Atunci când Turcia era unica salvare pentru unii...

Din presa online:

"Volumul "Ultimul tren spre Istanbul", de Ayşe Kulin, tradus în 23 de limbi şi recompensat cu premiul Roma în Italia şi trofeul pentru cel mai bun roman acordat de comunitatea evreiască din Consiliul European este publicat în română la editura Nemira, arată un comunicat remis MEDIAFAX.

Cartea este descrisă de editori ca o combinaţie fermecătoare de roman de dragoste, roman istoric şi roman de război şi este publicată în colecţia Damen Tango, scrie Mediafax."

Am îndrăznit să scriu câteva rânduri, din care public aici un mic fragment, restul fiind cât de curând de găsit pe Bookhub.ro!

 

Deşi evenimentele încep a fi relatate încă din anul 1933, punctul culminant este atins în anul 1943, când situaţia se prezenta cam aşa, din punctul de vedere al diplomaţiei turceşti: „…dacă Germania ar fi invadat Turcia, Rusia ar fi putut să-ţi trimită propriile trupe, sub pretextul că vine în ajutor. Inönü, cu pantofii lui de modă veche, dansa un vals periculos, pe o suprafaţă tare alunecoasă, cu trei primadone masive. În timp ce Marea Britanie îşi petrecea braţele pe după mijlocul lui, încercând să-l facă să se întoarcă spre ea, Germania îi apuca mâinile, trăgându-l către ea, iar Rusia îl călca pe picioare, cu masivele ei cizme de luptă.” (p.215-216) La pagina 6: „Trăiau vremuri tulburi, Turcia se pomenise între diavol şi marea cea adâncă.”

Mustafa İsmet İnönü (n. 24 septembrie 1884, Izmir; d. 25 decembrie 1973, Ankara) a fost preşedintele Turciei în timpul celui de-al doilea război mondial. În carte sunt prezentate câteva momente de negociere, preşedintele dovedindu-se un as al diplomaţiei!

  

Pasiunile sunt şi ele personaje principale, sunt atracţii interzise, apropo de tradiţii, un medic psihiatru se îndrăgosteşte de Sabiha, dar aceasta nu cedează, veţi vedea de ce, Sabiha este, într-un fel femeia fatală, şi un alt diplomat, Tarik, se îndrăgosteşte de ea, în stil… turcesc, iubirea este ascunsă, dar plecând la muncă la Paris, se angajează să facă orice pentru a o salva pe Selva (de fapt, pe numele întreg, Behice Selva Kırımlı, ı fiind aproximativ un „î”!), dacă va fi cazul, mai ales că, în scurt timp, sora exilată va avea un copil, botezat după numele altui personaj marcant, cel care însă nu a fost de acord cu căsătoria fiicei sale cu un evreu, deşi în planul său de educaţie era şi o mult mai mare toleranţă: Fazil Reşa Paşa! Care „îl admira enorm pe Atatürk, dar îi era loial sultanului”, mai ales în timpul evenimentelorde după Primul Război Mondial!

Scena finală a cărţii îl surprinde pe acesta, pe bătrânul demnitar otoman, greu încercat de destin, kismet, într-o manieră picturală, de o nobleţe aparte, parcă certând, prin atitudine, toate prejudecăţile omenirii!

La urma urmelor, mesajul acesta ar fi, din totdeauna: Iubirea poate învinge!

Ochii străzilor gălăţene (I - Dogăriei)

Vindecare de taine? Alina Marieta Ion, poezie handmade...

În avanpremiera primei ediţii a Salonului Axis libri 2019, din ziua de joi, 14 februarie, un fragment dintr-o cronică mai amplă la a doua carte a Alinei Marieta Ion:

Dacă în plan metafizico-mistic, poeta Alina Marieta Ion declară (cu seriozitatea oricărui singuratic poem!, aşadar relativ!) că nu mai face nimic, doar se mută dintr-un vis în altul până când o să ajungă să-i zică tot lui Dumnezeu („Practica incertitudinii”, p.38), în privinţa liricii, ca vehicul luminat înspre supra-înţelegerea destinului care poate îndemna la wu wei, la practica zen, se practică o anume certitudine, aceea a existenţei Frumuseţii, indiferent de tragedia condiţiei umane:

„Pietre cu muşchi/ se ridică în aer/ şi din ele curg izvoare.// capre negre coboară/ lângă nori/ şi peste noapte/ razele de lună/ îţi sărută picioarele,/ te simţi/ nevătămat.” (p.39)

Frumuseţea şi ca Adevăr, care te poate frige în suflet precum liniştea (p.40), care ne poate aminti că în lumea noastră suntem doar nişte trecători, nişte musafiri, putând contempla, dacă nu distrugem Natura, pur şi simplu:

„Uscăciunea din fântâni/ se prelinge direct pe cerul liber.” (p.40) La un moment dat chiar se face apel la un „Principiu eco”, poate din unele puncte de vedere s-ar putea vorbi despre poezia eco a Alinei Marieta Ion. „posedăm natura/ şi-o siluim/ ca pe ultima femeie a lumii/ dar ea rabdă/ ca la fiecare facere grea/ căci ştie că aşa o să întinerească/ pe veci/ sau o să scufunde lumea.” (p.68)

Între „izvoare” şi „seceta cumplită”, pe „drum dintre zi şi noapte”, poeta este prinsă de fapt între Viaţă şi Raţiune, sau, dacă vreţi, între Raţiune şi Simţire, fără a ne referi direct la romanul lui Jane Austen, Adevărului Minţii acordându-i-se Atenţia cuvenită...

Şi Dalai Lama recomandă reîncarnarea iubirilor...

https://citestema.ro/adi-george-secara-despre-romanul-sau-de-debut-pirapitinga-sau-hector-la-vernisaje/?fbclid=IwAR30JcjxwFL30xKcMKABpxt8reUGw1s1qsANNi4G2IIbjNB4lGdj357RoPE

Poveste despre cei care (se) caută…

Poveste despre cei care (se) caută…: Aproape fiecare text scris de Alessandro Baricco (îmi) pare o dantelărie spumoasă, aparent complicată la început, prin infuzia de simboluri, prin pliurile

Un pește literar-exotic și criza limbajului erotic

Îndemn la lectură: Cronică de Violeta Stanciu Motto: „Scriitorul nu trebuie vreodată să se supere, orice s-ar scrie sau spune despre textele lui..' În cadrul proiec

Naştere de carte... în direct!

„Copilul-carte”, poate carte reîncarnată, arată bine, foarte bine, îngerul său ocrotitor nu este chicios, precum cel din poemul „Încercăm să rezistăm noului val de scumpiri”, Diana Corcan este aici un fel de Sarah O’Connor din seria „Terminatorul”, spune „îmi fac drum cu pistolul”, strigând: „mi-aș dori să scriu o carte cu poetul/ acela/ care înțelege totul/ ar fi un poem care ar înghiți tot/ un supra-poem care ne-ar ucide pe amândoi/ deodată/ și-ar angaja nu orașul ci lumea întreagă/ în drumul acesta pe care îl vom construi/ amândoi/ din aer și zahăr și drog - mărunt înșirat pe o ață…” (p.37)

Robotul este şi nu este: „eu și această mașinărie de tablă/ sunt momente/ când simțim la fel/ și eu și ea trecem peste lucruri fără să ne/ învinovățim/ atât de energice/ cu sentimentul că vom depăși/ cu aceeași nerăbdare pe față/ tot drumul”, estetica inumană sau post-umană este atentă cu scriitoarea. Poate fi o „capcană”, titlu de poem, suspansul este asigurat, ultra-existenţialist, poate urma o fugă, o camuflare: „eram o precupeață de/ vorbe și de vise sparte/ pe o mare/ la fel de puțin/ de adâncă/ și ce stupid/ făcusem o gălăgie îngrozitoare/ spărsesem tot/ murdărisem piața cu sânge/ pătasem cu sângele meu și aerul și pământul/ și acum mă desprindeam…” (p.40)

În desprinderea sa aproape milosformaniană Diana Corcan poate să-şi prezinte „opera” şi aşa: „poezia aceasta vine din urmă/ din multe vieți – consumate în multe feluri/ și în multe orașe – a existat câte o mână/ care cu siguranță scria/ și un om care nu știa decât să se joace cu litere/ începuse o viață și-o lăsase să fugă/ își închipuia că de acolo de sus de la el se vede/ pământul/ tancuri și tancuri – treceau printre degetele care/ se lipeau de hârtie/ să scape.” (p.16 - acum n-aș mai putea scrie nimic)…

(...)

Într-un fel, Diana Corcan scrie pentru acel viitor tulbure care încă ne aşteaptă, cu terminatorii care se inventează nu de azi, ci vin din trecut: poate cartea este chiar scriitorul – „dacă tot am făcut-o/ poate-ar fi trebuit să mă nasc/ un ceva cu tehnologia la el cu un ochi mare pe frunte/ c-un automat înfipt în coadă/ care să țăcăne întruna/ vorbe/ asta e!/ n-am nimerit locul nici scara/ doar o gaură am pipăit cu piciorul/ n-am nimerit timpul nici țara/ ce înseamnă să te naști fraier pe o ploaie torențială/ care miroase urât/ și care să-ți imprime cu biciul pe piele picăturile sale/ și să-ți fie tot frig/ și să depui jurământul patriei/ odată mai demult pe bune/ am greșit când m-am oferit gaj/ pentru acest trib/ când am făcut revoluție/ când am crezut că se schimbă timpul rău cu timpul bun/ de atunci suport ploaia să-mi tot picure/ în rană minciuni/ câtă glorie pe mine/ și să nu fie nimic/ ba mai mult/ să fie rău/ să te doară și să-ți tragă o piatră în cap” (p.44)

Despre poezia (quasi) distopică a Dianei Corcan, aluzia la „portocala mecanică” din „am greşit tot ce era de greşit” nu este întâmplătoare, ochiul enorm al Fratelui Dumnezeu scormoneşte peste tot, vineri, la orele 17.00, mai pe larg, când se va lansa cartea la Librăria Alexandria.