Monday, December 10, 2018

Un bunic în ţara Evelor



 VALERIU VALEGVI, EVA PRINTRE DEGETE, Ed. Detectiv literar, Bucureşti, 2018

Valeriu Valegvi, nu chiar străin de lirica erotică, dar „tratând-o” cu mănuşi de chirurg ori de magician misterios, se apropie de temă, în această cea mai nouă carte a domniei sale cu o anumită uimire, aşezând un surprinzător semn de egalitate între aceasta şi iubirea mai presus de orice iubire, chiar atunci când este vorba de iubirea dintre un bărbat şi o femeie.
Un tată de fete poate înţelege cel mai bine paradoxul. Deşi în carte nu este vorba doar despre Oana, fata scriitorului, căreia îi este dedicat un grupaj, cel de început: „CÂND CREDEAM CĂ AM SCĂPAT-O PE EVA (Șapte scrisori către Oana)”.
Uimirea vine şi de la Eugen Ionescu, de unde este preluat moto-ul cărţii:
„Uimirea este starea de spirit în care o anumită conștiință este sfărâmată, în care o altă conștiință apare ori este pe cale de a apărea sau n-a apărut încă.”
Când omul se îndrăgosteşte, mai ales de boţul de humă care i se prezintă la maternitate, dar şi de eternul mister feminin, este sfărmat, nu la modul distructiv, ci la modul iertării, mântuirii, acordării „unei noi şanse, o nouă şansă mai ales la Bucuria de a fi (SĂ NE BUCURĂM: Uite-așa pe îndelete/ cât ai zice pește/ să ne bucurăm/ de a visului paloare/ grijulii/ cu a mirării candoare întinsă/ până hăt în marginea marginii/ contemporani clipei ce-a fost.”). A fi şi părtaş la tainele Universului.
PRIMA SCRISOARE sună aşa, pe final: „…cu meandrele sufletului nu-i de joacă mi-am spus/ gând pe care ți l-am transmis cu o strângere/ de degete delicată recunosc./ dar timpul se gată/ și păsări călătoare amână plecarea/ ori că aici apa-i prea de soi/ ori că pietrele nu prisosesc/ în așteptarea cavalerului rătăcitor”…
Seriozitatea poetului ştie că nici cu meandrele poeziei nu este numai de joacă, că în final, deoarece există întotdeauna un final, nu ştim dacă este şi cu happy end, finalul de după final, „jocul secund”, de după melci sau vag barbilian, viaţa-poezie trebuie să aibă grijă să nu vină gaia mai devreme!
Umorul lui Valeriu Valegvi, despre care am scris mai rar, este unul special, şi-l permite, într-un fel, numai cu cei foarte apropiaţi. Într-un fel, Valeriu Valegvi este un fel de înger, nu decăzut, ci rămas pierdut în propria sa poezie, care-şi trage seva de pe vremea primei Eve:
„Când credeam că am scăpat-o pe Eva printre degete/ ai apărut tu./ doi îngeri puși pe șotii/ te țineau strâns de mâini./ aproape că nu mai speram/ să se întâmple nașterea ta./ în fond ce vântură ciutura prin aurifere albii/ ca să se așeze trupul în minunate proporții?/ să se așeze trupul”
„Sălbaticul” la care se referă poetul într-o scrisoare poate fi îngerul, poate fi demonul, poate fi bestia, poate fi sufletul „mistuit/ de urmele celui care am fost/ mai mult decât o promisiune”, în ultimă instanţă Omul fiind capabil într-adevăr să-l iubească cu adevărat doar pe cel apropiat, adevăratul „Aproape”: „ascultă-mi inima cum bate/ în ritmul candorilor neconsumate./ am nevoie de briza sângelui tău Oana./ cum aș putea să continui martor și personaj principal/ în saga-mi de tăria vinului de zei/ fără să nu ating măcar cu închipuirea/ aura sufletului tău?”
Încet, încet, de ceva vreme Valeriu Valegvi a început un fel de doctorat întru suflete ( doar ele sunt predispuse la pândă permanentă!) „hoinărind/ prin văile memoriei/ ciulind urechile/ la cântecele/ bârfitoarelor ursitoare”. Gândul, de suflet sau nu, „mereu flămând de fantasmele/ lovite de streche?” este chemat la judecata poetului, care dă sentinţe, ceremonios, precum în poemul cu titlul „Pe drumul dimineţilor”;  în versuri, îndemnuri care întregesc miturile Arcadiei:
„Cercetați izvoare/ ce nici cu gândul/ nu le veți dobândi/ cercetați izvoare/ cu ochii deschiși/ spre dureroase genuni/ și sunete nalte/ cercetați izvoare/ cum nu se vor consemna/ prin cele istorii/ intrate-n eclipsă/ doar să cutezi/ aceste izvoare/ să le-astupi/ cu vreo himeră ceva/ și-atunci să vezi/ cum aceste izvoare/ vesele-n priveliști/ brusc vor încărunți”
Un poem se intitulează LA TRÂNTĂ. Citindu-l, înţelegi miza nu numai a acestei cărţi, ci a ultimelor două-trei ale scriitorului: memoria şi desăgele încărcate ale sufletului, cu jucăriile mântuirii la care se joacă o moarte-copil, o moarte copil îndrăgostită de vânat ( chiar „de atunci vânătorul/ nu a mai nimerit nicio țintă. nici puterile nu l-au mai/ ținut să-și cinstească viața printre umbrele vânatului.”) şi de pescuit, gata să dea aproape totul pentru peştele cel mare:
„Nu se lasă pescarul/ până nu prinde/ peștele cel mare./ de genunchii vineții/ atârnă cămășile mirelui de altădată./ peștele cel mare/ tot dă târcoale-n visele luuuuungi/ unde mrenele torceau/ cântecul de pierzanie./ peștele cel mare/ de gât cu tinerețea”
Iubirea-peşte, peştele iubirii, peştele care ştie totul, dar tace precum Moartea, în versurile coloanei sonore de la „Arizona dream”, pentru că peştele ŞTIE; aşteptând împăcări miraculoase, aşteptând a doua venire a Pescarului-păstor!
Proaspăt bunic al Ştefaniei, Valeriu Valegvi poate scrie nepoţilor aşa cum „scrie la biblie” scrisori, aşa cum scrie şi copiilor săi, despre sfinţenia şi lipsa de sfinţenie a înstrăinării, căutării, „marșul nocturn al mugurilor spre Eden”, a slăbiciunilor, a îndoielilor, a lucidităţii, încăpățânării, umilinței, stângăciilor… Dar este precum o icoană ascunsă după o coloană de biserică vie! Ca imaginea Mamei întâlnind în paradis o Evă a redempţiunii, îmbrăţişând-o ca pe o muză misterioasă, şoptindu-i că nu-i lipseşte nimic, ia Eva, (alt) „portret în mişcare” cântând ca o giocondă „eternitatea lucrurilor firești”, ne mai dăruind „mărul de aur” altfel decât cum se cade…
Mai filosof chiar decât ar bănui domnia sa, Valeriu Valegvi se îndreaptă spre „latifundiile spiritului” pentru a-şi revendica, nu pentru sine, ci pentru urmaşii urmaşilor săi, Reveria Supremă, absolută, a sentimentului plenitudinii Existenţei-Poezie!
În această carte, Valeriu Valegvi este aproape un poet al… tuturor dimineţilor lumii. „Pe drumul dimineţilor”, ca un personaj al lui Lewis Carroll, personaj necunoscut, simpatic precum cerneala, dispărând, ba apărând, campion al jocurilor umbrelor („I. Te crezi atletul umbrei/ la intersecția sinelui cu uitarea/ mai mult decât o picătură/ mai puțin decât o desfrunzire/ un ecou al mirării”…, p.70), împărţit între o Regină Roşie şi una Albă, misterioase, recitându-le:
„Lucrurile importante s-au spus deja./ poți ieși liniștit pe ușa din față/ cu vedere spre grădina lui Don Quijote./ obrazul rămas nepălmuit/ nu-l mai ascunde în zadar./ berzele construiesc noi cuiburi/ peștii sar peste același stăvilar/ ce era de neînțeles ne vor desluși savanții./ lucrurile nu trebuie lăsate așa (vai de mama/ dezlegării nodului gordian)”…
„Mai mult al gândului”, cavaler al visului paloare, apărător al candorii stelelor ce suntem cu toţii, praf sau nu, poet al noimelor sclipirii astrelor în noaptea sufletelor noastre, „sclipirile din pustie”, Valeriu Valegvi veghează „la umbra muşcatelor” vindecarea unor răni care au fiinţa zâmbetelor de martiri…