O carte ca o inimă dintr-un tată tăiat cu ferăstrăul…

O carte ca o inimă dintr-un tată tăiat cu ferăstrăul…

Condeiera şi fantoma generalului

Condeiera şi fantoma generalului

Avanpremieră!

Dacă ar fi să alegem între aceste două variante de coperte, la ce ne-am opri mai repede?

Un bunic în ţara Evelor

 VALERIU VALEGVI, EVA PRINTRE DEGETE, Ed. Detectiv literar, Bucureşti, 2018

Valeriu Valegvi, nu chiar străin de lirica erotică, dar „tratând-o” cu mănuşi de chirurg ori de magician misterios, se apropie de temă, în această cea mai nouă carte a domniei sale cu o anumită uimire, aşezând un surprinzător semn de egalitate între aceasta şi iubirea mai presus de orice iubire, chiar atunci când este vorba de iubirea dintre un bărbat şi o femeie.

Un tată de fete poate înţelege cel mai bine paradoxul. Deşi în carte nu este vorba doar despre Oana, fata scriitorului, căreia îi este dedicat un grupaj, cel de început: „CÂND CREDEAM CĂ AM SCĂPAT-O PE EVA (Șapte scrisori către Oana)”.

Uimirea vine şi de la Eugen Ionescu, de unde este preluat moto-ul cărţii:

„Uimirea este starea de spirit în care o anumită conștiință este sfărâmată, în care o altă conștiință apare ori este pe cale de a apărea sau n-a apărut încă.”

Când omul se îndrăgosteşte, mai ales de boţul de humă care i se prezintă la maternitate, dar şi de eternul mister feminin, este sfărmat, nu la modul distructiv, ci la modul iertării, mântuirii, acordării „unei noi şanse, o nouă şansă mai ales la Bucuria de a fi (SĂ NE BUCURĂM: Uite-așa pe îndelete/ cât ai zice pește/ să ne bucurăm/ de a visului paloare/ grijulii/ cu a mirării candoare întinsă/ până hăt în marginea marginii/ contemporani clipei ce-a fost.”). A fi şi părtaş la tainele Universului.

PRIMA SCRISOARE sună aşa, pe final: „…cu meandrele sufletului nu-i de joacă mi-am spus/ gând pe care ți l-am transmis cu o strângere/ de degete delicată recunosc./ dar timpul se gată/ și păsări călătoare amână plecarea/ ori că aici apa-i prea de soi/ ori că pietrele nu prisosesc/ în așteptarea cavalerului rătăcitor”…

Seriozitatea poetului ştie că nici cu meandrele poeziei nu este numai de joacă, că în final, deoarece există întotdeauna un final, nu ştim dacă este şi cu happy end, finalul de după final, „jocul secund”, de după melci sau vag barbilian, viaţa-poezie trebuie să aibă grijă să nu vină gaia mai devreme!

Umorul lui Valeriu Valegvi, despre care am scris mai rar, este unul special, şi-l permite, într-un fel, numai cu cei foarte apropiaţi. Într-un fel, Valeriu Valegvi este un fel de înger, nu decăzut, ci rămas pierdut în propria sa poezie, care-şi trage seva de pe vremea primei Eve:

„Când credeam că am scăpat-o pe Eva printre degete/ ai apărut tu./ doi îngeri puși pe șotii/ te țineau strâns de mâini./ aproape că nu mai speram/ să se întâmple nașterea ta./ în fond ce vântură ciutura prin aurifere albii/ ca să se așeze trupul în minunate proporții?/ să se așeze trupul”

„Sălbaticul” la care se referă poetul într-o scrisoare poate fi îngerul, poate fi demonul, poate fi bestia, poate fi sufletul „mistuit/ de urmele celui care am fost/ mai mult decât o promisiune”, în ultimă instanţă Omul fiind capabil într-adevăr să-l iubească cu adevărat doar pe cel apropiat, adevăratul „Aproape”: „ascultă-mi inima cum bate/ în ritmul candorilor neconsumate./ am nevoie de briza sângelui tău Oana./ cum aș putea să continui martor și personaj principal/ în saga-mi de tăria vinului de zei/ fără să nu ating măcar cu închipuirea/ aura sufletului tău?”

Încet, încet, de ceva vreme Valeriu Valegvi a început un fel de doctorat întru suflete ( doar ele sunt predispuse la pândă permanentă!) „hoinărind/ prin văile memoriei/ ciulind urechile/ la cântecele/ bârfitoarelor ursitoare”. Gândul, de suflet sau nu, „mereu flămând de fantasmele/ lovite de streche?” este chemat la judecata poetului, care dă sentinţe, ceremonios, precum în poemul cu titlul „Pe drumul dimineţilor”;  în versuri, îndemnuri care întregesc miturile Arcadiei:

„Cercetați izvoare/ ce nici cu gândul/ nu le veți dobândi/ cercetați izvoare/ cu ochii deschiși/ spre dureroase genuni/ și sunete nalte/ cercetați izvoare/ cum nu se vor consemna/ prin cele istorii/ intrate-n eclipsă/ doar să cutezi/ aceste izvoare/ să le-astupi/ cu vreo himeră ceva/ și-atunci să vezi/ cum aceste izvoare/ vesele-n priveliști/ brusc vor încărunți”

Un poem se intitulează LA TRÂNTĂ. Citindu-l, înţelegi miza nu numai a acestei cărţi, ci a ultimelor două-trei ale scriitorului: memoria şi desăgele încărcate ale sufletului, cu jucăriile mântuirii la care se joacă o moarte-copil, o moarte copil îndrăgostită de vânat ( chiar „de atunci vânătorul/ nu a mai nimerit nicio țintă. nici puterile nu l-au mai/ ținut să-și cinstească viața printre umbrele vânatului.”) şi de pescuit, gata să dea aproape totul pentru peştele cel mare:

„Nu se lasă pescarul/ până nu prinde/ peștele cel mare./ de genunchii vineții/ atârnă cămășile mirelui de altădată./ peștele cel mare/ tot dă târcoale-n visele luuuuungi/ unde mrenele torceau/ cântecul de pierzanie./ peștele cel mare/ de gât cu tinerețea”

Iubirea-peşte, peştele iubirii, peştele care ştie totul, dar tace precum Moartea, în versurile coloanei sonore de la „Arizona dream”, pentru că peştele ŞTIE; aşteptând împăcări miraculoase, aşteptând a doua venire a Pescarului-păstor!

Proaspăt bunic al Ştefaniei, Valeriu Valegvi poate scrie nepoţilor aşa cum „scrie la biblie” scrisori, aşa cum scrie şi copiilor săi, despre sfinţenia şi lipsa de sfinţenie a înstrăinării, căutării, „marșul nocturn al mugurilor spre Eden”, a slăbiciunilor, a îndoielilor, a lucidităţii, încăpățânării, umilinței, stângăciilor… Dar este precum o icoană ascunsă după o coloană de biserică vie! Ca imaginea Mamei întâlnind în paradis o Evă a redempţiunii, îmbrăţişând-o ca pe o muză misterioasă, şoptindu-i că nu-i lipseşte nimic, ia Eva, (alt) „portret în mişcare” cântând ca o giocondă „eternitatea lucrurilor firești”, ne mai dăruind „mărul de aur” altfel decât cum se cade…

Mai filosof chiar decât ar bănui domnia sa, Valeriu Valegvi se îndreaptă spre „latifundiile spiritului” pentru a-şi revendica, nu pentru sine, ci pentru urmaşii urmaşilor săi, Reveria Supremă, absolută, a sentimentului plenitudinii Existenţei-Poezie!

În această carte, Valeriu Valegvi este aproape un poet al… tuturor dimineţilor lumii. „Pe drumul dimineţilor”, ca un personaj al lui Lewis Carroll, personaj necunoscut, simpatic precum cerneala, dispărând, ba apărând, campion al jocurilor umbrelor („I. Te crezi atletul umbrei/ la intersecția sinelui cu uitarea/ mai mult decât o picătură/ mai puțin decât o desfrunzire/ un ecou al mirării”…, p.70), împărţit între o Regină Roşie şi una Albă, misterioase, recitându-le:

„Lucrurile importante s-au spus deja./ poți ieși liniștit pe ușa din față/ cu vedere spre grădina lui Don Quijote./ obrazul rămas nepălmuit/ nu-l mai ascunde în zadar./ berzele construiesc noi cuiburi/ peștii sar peste același stăvilar/ ce era de neînțeles ne vor desluși savanții./ lucrurile nu trebuie lăsate așa (vai de mama/ dezlegării nodului gordian)”…

„Mai mult al gândului”, cavaler al visului paloare, apărător al candorii stelelor ce suntem cu toţii, praf sau nu, poet al noimelor sclipirii astrelor în noaptea sufletelor noastre, „sclipirile din pustie”, Valeriu Valegvi veghează „la umbra muşcatelor” vindecarea unor răni care au fiinţa zâmbetelor de martiri…

Şi a apărut şi... PIRAPITINGA!!! Cu lansare la Gaudeamus!

Mulţumim, Brumar!

Revin cu mica poveste a lansării!
Mulţumesc şi lui Tudor Neacşu, Octavian Miclescu, Andrei Velea!

O nouă receptare a Porţii turceşti şi... fotografii cu o altă înfăţişare a Porţii, aproape uitată

Mulţumesc, Leonard Matei! Mulţumesc, Athanor, Eduard Costandache!

Victor Cilincă, A.G.Secară-Halilbey, Eduard Costandache

Inocența este efectul și subiectul revelat în purpuriul stilistic al porții lui a.g. secară, auto-adăugat și supra-intitulat: halibey. (...) poetul își ciocănește nevoia de Frumusețe de ieri înspre azi (susținută de o realitate genetică, „una dintre străbunicile din partea tatălui era o Halibei... Ruxandra”) cu o „cheie din praf de stele”, dar nu visează în mod definitiv astfel, ci știe că prin acceptarea căderilor și reimaginarea înălțărilor poate face cale întoarsă în ființarea care îl alcătuiește.

(...) Uitarea, care „e un dans pentru păpuși aruncate-n foc”, și iubirea, „cel mai bun călău al unei iubiri”, sunt laitmotivul acestei  introduceri în adâncimea cărții, două dispense gnoseologice care se vor prelungi până în finalul Poeziei, când: „cineva vine și întreabă normal/ unde este poezia în această pagină/ iar dumnezeul scriitorului a zâmbit/ blând și a spus/ unde este poezia acestei  lumi/ care a inventat cuvântul poezie fără a-l întreba pe dumnezeul/ tuturor oamenilor/ dacă poezia merită să aibă un cuvânt/ numai al ei/ da, poezia nu mai este/ da-ți pagina vă rog/ nu mai căutați poezia”.

(...) conceptul totalizator, al purității, face ca „Poarta turcească” să fie unitară, și Frumosul să preseze cu nedisimulată ascendență spre vârfuri și deasupra lor, acolo unde putem percepe muzica divină, adică în Sublim.

Leonard Matei

Cristiana Ştefania Culiţă

Violeta Ionescu despre Poarta turcească...

„Poarta” lui Adi G. Secară-Halibey

         „Poarta turcească”, de Adi G. Secară (Editura „Detectiv literar”, București, 2017) nu este o singură carte. Este o carte cu cărți. Cuprinsul numerotează 3 + 2 în oglindă. Eu aș spune că sunt mult mai multe, pentru fiecare vers câte una. Dar să le numim pe cele numite: cea care dă titlul cărții: „Poarta turcească”; cea care te înalță: „Urcând pe Koyun Baba”; cea care te dumirește: „Întâlniri cu Yunus Emre” și cea care te face să visezi de două ori: „Sabia de smochin” sau „Gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba” – una tradusă din „turcă” în „imaginară” de Adi G. Secară și una concretă, tradusă din „imaginară” în engleză de Petru Iamandi.

         Fiecare din aceste cărți are personalitatea ei. Dacă le-aș povesti acum, le-aș traduce și eu, în cine știe ce limbă aproximativă, ceea ce nu e de dorit. Dacă le-aș interpreta, e ca și cum le-aș trăda, le-aș dez-vălui, le-aș ridica vălul de mireasă în noaptea nunții, ceea ce iar nu se cade. Nimeni nu are acest drept decât Măria Sa Cititorul. El trebuie să fie primul „dez-virginător”, el să se bucure de mirosul, de forma, de respirația lor. Pentru el deschide această „Poartă” Adi G. Secară. Și cel care trece prin ea s-ar putea să se descopere chiar pe sine.

Cartea începe, politicos, cu „bătăile în poartă” („Bate și ți se va deschide”!). „Sesam”-ul este un „cuvânt frumos”, o „cheie din praf de stele”. Este și o invitație la acceptare: „primește toată înălțarea/ toată căderea”. Credeți cumva că este poarta cunoscută, dar nu, ni se spune clar: „această poartă e din altă lume.” („Toc-toc”), clădită „de cărămizi, de stele”, prin care intră și ies sufletele „din trecut și din viitor, dar mai ales din prezent”.

Într-un „remember 2015” al poetului?, al tău, cititorule?, poarta magică este limita dintre două oglinzi  în care se privesc fericirile: „a legilor înaripate”, „a ființei trădării”, „a veșnicei îndrăgostiri”. Îndrăgostirea veșnică e un blestem sau o binecuvântare?

Și iată și ghilotina care desparte capul de trup: „că/ totuși/ cel mai bun călău al unei iubiri/ este tot o iubire”.

De ce ne-nfioară adevărul? Poate pentru că și el este o ghilotină.

Cartea lui Adi G. Secară-Halibey este o carte despre o poartă magică, o oglindă prin care poți intra și ieși de câte ori vrei, străbătând pojghița subțire dintre vis și realitate.

Una din poeziile acestui volum chiar trebuie citită în oglindă: „Fantomele cred în existența noastră”. Că e turcească sau nu, această poartă ne poartă în lumea care ne privește. Există pericolul ca această lume neverosimilă să prindă puteri. Căci, spune el: „fantomele vor legi ale iubirii/ doar pentru ele/ vor tratate de război/ cu ființa noastră”. Atunci, lupta cu sinele nenăscut sau murit demult e acerbă și „tragem în îngeri/ când vin să ne spună/ nu”.

O altă viziune asupra lumii o putem avea privind pe fereastră „doi plopi și patru pițigoi”, doi plopi „între care-ți poți întinde poemul ca un hamac”.

Un singur vers de am citi din această carte, am înțelege totul. De aceea, eu vi-l propun pe cel care m-a făcut să-mi „las baltă toate interesele” într-o seară de toamnă și să scriu, dintr-o suflare, tot ce-am scris aici:

„puțini știu că oile sunt lumină/ caprele-s strălucire, sângele apă/ vântul suflet, țărâna carne/ focul mai mult decât căldură și lemn/ depărtările versete, norii cărți sfinte/ apele oglinzi ale ochilor cerești” (din admirabilul poem „urcând la Koyun Baba” – inițiere întâmplată aevea!).

Cu cât citești mai mult, cu atât intri mai mult în universul înstelat al Sheherezadei, plin cu povești nemuritoare.

Ca un musulman, am putea spune că poetul intră în spiritualitatea mirajului „Lămpii lui Aladin”, din care divinitatea nu lipsește, în care sufletul și trupul urcă împreună la cer, sperând să ajungă la „inima lui Dumnezeu”. Dar aici, el nu este musulman sau creștin, este omul care vrea să înțeleagă, este omul universal care caută absolutul, adevărul, esența. El l-a găsit în serai. Poate fi și aici și acolo. Poate fi și „în ochii femeii care îmbătrânește lângă tine”. Poate fi și în „dragostea ca un pui de soare fugit de acasă” („Întâlniri cu Yunus Emre).

A căutat, și ceea ce a căutat a găsit: „lacrimi celebre, ori anonime” din care a scris o carte „a cerului ascuns în sufletele noastre”.

Cu această carte, A. G. Secară a atins, credem, maturitatea poetică. Este sensibilă, dar și viguroasă, are imagine, are culoare, filosofie, mister, are energie.

Da, „Poarta turcească”  a lui Adi G. Secară-Halibey este o carte a cerului din sufletele noastre!

Violeta Ionescu