Sau
raportul lipsit de graţie al unui adjunct de Inchizitor
Dan Vîţă, Dosar de beatificare, Opera Magna, Iaşi,
2017
Şade talentul-păcatul în Dan Vîţă precum Păcatul în
Anna Karenina (nu cea din Tecuciul amintit(ă) la pagina 35!)!
Desigur, Dan Vîţă este şi el „o iubictimă” ( un poem
se intitulează „Sonet pentru iubictimă”, p.42), eretizând-n (eretele-i neam cu
şoimul) vânătoare de poezia sufletrupurilor demne de a fi visate, cântate,
poemate „picioarele ei lungi ultimele se scufundă-ncet/ din coapse-i ies în
fugă haite de ogari/ în somn goniţi de corn fligorn trompet// cu ochi
mărturisitori ca sfânta agnesa-n lupanar/ doarme goală trufaţă cu nimb
anahoret/ cu şoldul alb prelung şi arcuat şi princiar// cum iepurele-n fugă
gonit de prepelicar/ afazic o acopăr în strigăte de şoim orbicular/ şi
mâinile-n aerul cu întuneric o peţesc încet”, p.39.
Din punct de vedere al istoriei ereziilor, Dan Vîţă
este un Hannibal Lecter (azi e mai cunoscut decât Rabelais, cu ai săi copii,
Gargantua şi Pantagruel) al poeziei şi al credinţei, muşcând din nepoliteţea
iubirilor mari şi dătătoare de fiori ai condamnării eterne, jucându-se şi de-a…
apocrifele (partea a doua a cărţii, „Faza roman(ă)”, „noul textament” începe cu
un astfel de apocrif, partea întâi fiind „Faza diecezană – excepţii de la cele
2 minuni”): „citiţi şi încă de pe acum vă tânguiţi că/ Titlul Poemului/ este
greu de dat la o parte cu mâinile voastre/ mirosind/ a cloramină şi
dezinfectante/ pregătite de îmbălsămare/ mormântul e gol ca o lăuză/
bolborosind ca o beregată în punga apelor/ înainte de a urca la cer/ se va
arăta pe drumul de întoarcere/ şi bineînţeles că dumneavoastră îl veţi confunda
cu grădinarul” (p.47)
Dacă vreţi, Dan Vîţă strigă şi el într-un pustiu, un
pustiu al anti-materiei (sfinţeniei): un poem este intitulat „(dincolo de
desfrâu şi înainte de ispită glasul celei care strigă)”, încercând să nu…
încerce împăcarea imposibilă dintre luciditatea acceptării menţionatului
desfrâu şi iubirea mai presus de orice iubire a misticilor. Spălând picioarele
cuvintelor, el este un mistic al micilor iude care nu vor să fie doar cât
valoarea a 30 de arginţi, iubind frumuseţea abstractă a
provocatoarelor/provocatorilor de plăceri (incriminate), cerând, printre texte,
îndurare: „şchiopătând ca iacob după desfrâu/ de după catapeteasma/ ochilor ca
un text neputincios condus de călugării textualieri/ spre locurile cele dintâi
la ospăţ/ printre leproşi şi paralitici/ hidropic intru în poemul hidropic/ ca
în scăldătoarea de la betezda/ şi aştept/ mişcarea/ apei/ îngerul/ care/
tulbură/ cititorul cel bun care îmi aruncă textul/ vindecându-se-mă” (p.55)
Un prometeism de tip Van Gogh pare să anime bună
parte din „aventura” sa: „Atunci cum e când strigătul ei nu se aude tot/ dispar
sunete/ de smulgi cearşaful dezgolind-o/ să atingi precum pre-cuvântul/ textul
tăiat în urechea lui malhus dinspre/ slugă înspre arhiereu/ dincolo de slugă
înspre arhiereu/ de lângă slugă spre iuda foneticul/ fonem lângă arhifonem/
viermi de aer roşu şi vaier în grădină prin mulţimea de caligrafi şi zugravi ca
la un tâlhar/ aţi ieşit să mă prindeţi/ când/ poemalhus a fugit gol din text”
(p.57)
Destăinuirea cum că, într-un fel, textul poate fi o
mlaştină, p.59, fără a rupe din context, ba dimpotrivă, referindu-ne la
întregul fenomen liric vîţăean, ni-l poate prezenta pe poet şi ca pe un alt fel
de Toma (dacă nu şi un fel de Barabas, după cum ar rezulta din „un exerciţiu de
răstignire cu ecorşeul lui barabas”, p.62, sau un alt fel de Ioan, vezi
„(despre propria mea decapitare)”, p.83), care ar vrea să creadă cum… crede el,
observând non-concordanţa metafizică şi ultrafizică dintre planurile ontologice,
fiind, repet într-un fel, un mistic al nefirescului misticismului, între profan
şi sacru silabisind că „nu vei fi înfricoşat de memoria care asupreşte/
cuvântul pierdut” (p.60)
Că este pierdut sau că se vrea fi pierdut, este altă
poveste!
Fiind întru Text, posibil „desfigurat de cititori/
textul cel vechi de zile”, Dan Vîţă
îşi explică într-un fel şi relativ târzia „expunere” a textelor: „să zămisleşti
şi-apoi să tăinui/ cum elisabeta” (p.61).
Desigur, omul nostru se poate să se fi distrat bine,
să fi fost bucuros, pe lângă sentimentul de seriozitate pe care îl impune…
cercetarea lirică: ni se sugerează să fim asemenea Mântuitorului, noi ne
recunoaştem limitele şi limitaţiile, încercările, chiar şi aproape eretice sau
păgâne de Imitatio Christi, dar şi înfrângerile în aceste demersuri: cu sau
fără „moaşte la picnic” „să am poftă/ de peşte fript şi faguri de miere/ pe
giulgiu ca la picnic/ să mişc deja/ în treia zi după acea noapte de dragoste”
(p.68)
Poetul poate fi un tâlhar sau un criminal lecterian,
cu bune gusturi, Dan Vîţă este un histrionic cu har, ieşind sau intrând în rol,
din rol în rol, jucându-se cu toate cel sfinte, chiar şi cu Sophia, pe lângă
Împărat, şi Ea poate avea goliciunile Ei, este preocupat de „înfăţişările
învierii” şi umanităţii raportându-se la miracol („poemul răstignit cu două
spinări” quasi-shakespearean), întrebând „primiţi păcătoşi de peste noapte?”,
ascultând jazzul zornăitului celor 30 de arginţi amintiţi: „prinşi de friguri
pe plajă/ ochii lui ioan bolborosind în apa sărată pe sânii mari ai mariei/
magdalene coborând leneşi ca lifturile/ vechi tremurând/ din toate
articulaţiile/ blocându-se între coapse ca între etaje/ strigând după ajutor la
vecinul apostol de la 4 (din 12)/ care trăieşte cu o/ mironosiţă tânără şi
frumos-înspăimântată…” (p.73)
„Skandalon”? Aşa se numeşte poemul ce urmează, p.74,
dar probabil, mai mult ca sigur „soluţia corectă este cealaltă (întotdeauna)”,
p.76, aşa se numeşte poemul, poetul ne arată clowneristic serios o limbă de
hârtie, p.77, „după Marea mea Schismă de Maria Magadalena”, p.79, alt titlu de
poem, în ultimă instanţă Dan Vîţă este un demn urmaş al suprarealiştilor
(mistici), ne lasă o Pseudo-Evanghelie Dada, cu personaje, printre altele, „un
lamantin şi-un serafim ce dragoste a aerului cu apa”, dar el nu a tăiat
cuvinte-hârtii pe care să le amestece apoi într-o punguţă pentru a le extrage
separat, ci sinucigaş s-a tăiat pe sine, şi-a deschis beregata obsedantă (din
întreaga carte), s-a lăsat părăsit de cuvinte, p.91, şi, totuşi, „iau cuvintele
din gura mea şi le pun în gura ei/ (e o tehnică personală de supravieţuire
inspirată/ e la priveghiul unui afrodiziac/ - parcă îmbrac mortul după scăldat/
mortul)// cuvintele mici o strâng de-abia îi vin/ îi sunt scurte i se văd
pulpele albe/ atunci încep să scriu”, p.91, da, poate fi, nu numai moartea,
p.88, „cu conţinut explicit sexual”, dar să nu uităm că s-a scris şi o
metafizică a sexului, istoria omenirii este plină de mistica dragostei dintre
un bărbat şi o femeie, Adam şi Eva sunt în toate, de la „Tichileşti la Burgos”,
de la Tecuci până la Ierusalim…
Ucenicul (vrăjitor al cuvintelor) Dan Vîţă dă lecţii
maeştrilor, nu că ar vrea asta, aşa i-a ieşit (glumesc!), este un fel de
Cerenkov sui generis, cu Cerenkov începe cartea, scrierea sa este un fel de
radiaţie Cerenkov, şi Evanghelica Wikipedie ne lămureşte: „Radiația Cerenkov
este radiație electromagnetică emisă atunci când o particulă încărcată electric
(cum ar fi un proton) trece printr-un dielectric cu o viteză mai mare decât
viteza de fază a luminii în acel mediu, fenomen numit și efect Cerenkov.
Strălucirea albastră caracteristică reactoarelor nucleare se datorează
radiației Cerenkov. Numele provine de la fizicianul rus Pavel Alexeevici
Cerenkov, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1958, primul care a
caracterizat acest fenomen.”
Între „(rai urât şi iad frumos)”, titlul poemului de
la pagina 30, între Emil Brumaru (un picuşor mai încrâncenat, mai straşnîi, cum
ar spune multe dintre personajele ruseşti invocate în carte), Magnificul Tzone,
Mihail Gălăţanu, Luca Piţu, Shakespeare, Petrarca şi… Baudelaire, dar aici cu
un fel de psalmi-declaraţii de amor ai posibilului rău absolut, care va să zică
iubirea femeilor sau a unei femei mai presus de… Orice („astfel că-n mintea mea
raiul avea chipul şi asemănarea ei”, p.40), ca să concluzionăm, poetul îşi
propune si(n)gur propriul dosar de beatificare… literară, zâmbind sincer a
spovedanie.
Dacă nu iese chiar din mantaua lui Gogol, din cămaşa
de condamnat la moarte a lui Dostoievski se trage aproape sigur Dan Vîţă (în
propria ţeapă), cu ajutorul iubitei iubire, putând să se joace de-a Karamazovii
toţi (altfel decât Mihail Gălăţanu în al său „Ultim Karamazov”), să
interpreteze toţi posedaţii, demonii…
Bref, un poet aproape ascuns, doar pentru
cunoscători (până acum de apreciat), propune, în fine, întregii lumi, un dosar…
X al „noii sincerităţi” literare, de… analizat şi de tratat în noi şi noi
estetici, inumane, postumane, postapocaliptice ş.a.m.d. Aceasta dacă nu e cumva
primul pas al unei noi revoluţii dionisiace! Eclectice, diogenice, dându-se
ambiguităţii condiţiei umane ceea ce este al Cezarului!
© a.g.secară
