ este greu de dat la o parte cu mâinile voastre/ mirosind/ a cloramină şi dezinfectante/ pregătite de îmbălsămare/ mormântul e gol ca o lăuză/ bolborosind ca o beregată în punga apelor/ înainte de a urca la cer/ se va arăta pe drumul de întoarcere/ şi bineînţeles că dumneavoastră îl veţi confunda cu grădinarul” (p.47)
Dacă vreţi, Dan Vîţă strigă şi el într-un pustiu, un pustiu al anti-materiei (sfinţeniei): un poem este intitulat „(dincolo de desfrâu şi înainte de ispită glasul celei care strigă)”, încercând să nu… încerce împăcarea imposibilă dintre luciditatea acceptării menţionatului desfrâu şi iubirea mai presus de orice iubire a misticilor. Spălând picioarele cuvintelor, el este un mistic al micilor iude care nu vor să fie doar cât valoarea a 30 de arginţi, iubind frumuseţea abstractă a provocatoarelor/provocatorilor de plăceri (incriminate), cerând, printre texte, îndurare: „şchiopătând ca iacob după desfrâu/ de după catapeteasma/ ochilor ca un text neputincios condus de călugării textualieri/ spre locurile cele dintâi la ospăţ/ printre leproşi şi paralitici/ hidropic intru în poemul hidropic/ ca în scăldătoarea de la betezda/ şi aştept/ mişcarea/ apei/ îngerul/ care/ tulbură/ cititorul cel bun care îmi aruncă textul/ vindecându-se-mă” (p.55)
Un prometeism de tip Van Gogh pare să anime bună parte din „aventura” sa: „Atunci cum e când strigătul ei nu se aude tot/ dispar sunete/ de smulgi cearşaful dezgolind-o/ să atingi precum pre-cuvântul/ textul tăiat în urechea lui malhus dinspre/ slugă înspre arhiereu/ dincolo de slugă înspre arhiereu/ de lângă slugă spre iuda foneticul/ fonem lângă arhifonem/ viermi de aer roşu şi vaier în grădină prin mulţimea de caligrafi şi zugravi ca la un tâlhar/ aţi ieşit să mă prindeţi/ când/ poemalhus a fugit gol din text” (p.57)
Destăinuirea cum că, într-un fel, textul poate fi o mlaştină, p.59, fără a rupe din context, ba dimpotrivă, referindu-ne la întregul fenomen liric vîţăean, ni-l poate prezenta pe poet şi ca pe un alt fel de Toma (dacă nu şi un fel de Barabas, după cum ar rezulta din „un exerciţiu de răstignire cu ecorşeul lui barabas”, p.62, sau un alt fel de Ioan, vezi „(despre propria mea decapitare)”, p.83), care ar vrea să creadă cum… crede el, observând non-concordanţa metafizică şi ultrafizică dintre planurile ontologice, fiind, repet într-un fel, un mistic al nefirescului misticismului, între profan şi sacru silabisind că „nu vei fi înfricoşat de memoria care asupreşte/ cuvântul pierdut” (p.60)
Că este pierdut sau că se vrea fi pierdut, este altă poveste!
Fiind întru Text, posibil „desfigurat de cititori/ textul cel vechi de zile”, Dan Vîţă îşi explică într-un fel şi relativ târzia „expunere” a textelor: „să zămisleşti şi-apoi să tăinui/ cum elisabeta” (p.61).
Desigur, omul nostru se poate să se fi distrat bine, să fi fost bucuros, pe lângă sentimentul de seriozitate pe care îl impune… cercetarea lirică: ni se sugerează să fim asemenea Mântuitorului, noi ne recunoaştem limitele şi limitaţiile, încercările, chiar şi aproape eretice sau păgâne de Imitatio Christi, dar şi înfrângerile în aceste demersuri: cu sau fără „moaşte la picnic” „să am poftă/ de peşte fript şi faguri de miere/ pe giulgiu ca la picnic/ să mişc deja/ în treia zi după acea noapte de dragoste” (p.68)
Poetul poate fi un tâlhar sau un criminal lecterian, cu bune gusturi, Dan Vîţă este un histrionic cu har, ieşind sau intrând în rol, din rol în rol, jucându-se cu toate cel sfinte, chiar şi cu Sophia, pe lângă Împărat, şi Ea poate avea goliciunile Ei, este preocupat de „înfăţişările învierii” şi umanităţii raportându-se la miracol („poemul răstignit cu două spinări” quasi-shakespearean), întrebând „primiţi păcătoşi de peste noapte?”, ascultând jazzul zornăitului celor 30 de arginţi amintiţi: „prinşi de friguri pe plajă/ ochii lui ioan bolborosind în apa sărată pe sânii mari ai mariei/ magdalene coborând leneşi ca lifturile/ vechi tremurând/ din toate articulaţiile/ blocându-se între coapse ca între etaje/ strigând după ajutor la vecinul apostol de la 4 (din 12)/ care trăieşte cu o/ mironosiţă tânără şi frumos-înspăimântată…” (p.73)
„Skandalon”? Aşa se numeşte poemul ce urmează, p.74, dar probabil, mai mult ca sigur „soluţia corectă este cealaltă (întotdeauna)”, p.76, aşa se numeşte poemul, poetul ne arată clowneristic serios o limbă de hârtie, p.77, „după Marea mea Schismă de Maria Magadalena”, p.79, alt titlu de poem, în ultimă instanţă Dan Vîţă este un demn urmaş al suprarealiştilor (mistici), ne lasă o Pseudo-Evanghelie Dada, cu personaje, printre altele, „un lamantin şi-un serafim ce dragoste a aerului cu apa”, dar el nu a tăiat cuvinte-hârtii pe care să le amestece apoi într-o punguţă pentru a le extrage separat, ci sinucigaş s-a tăiat pe sine, şi-a deschis beregata obsedantă (din întreaga carte), s-a lăsat părăsit de cuvinte, p.91, şi, totuşi, „iau cuvintele din gura mea şi le pun în gura ei/ (e o tehnică personală de supravieţuire inspirată/ e la priveghiul unui afrodiziac/ - parcă îmbrac mortul după scăldat/ mortul)// cuvintele mici o strâng de-abia îi vin/ îi sunt scurte i se văd pulpele albe/ atunci încep să scriu”, p.91, da, poate fi, nu numai moartea, p.88, „cu conţinut explicit sexual”, dar să nu uităm că s-a scris şi o metafizică a sexului, istoria omenirii este plină de mistica dragostei dintre un bărbat şi o femeie, Adam şi Eva sunt în toate, de la „Tichileşti la Burgos”, de la Tecuci până la Ierusalim…
Ucenicul (vrăjitor al cuvintelor) Dan Vîţă dă lecţii maeştrilor, nu că ar vrea asta, aşa i-a ieşit (glumesc!), este un fel de Cerenkov sui generis, cu Cerenkov începe cartea, scrierea sa este un fel de radiaţie Cerenkov, şi Evanghelica Wikipedie ne lămureşte: „Radiația Cerenkov este radiație electromagnetică emisă atunci când o particulă încărcată electric (cum ar fi un proton) trece printr-un dielectric cu o viteză mai mare decât viteza de fază a luminii în acel mediu, fenomen numit și efect Cerenkov. Strălucirea albastră caracteristică reactoarelor nucleare se datorează radiației Cerenkov. Numele provine de la fizicianul rus Pavel Alexeevici Cerenkov, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1958, primul care a caracterizat acest fenomen.”
Între „(rai urât şi iad frumos)”, titlul poemului de la pagina 30, între Emil Brumaru (un picuşor mai încrâncenat, mai straşnîi, cum ar spune multe dintre personajele ruseşti invocate în carte), Magnificul Tzone, Mihail Gălăţanu, Luca Piţu, Shakespeare, Petrarca şi… Baudelaire, dar aici cu un fel de psalmi-declaraţii de amor ai posibilului rău absolut, care va să zică iubirea femeilor sau a unei femei mai presus de… Orice („astfel că-n mintea mea raiul avea chipul şi asemănarea ei”, p.40), ca să concluzionăm, poetul îşi propune si(n)gur propriul dosar de beatificare… literară, zâmbind sincer a spovedanie.
Dacă nu iese chiar din mantaua lui Gogol, din cămaşa de condamnat la moarte a lui Dostoievski se trage aproape sigur Dan Vîţă (în propria ţeapă), cu ajutorul iubitei iubire, putând să se joace de-a Karamazovii toţi (altfel decât Mihail Gălăţanu în al său „Ultim Karamazov”), să interpreteze toţi posedaţii, demonii…
Bref, un poet aproape ascuns, doar pentru cunoscători (până acum de apreciat), propune, în fine, întregii lumi, un dosar… X al „noii sincerităţi” literare, de… analizat şi de tratat în noi şi noi estetici, inumane, postumane, postapocaliptice ş.a.m.d. Aceasta dacă nu e cumva primul pas al unei noi revoluţii dionisiace! Eclectice, diogenice, dându-se ambiguităţii condiţiei umane ceea ce este al Cezarului!

© a.g.secară