Wednesday, February 21, 2018

Moscheea albastră, alte umbre



Minaretul al cincilea


„Privirile nu-L ating. El este cel care atinge privirile.”

Coran, VI, 102

De acolo, de sus, văd întreaga lume, toţi oamenii/ cântând, jucând, dansând, sărind în sus/ de bucurie/ că sunt siguri/ de privirea lui Dumnezeu

Sedat Anar cântând Gidem Dedim Aman Yarenlerim Darıldı,/ din spatele său, Edgar Allan Poe,/ de pe un cotor de carte, priveşte în gol/ iar golul îl priveşte şi el

Privirea Taină, cuvintele-stele, dincolo de zile şi nopţi,/ istoria ca o pelerină a lui Dumnezeu/ care zboară, zboară/ duce suflete încolo şi încoace

Ochii sufletului acoperind ochii trupului cu aripi de îngeri/ ca într-un joc de-a v-aţi-ascunselea/ Privirea având aripi cărţi sfinte, întorcând pământul precum pruncul o minge de om

Precum cărturarul fila manuscrisului uitat pe scările minaretului/ trecând de la noapte la zi/ de la zi la noapte, numai dând fila/ dându-şi toată viaţa numai pentru un zâmbet al Cerului

Nu-n oglindă, nu-n icoană, nici măcar în cuvintele care trăiesc mai mult decât omul/ nici măcar în stele: surâsul Cerului - doar atunci când gândul se-odihneşte pe gândul despre gând

Trăgând privirea ca pe-o pelerină caldă, gândul caută formula somnului viu,
Somnului poartă, poartă de om-minaret, fulgerând către înalt

Omul-vis, caligrafie pe oglinda Cerului de dincolo de Cer, omul-vis uitându-l pe celălalt om,/
Care scrie ori citeşte chiar acum despre aceste cuvinte-n care mor, născându-se, flori, păsări măiestre, lei jucându-se de-a mieii, iubiţi şi iubite, copii de stele, copii de vis în labirint:

Acolo Muhyi-d-dîn Ibn’Arabî murmură la nesfârşit:
„Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate vedea. Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate auzi. Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate cunoaşte…”

Gândul poetului se risipi, ca norul care-a-mbrăţişat vârful minaretului…
Dar nimeni nu văzu nimic, poate doar ochii de nedovedit ai vântului, nimeni nu ştiu nimic, poate doar nimicul care nu credea în nimeni…