Mai întâi am vrut să scriu despre cum este să stai la căpătâiul simţului umorului, am încercat să zâmbesc, precum Nikita, Anne Parrilaud, în filmul lui Luc Besson de când eram tânăr, am văzut că am reuşit, am zis că voi reveni altădată la priveghi.
Mai apoi am citit în întregime "Belgia, drogherii şi avarii în ploaie", a prea bunului meu prieten, Paul Blaj...
De fapt, o mai citisem, poate chiar de mai multe ori, dar savurând poem cu poem, sărind, ca într-un şotron cortazarian... Şi, într-un fel, cartea poate fi considerată şi un roman experimental...
Are are două părţi, „Maestrul parantezelor şi
ploaia” (eu, care eram Regele Parantezelor!) şi „Enigma caldă a semnelor de rămas bun”, este… îmbibată de ape, ape heracliteene metafizice şi nu numai (ceea ce îmi dă fiori, gândindu-mă la acoperişul apartamentului meu, unde au loc mereu înflitraţii!), şi
„clipocită” până la ultima filă, unde este surprins un „flagrant pentru o
păpădie” („m-am pus pe o bancă udă/ aveam părul ciufulit/ iar obiectele mele
împingeau în aer idei surprinse”) ultimul vers fiind, poate, prea magnetizat
de… insuportabila uşurătate a adevărurilor: „întregul sistem planetar e
construit pe ascultatul la uşi/ îmi ziceam distrus/ până s-a strigat la masă şi
am mâncat cu poftă// un maidanez a scheunat mult în noaptea aceea// poate şi la
ei finalul vieţii e magnetul adevărurilor”…
Într-un fel (nostalgic, şi după lecturile din ceh), ni-l
putem imagina pe Paul Blaj ca pe un personaj kunderian (sau de-al lui Modiano,
amintit în „visele tânărului cocor”, p.64) care intră… „într-un delir
nesfârşit” (aşa se numeşte penultimul poem din carte), care potriveşte cuvinte
cam aşa: „nu ştiu încotro se îndreaptă viaţa mea”; „aş vrea un delir nesfârşit
în care să vorbesc cu toţi cei dragi/ să le uit sicriele aş vrea, se poate,
domnule doctor?”; „singurul meu drog e cititul de la ora 4 a.m. când mă trzesc
odihnit/ şi am chef de budincă/ zilele trecute am cumpărat o bicicletă fitness
sunt se pare/ hiperactiv şi nu am o viaţă sedentară/ atâtea lucruri minunate se
întâmplă când sunt singur/ încât nu mă mai întreb de ce într-o competiţie
serioasă cu moartea/ de obicei nu te poţi baza pe nimeni”; „tot ce se poate
întâmpla e să distrez lumea invontar/ şi dacă aşa mă voi izola de voi/ să nu
uitaţi că vă iubesc/ cum a iubit noe porumbelul cu ramura de măslin sau avraam/
berbecul ce l-a înlocuit pe isaac/ iar dacă uitaţi oare cine va avea de
pierdut?”…
Aşadar, finalul aproximativ (al cărţii propriu-zise) este
oarecum apăsător, Truman Paul Blaj din „Truman Show” Paul Blaj (în „ora de
onestitate”, p.29, superb poem, iată o încheiere care te poate duce cu gândul
la filmul american: „când privesc în urmă parcă/ toţi mi-au legat şireturile
unul de altul şi aşteaptă/ să vadă ce se întâmplă”) pare să nu aibă tonusul bun
al personajului din film, aluzia la potop este evidentă, la urma urmelor Paul
Blaj este un rebel fără cauză, care are un hoţ în el gata să fure toate ploile
din lume, dar şi, evident, happy endurile: „mai ţii minte tată când mă ţineai
de braţ şi ne plimbam/ în belgia cu soarele de toamnă aurindu-ne şi aleea aceea
caldă/ şi dorinţa mea să tot stai? (…) după ce plecai din bruxelles-ul ploua
până derbedeul din mine nu căuta scăpare/ acel derbedeu angelic care făcea
avansuri fiecărei trântituri de apă” (p.66)…
Căruia îi place să creadă „că Dumnezeu inventează un miracol
în/ fiecare” (p.62)…
Dar despre poet şi Dumnezeu, despre Dumnezeul din poezia sa,
la cel mai apropiat popas… Că doar tot despre o poveste de iubire este vorba şi
tot o căutare a unei cărţi care să ne facă mai vii decât suntem, după cum sună
poemul care aduce „deznodământul” părţii I, deoarece aşa se întâmplă când nu
aparţinem vremurilor noastre:
„boala mea priveşte insistent orizontul/ îmi pun mâna între
genunchi după un loc mai cald/ şi e atâta linişte despre ceea ce suntem”
(p.49)…
No comments:
Post a Comment