Şi a apărut şi... PIRAPITINGA!!! Cu lansare la Gaudeamus!

Mulţumim, Brumar!

Revin cu mica poveste a lansării!
Mulţumesc şi lui Tudor Neacşu, Octavian Miclescu, Andrei Velea!

O nouă receptare a Porţii turceşti şi... fotografii cu o altă înfăţişare a Porţii, aproape uitată

Mulţumesc, Leonard Matei! Mulţumesc, Athanor, Eduard Costandache!

Victor Cilincă, A.G.Secară-Halilbey, Eduard Costandache

Inocența este efectul și subiectul revelat în purpuriul stilistic al porții lui a.g. secară, auto-adăugat și supra-intitulat: halibey. (...) poetul își ciocănește nevoia de Frumusețe de ieri înspre azi (susținută de o realitate genetică, „una dintre străbunicile din partea tatălui era o Halibei... Ruxandra”) cu o „cheie din praf de stele”, dar nu visează în mod definitiv astfel, ci știe că prin acceptarea căderilor și reimaginarea înălțărilor poate face cale întoarsă în ființarea care îl alcătuiește.

(...) Uitarea, care „e un dans pentru păpuși aruncate-n foc”, și iubirea, „cel mai bun călău al unei iubiri”, sunt laitmotivul acestei  introduceri în adâncimea cărții, două dispense gnoseologice care se vor prelungi până în finalul Poeziei, când: „cineva vine și întreabă normal/ unde este poezia în această pagină/ iar dumnezeul scriitorului a zâmbit/ blând și a spus/ unde este poezia acestei  lumi/ care a inventat cuvântul poezie fără a-l întreba pe dumnezeul/ tuturor oamenilor/ dacă poezia merită să aibă un cuvânt/ numai al ei/ da, poezia nu mai este/ da-ți pagina vă rog/ nu mai căutați poezia”.

(...) conceptul totalizator, al purității, face ca „Poarta turcească” să fie unitară, și Frumosul să preseze cu nedisimulată ascendență spre vârfuri și deasupra lor, acolo unde putem percepe muzica divină, adică în Sublim.

Leonard Matei

Cristiana Ştefania Culiţă

Violeta Ionescu despre Poarta turcească...

„Poarta” lui Adi G. Secară-Halibey

         „Poarta turcească”, de Adi G. Secară (Editura „Detectiv literar”, București, 2017) nu este o singură carte. Este o carte cu cărți. Cuprinsul numerotează 3 + 2 în oglindă. Eu aș spune că sunt mult mai multe, pentru fiecare vers câte una. Dar să le numim pe cele numite: cea care dă titlul cărții: „Poarta turcească”; cea care te înalță: „Urcând pe Koyun Baba”; cea care te dumirește: „Întâlniri cu Yunus Emre” și cea care te face să visezi de două ori: „Sabia de smochin” sau „Gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba” – una tradusă din „turcă” în „imaginară” de Adi G. Secară și una concretă, tradusă din „imaginară” în engleză de Petru Iamandi.

         Fiecare din aceste cărți are personalitatea ei. Dacă le-aș povesti acum, le-aș traduce și eu, în cine știe ce limbă aproximativă, ceea ce nu e de dorit. Dacă le-aș interpreta, e ca și cum le-aș trăda, le-aș dez-vălui, le-aș ridica vălul de mireasă în noaptea nunții, ceea ce iar nu se cade. Nimeni nu are acest drept decât Măria Sa Cititorul. El trebuie să fie primul „dez-virginător”, el să se bucure de mirosul, de forma, de respirația lor. Pentru el deschide această „Poartă” Adi G. Secară. Și cel care trece prin ea s-ar putea să se descopere chiar pe sine.

Cartea începe, politicos, cu „bătăile în poartă” („Bate și ți se va deschide”!). „Sesam”-ul este un „cuvânt frumos”, o „cheie din praf de stele”. Este și o invitație la acceptare: „primește toată înălțarea/ toată căderea”. Credeți cumva că este poarta cunoscută, dar nu, ni se spune clar: „această poartă e din altă lume.” („Toc-toc”), clădită „de cărămizi, de stele”, prin care intră și ies sufletele „din trecut și din viitor, dar mai ales din prezent”.

Într-un „remember 2015” al poetului?, al tău, cititorule?, poarta magică este limita dintre două oglinzi  în care se privesc fericirile: „a legilor înaripate”, „a ființei trădării”, „a veșnicei îndrăgostiri”. Îndrăgostirea veșnică e un blestem sau o binecuvântare?

Și iată și ghilotina care desparte capul de trup: „că/ totuși/ cel mai bun călău al unei iubiri/ este tot o iubire”.

De ce ne-nfioară adevărul? Poate pentru că și el este o ghilotină.

Cartea lui Adi G. Secară-Halibey este o carte despre o poartă magică, o oglindă prin care poți intra și ieși de câte ori vrei, străbătând pojghița subțire dintre vis și realitate.

Una din poeziile acestui volum chiar trebuie citită în oglindă: „Fantomele cred în existența noastră”. Că e turcească sau nu, această poartă ne poartă în lumea care ne privește. Există pericolul ca această lume neverosimilă să prindă puteri. Căci, spune el: „fantomele vor legi ale iubirii/ doar pentru ele/ vor tratate de război/ cu ființa noastră”. Atunci, lupta cu sinele nenăscut sau murit demult e acerbă și „tragem în îngeri/ când vin să ne spună/ nu”.

O altă viziune asupra lumii o putem avea privind pe fereastră „doi plopi și patru pițigoi”, doi plopi „între care-ți poți întinde poemul ca un hamac”.

Un singur vers de am citi din această carte, am înțelege totul. De aceea, eu vi-l propun pe cel care m-a făcut să-mi „las baltă toate interesele” într-o seară de toamnă și să scriu, dintr-o suflare, tot ce-am scris aici:

„puțini știu că oile sunt lumină/ caprele-s strălucire, sângele apă/ vântul suflet, țărâna carne/ focul mai mult decât căldură și lemn/ depărtările versete, norii cărți sfinte/ apele oglinzi ale ochilor cerești” (din admirabilul poem „urcând la Koyun Baba” – inițiere întâmplată aevea!).

Cu cât citești mai mult, cu atât intri mai mult în universul înstelat al Sheherezadei, plin cu povești nemuritoare.

Ca un musulman, am putea spune că poetul intră în spiritualitatea mirajului „Lămpii lui Aladin”, din care divinitatea nu lipsește, în care sufletul și trupul urcă împreună la cer, sperând să ajungă la „inima lui Dumnezeu”. Dar aici, el nu este musulman sau creștin, este omul care vrea să înțeleagă, este omul universal care caută absolutul, adevărul, esența. El l-a găsit în serai. Poate fi și aici și acolo. Poate fi și „în ochii femeii care îmbătrânește lângă tine”. Poate fi și în „dragostea ca un pui de soare fugit de acasă” („Întâlniri cu Yunus Emre).

A căutat, și ceea ce a căutat a găsit: „lacrimi celebre, ori anonime” din care a scris o carte „a cerului ascuns în sufletele noastre”.

Cu această carte, A. G. Secară a atins, credem, maturitatea poetică. Este sensibilă, dar și viguroasă, are imagine, are culoare, filosofie, mister, are energie.

Da, „Poarta turcească”  a lui Adi G. Secară-Halibey este o carte a cerului din sufletele noastre!

Violeta Ionescu

Soon!!!!

Ufuk Tandoğan: O declaraţie de dragoste pentru România

Ufuk Tandoğan, Romanya'yı Keşfet/ Descoperă România/ Discover Romania, Bucureşti, Inkorporate PRINT, 2018.

La recent încheiatul simpozion dedicat celor 140 de relaţii diplomatice şi culturale dintre România şi Turcia, desfăşurat la Galaţi, la Complexul Muzeal „Răsvan Angheluţă”, despre care am scris cu alt prilej, a fost lansată şi cartea domnului Ufuk Tandoğan, „Romanya'yı Keşfet/ Descoperă România/ Discover Romania”, apărută în trei limbi, turcă, română şi engleză.

În anul centenarului României Mari, când de 100 de ori ne putem gândi la mândria sau lipsa mândriei de a fi român, Ufuk Tandoğan vede frumos doar partea plină a 10 ceşti de cafea turcească băute în zece dintre cele mai frumoase locuri ale României!

Frumoase şi sacre pentru noi, românii! Bucovina, Delta Dunării, Transfăgărăşanul, Viscri, Salina Turda, Sighetu Marmaţiei, Băile Felix, Porţile de Fier, Sighişoara şi Transalpina, comori ale întregii umanităţi, unele fiind declarate monumente UNESCO!

Istoria cărţii, dar şi a autorului, reiese din prefaţă şi biografie. Ufuk Tandoğan, născut la Sivas, pe 21 iulie 1963, a urmat şcoala primară şi secundară în localitatea natală, Facultatea de Economie şi Ştiinţe Administrative la Universitatea din Uludağ, fiind apoi timp de un sfert de veac unul dintre managerii de top ai Garanti Bank Turcia, venind în România din anul 2012, fiind CEO şi membru al Consiliului de Administraţie al Garanti Bank România, responsabil pentru succesul întregului Grup Garanti România, în calitate de Preşedinte al Consiliului de Administraţie al Garanti Leasing şi Garanti Credite de Consum, cele două instituţii nebancare ce completează activitatea băncii, ca parte a  unui grup de servicii financiare integrate.

Scrie Ufuk Tandoğan:

„În timpul şederii mele în România, am făcut mai multe călătorii, fie în interes de afaceri, fie în scop turistic. De la Nord la Sud, de la Est la Vest, am avut ocazia să văd toate regiunile din România.

La început nu m-am gândit să lucrez la o carte sau să scriu vreun articol. Cu toate acestea, mai ales după ce am descoperit Bucovina, vorbind adesea cu alţi oameni de afaceri, inclusiv prieteni români, despre primele locuri pe care le-am vizitat în România, mi-am dat seama că există multe persoane care nu cunosc toate bogăţiile şi locurile frumoase din această ţară.

După aceea, la invitaţia domnului Erkan Eruysal, proprietarul ziarului „Hayat”, am început să îmi prezint notiţele de călătorie în această publicaţie. Au urmat multe comentarii pozitive şi încurajări din partea prietenilor, care m-au determinat să iau decizia de a reuni aceste notiţe într-o carte.

Mulţi oameni au atras atenţia deja asupra potenţialului turistic ridicat al României. Cu toate acestea, în scrierile mele, în locul unor destinaţii turistice binecunoscute, cum ar fi Braşov, Sibiu, Mamaia şi altele , la fel de populare, am ales să mă concentrez pe cele care nu sunt încă atât de cunoscute şi vizitate…” (p.52)

A fost o mai mult decât inspirată decizie, iar tot ceea ce urmează, adică ele zece articole, mici eseuri pline culoare, dovedind nu numai admiraţia pentru natura României, dar şi pentru cultura şi civilizaţia ei, pentru istoria atât de împletită cu cea a turcilor în ultimele veacuri, poate mai puţin în ultimii aproximativ 100 de ani înainte de Revoluţia din 1989, încât se poate afirma că suntem aproape ca un frate cu alt frate de al lui. Sunt referinţe la bogăţiile arheologice, la Ion Creangă, la Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Prinţul Charles, Elie Wiesel, Traian şi Decebal, Vlad Ţepeş, dar şi la realizatorii revistei „Top Gear”, Jeremy Clarkson, James May şi Richard Hammond, care au declarat Transfăgărăşanul „cea mai frumoasă şosea din lume”… Ufuk Tandoğan va ajunge chiar să declare că, de fapt, sunt două cele mai frumoase şosele din lume, oarecum gemene, Transfăgărăşanul şi Transalpina!

În articolul despre Salina Turda, unde se face o surprinzătoare legătură cu regizorul Ridley Scott, atât de fascinantă este priveliştea, ca într-un film cu multe efecte speciale, Ufuk Tandoğan precizează:

„Pentru mine, personal, fiecare călătorie este o încercare de a înţelege mai bine cultura şi obiceiurile româneşti, dar şi o şansă de a vizita cele mai frumoase şi apreciate părţi ale acestei ţări absolut remarcabile.” (p.76)

Atent la tot felul de amănunte, Ufuk Tandoğan mă face să declar că am învăţat unele chestiuni despre ţara mea de la un turc, precum este cazul Bisericii cu Lună din Oradea, „construită între 1784-1790. Sub ceasul bisericii există o sferă care se roteşte în funcţie de cum se mişcă Luna în jurul Pământului. Mecanismul sferei, creat de meşterul vienez Georg Rueppe, este considerat o minune inginerească…”

Când se ajunge la Porţile de Fier, era imposibil ca nu se dăruiască o altă declaraţie de iubire amintirii insulei Ada Kaleh, loc atât de drag atât turcilor, cât şi românilor!

Bref, în română, turcă şi engleză, o parte de aur a României este prezentată tuturor celor care vor să cunoască o parte din frumuseţile Grădinii Maicii Domnului!

Mulţumim domnului Ufuk Tandoğan, un român de suflet, care dovedeşte prin acest volum că iubeşte România poate mai mult decât unii dintre românii get beget!

Postprefaţă la un manuscris-poez, dintr-un nu ştiu care oraş-poez, într-o nu ştiu care stată-poez…

Gherbăluţă-Poez şi Aziz(s) Adi Ali Halil  G.Çavdar :)

Postprefaţă la un manuscris-poez, dintr-un nu ştiu care oraş-poez, într-o nu ştiu care stată-poez…

Moto:

„oare ce înseamnă poezul pentru mine:/ mântuire sau încă un demon/ alături de alţii dintr-un lung şir?”

Despre poezia Eroului (nimeni nu se gândeşte că poetul este un erou care poate juca foarte bine şi rolul anti-eroului!), protejat de Arhanghelul Gabriel, am mai scris de câteva ori, i-am subliniat valoarea, pe firul subţire dintre autenticitate şi originalitate, cu un Mare Scenograf (altă mare dragoste a scriitorului este teatrul!) care joacă rolul Muzei când aceasta lipseşte motivat, poate chiar ucisă de către poet într-un acces de furie lirică, suflându-i chiar şi dincolo de Moartea care este doar un alt început (vreau să cred… şi asta!), suflându-i „toate cuvintele acelea înnebunitor de frumoase/ haine pentru poez”! Toate citatele sunt din Gabriel Gherbăluţă, sic!

Gabriel Gherbăluţă este şi el un Poez sui generis, apropos de acest termen. Despre maturizarea sa lirică, despre care am mai scris cu siguranţă, aproape nu este cazul să mai amintesc, deşi debutul relativ târziu încă-l îmbrăţişează, ca un Peşte Împărat peste o provincie dunăreană („oraş sufocat de singurătate!”) unde aproape tot ce zboară se mănâncă, sufocându-l cu o nerăbdare demnă de cauze templiere!

Aşadar, pregătiţi-vă să intraţi în minunata lume a Poezilor, aceşti androgini, pardon, hermafrodiţi lirici marcă înregistrată Gabriel Gherbăluţă, unde Iubirea se măsoară în poezi, Iubirea se hrăneşte cu Poezi, câte un poez la fiecare masă, ba chiar şi câte unul la fiecare gustare de poem sau degustare de poem-iubită, poezul se poate masca şi în „poem-iubită”, lumea este pregătită, totuşi, să fie cucerită (şi G. Gherbăluţă merită!), plecând şi de la un copac personal ( „văzută pe sub pleoapele întredeschise/ lumea e o pădure de braţe tinere/ care leagănă cuvinte/ şi culori/ (…) uite, copacului meu i-au înmugurit îngerii”) super-eroul având aliaţi îngerii şi unele întrebări prea omeneşti: „poezul fară noi e/ ca biserica fără diavoli/ ca un Iisus fără cruce/ ca un cuvânt în gura unui mut/ oglindă cu luciul apei în întuneric/ nu-i aşa?”

Este, măcar parţial, o regăsire a Rock-Luminii, un poem se numeşte, steinbeckian, „Fructele luminii”: „cum o livadă cu cireşi înfloriţi/ picură florile-n verdele ierbii/ mâinile tale răsfiră lumina-n cuvânt/ miroase a vânt de primăvară şi a tine,/ Lumino/ oraşul meu a devenit un loc de joacă pentru/ poezuri pitici/ iar poliţiştii de la circulaţie dirijează culorile/ unui anotimp de care aproape uitasem/ către o sală de aşteptare în care printre cuvinte/ stau înghesuiţi cititorii/ aşa e primăvara!/ nicio livadă fără tine şi niciun cuvânt fără ei/ oraşul meu e o imensă livadă de cuvinte cu flori/ mari şi albe/ eu fluier după căldură ca după un câine dresat/ şi aşa trece timpul”…

Este, poate, un poem, pardon, poez, exemplar, măcar pentru o bună parte a conţinutului aceste noi cărţi de poezi(e), poezii mai putând fi întâlniţi şi în alte cărţi ale „eroului”, de pildă în „Sonete ale luminii”, cea mai recentă, din acest punct de vedere fiind o continuitate ideatică; este un manuscris în care un neo-modernism şăgalnic şi chiar alintat „se iubeşte” cu un suprarealism în care oniricului i se rezervă câte o pagină, din vreme-n vis, finalul aparţinându-i în exclusivitate: „este lung visul acesta/ lung şi înnebunitor de întortocheat/ cum o lungă şi întortocheată viaţă în van/ măiastro, acoperă-mă cu umbra ta,/ facă-se voia ta,/ zboară-mă cu tine”!

Maeştrii sunt astfel onoraţi, şi literari şi spirituali, din postmodernism luându-se, cu măsură, doar atât cât trebuie! Poemul „Arca noastră cea de toate zilele” este o altă trimitere la alt maestru, „şi plouă ca-n ziua dintâi/ lacustră iubire a noastră/ când fluviul îţi spune: rămâi/ te pierde-n culoarea albastră// şi plouă ne plouă pe rând/ pe rând căutăm araratul/ trimit către tine în gând/ o arcă să mute păcatul”, Sacrului dându-i-se parcă mai mult ca niciodată, dacă nu începe să mă lase memoria, nu în speranţa unei mântuiri facile, ci cu privire şi scris de Prometeu care ştie de Emerson, Lake & Palmer: „secundele mele au gura astupată de ploaie/ lumina nu-i pe apă clepsidra-i înecată de şuvoaie…// o lună neagră ademeneşte căldura unui soare gol/ sinucigaşii din seara asta au feţele mânjite cu nămol// îmi dai o floare ruptă din curte cu o mână tremurătoare/ mirosul crucii umbră –un cui în carne-ntotdeauna doare// anghelii tăi ţin azi aghiazma-n palmele întinse/ secunda cade în noroi mereu cu aripile prinse”, Prometeu creştinat sau aproape, ţintuit pe arca nouă, mai sus menţionată, a poetului…

Primul poem din carte, intitulat enigmatic „patru”, este ca un moto bine ales: „zbor de cocoare/ peste cuvânt/ lumina doare/ ochiul pământ”… Uneori poetul alege albul şi negrul, ba chiar şi sepia, superb aproape whitmanianul, ca să nu mă gândesc chiar la Ginsberg, poem „Sepia”, pentru a lupta şi împotriva facilităţii culorilor, sau poate pentru că: „dacă nici albul nu ne vindecă, renunţăm…/ pasul întâi/ deschizi timid uşa,/ pătrunzi pe vârful gândurilor/ în poem şi-l asculţi…/ pasul doi/ dacă ţi-a plăcut,/ iei de acolo un înger de aripă,/ închizi ochii/ şi refaci drumul în sens/ invers/ pasul trei/ ca în basme,/ pasul trei e mezinul şi este imprevizibil/ te va purta în alt poem/ unde vei striga/ cât te ţin puterile:/ iubireeee,/ poemul ăsta în loc de litere/ te are pe tine/ / ultimul pas/ încerci o ieşire sau crezi că încerci,/ captiv în cuvânt/ aştepţi,/ aştepţi…”

Iată, mai sus, o meditaţie asupra condiţiei poetului, Prometeu condamnat să rămână în Cuvânt, dar şi să iasă de Acolo, căutându-şi rolurile care să-l ajute să scape de Marele Rol, Prospero naufragiat pe noua insulă a Dunării de lângă Galaţi, Romeo despărţit de Julieta de… acelaşi bazin hidrografic, Richard al III-lea, Iulius Cesar, Brutus, Hamlet, ca să ne oprim shakespearean doar la acestea, într-un fel întreaga operă a unui poet fiind o meditaţie asupra propriei condiţii umane, însoţite de iubirile sale, adică este vorba, pur şi simplu, despre Viaţă.

Nietzsche spunea/scria cândva că„Viaţa înseamnă a transforma constant în lumină și în flacără tot ceea ce suntem și tot ce întâlnim.” Şi tot el: „Când te uiţi îndelung într-un abis, abisul se uită și el la tine.”

Lumina la care s-a uitat poetul l-a aprins. Şi pe el. Împărtăşiţi-vă cu Lumina lui, care, evident, prin har, devine a tuturor, atât pentru elegiace fiinţe mici, dar şi pentru planete: „o planetă prinsă de globalizarea universului/ şi o vrăbiuţă la geam/ scuturându-şi penele de literele/ unui poez rămas acolo/ neterminat”, până la Marele Poez, cel cu nenumărate Nume sau Marele Anonim, văzut sau nu ca Mare Scenograf, ca Mare Luntraş sau cine mai ştie cum, spre binecuvântarea cititorilor:

„Dumnezeu în barcă s-a oprit la mal/ singur El în noapte aşteaptă să vadă/ împaratul peşte, peşte de zăpadă/ ninge alb prin sălcii, luminos şi trist/ o lumină albă e pe cruce; Christ!”

Un Dumnezeu care ştie să se joace, care face un duet memorabil cu Fratele Fluviu:

„e ca o pagină de jurnal strada domnească/ ai nins peste ea pescăruşi de zăpadă/ şi licoarne care trag în hamurile fluviului, Lumino/ undeva sus, foarte sus, Dumnezeu trântit în/ zăpada norilor/ face rânduri rânduri de îngeri/ tu îl vezi şi scoţi limba la el// fluviul e şi el pe acolo; îţi face cu ochiul”…

Dar mai bine învăţaţi înotul în fluviul-carte, de unde poezii sar precum peştii zburători de câte ori, ca într-o abstractă oglindă, Poetul cheamă îngeri să se oglindească-n drum fără pulbere… Restul e… Poez!

Păgân sau… cine mai ştie, după cum ar rezulta dintr-o „Pictură păgână”: „se închina la un dumnezeu îndrăgostit de apa/ oraşului/ păsările fluviului aprindeau lumânările/ pe care le folosea ca să te caute pe tine şi pe EL/ nu avea nevoie de icoane/ locuitorii oraşului erau sfinţi şi îngeri/ înghesuiţi de două ori pe zi dimineaţa şi seara/ în autobuzele municipalităţii/ nu era iarnă nici vară nu era/ de fapt nu era nimic/ doar un oraş/ un dumnezeu îndrăgostit de apa oraşului/ sau poate de tine, îngerul sau sfânta/ care călătoreşte de două ori pe zi/ în autobuzele municipalităţii”…

Bref, un poet-poez a fost crucificat pe apele fluviului-poez care a născut un oraş-poez în care toţi oamenii scriu poezii, conform unui alt poez-poem! Citindu-l e ca şi cum i-aţi întinde un burete plin de oţet…

a.g.secară