„Copilul-carte”, poate carte reîncarnată, arată bine, foarte
bine, îngerul său ocrotitor nu este chicios, precum cel din poemul „Încercăm să
rezistăm noului val de scumpiri”, Diana Corcan este aici un fel de Sarah
O’Connor din seria „Terminatorul”, spune „îmi fac drum cu pistolul”, strigând: „mi-aș
dori să scriu o carte cu poetul/ acela/ care înțelege totul/ ar fi un poem care
ar înghiți tot/ un supra-poem care ne-ar ucide pe amândoi/ deodată/ și-ar
angaja nu orașul ci lumea întreagă/ în drumul acesta pe care îl vom construi/
amândoi/ din aer și zahăr și drog - mărunt înșirat pe o ață…” (p.37)
Robotul este şi nu este: „eu și această mașinărie de tablă/ sunt
momente/ când simțim la fel/ și eu și ea trecem peste lucruri fără să ne/ învinovățim/
atât de energice/ cu sentimentul că vom depăși/ cu aceeași nerăbdare pe față/ tot
drumul”, estetica inumană sau post-umană este atentă cu scriitoarea. Poate fi o
„capcană”, titlu de poem, suspansul este asigurat, ultra-existenţialist, poate
urma o fugă, o camuflare: „eram o precupeață de/ vorbe și de vise sparte/ pe o
mare/ la fel de puțin/ de adâncă/ și ce stupid/ făcusem o gălăgie îngrozitoare/
spărsesem tot/ murdărisem piața cu sânge/ pătasem cu sângele meu și aerul și
pământul/ și acum mă desprindeam…” (p.40)
În desprinderea sa aproape milosformaniană Diana Corcan
poate să-şi prezinte „opera” şi aşa: „poezia aceasta vine din urmă/ din multe
vieți – consumate în multe feluri/ și în multe orașe – a existat câte o mână/
care cu siguranță scria/ și un om care nu știa decât să se joace cu litere/
începuse o viață și-o lăsase să fugă/ își închipuia că de acolo de sus de la el
se vede/ pământul/ tancuri și tancuri – treceau printre degetele care/ se
lipeau de hârtie/ să scape.” (p.16 - acum
n-aș mai putea scrie nimic)…
(...)
Într-un fel, Diana Corcan scrie pentru acel viitor tulbure
care încă ne aşteaptă, cu terminatorii care se inventează nu de azi, ci vin din
trecut: poate cartea este chiar scriitorul – „dacă tot am făcut-o/ poate-ar fi
trebuit să mă nasc/ un ceva cu
tehnologia la el cu un ochi mare pe frunte/ c-un automat înfipt în coadă/ care
să țăcăne întruna/ vorbe/ asta e!/ n-am nimerit locul nici scara/ doar o gaură
am pipăit cu piciorul/ n-am nimerit timpul nici țara/ ce înseamnă să te naști
fraier pe o ploaie torențială/ care miroase urât/ și care să-ți imprime cu
biciul pe piele picăturile sale/ și să-ți fie tot frig/ și să depui jurământul
patriei/ odată mai demult pe bune/ am greșit când m-am oferit gaj/ pentru acest
trib/ când am făcut revoluție/ când am crezut că se schimbă timpul rău cu
timpul bun/ de atunci suport ploaia să-mi tot picure/ în rană minciuni/ câtă
glorie pe mine/ și să nu fie nimic/ ba mai mult/ să fie rău/ să te doară și
să-ți tragă o piatră în cap” (p.44)
Despre
poezia (quasi) distopică a Dianei Corcan, aluzia la „portocala mecanică” din
„am greşit tot ce era de greşit” nu este întâmplătoare, ochiul enorm al
Fratelui Dumnezeu scormoneşte peste tot, vineri, la orele 17.00, mai pe larg,
când se va lansa cartea la Librăria Alexandria.
No comments:
Post a Comment