Cronica întreagă la Poarta turcească, semnată de Romeo Aurelian Ilie

https://en.calameo.com/read/003821790cbc8e750dacd


https://www.calameo.com/books/003821790cbc8e750dacd

Mâine, la Brăila, la Teatrul Maria Filotti! Ana Sofian rezistând solubilului!

Jazz literar cu pelin şi sare de bucătărie

Ana Sofian, Imperfect solubil, Ed. PIM, Iaşi, 2018

Desigur, sarea-n bucate are rolul ei, chiar şi în istoria literaturii. Chiar şi când în ceaşca cu cafea solubilă, zahărul e absent sau este confundat cu sarea, care poate fi de mare sau de Himalaya, sau de Lacu Sărat!

Ana Sofian a încercat să salveze ceva din „poezia din noi”, care dispare, dispare, precum eroii din „Infinity war”, nu de alta, dar pentru o lume mai bună, este nevoie, dacă eşti adept al concepţiei lui Thanos, ca totul să fie înjumătăţit.

Este drept că „jumătatea” poate să fie cea a cozilor „de şopârle plictisite de căldură”, amintite într-un poem ales pentru coperta a IV-a, de găsit la p.19, dar un poem din carte este o lecţie pentru Thanos (înrudit ideatic, desigur, cu Thanatos!): „nu există jumătăți de libertate// așa cum nu există jumătăți de iubire sau de frică/ cu nevinovăția neștiutorului/ acopăr încă o zi ce-și scutură praful/ peste viața mea/ noroc de ploaia căzută azi dimineață/ peste urbea cu jumătăți banale de oameni/ peste jumătăți de suflete care nu se mai pot împărți/ deja e prea mult/ mint încă o dată cu gândul că pot înmulți/ și din lut să fac chipuri întregi/ și suflete rotunde/ pentru zilele în care singurătatea/ e un fel de moarte dulce/ care-ți râde, culmea, cu jumătate de gură” (p.48).

Este un poem, cam de la… jumătatea cărţii, o carte care este şi de meditaţie, şi asupra Libertăţii (omului de a fi Poezie!) de a visa că va fi şi altceva „după”: „pe noi cine ne va mai iubi după?// să fiu frunză pe cărare/ sigur pasul de îndrăgostit/ mă va arunca/ într-o joacă nebună/ pe care toamna le-o lasă la îndemână/ să fiu frunză/ până când dragostea mea se va topi într-o ploaie/ ce-mi știe fiecare suflare/ pe ram viața mea scurtă/ în aer libertatea mea adâncă/ aici – gândul meu că, după.../ uitată voi fi într-un bulgăre mic de pământ/ unde vei sădi caisul/ să înflorească în primăveri/ când voi fi prea departe să-ți vorbesc” (p.10)…

Într-un alt text, de la pagina 21, găsim o definiţie aproximativă a Poeziei, apropo de libertate: „un nou fel de mâncare/ pentru flămânzii/ pierduți în secol cu viteze/ spun simplu/ sunt/ și bara din brațele mele se clatină/ până jos e doar o aruncătură de viață/ o căzătură/ și am ricoșa în imagini cu îngeri/ chiar dacă privirea ne este lovită/ și ochiul doare/ mers pe frânghii/ deasupra înalt peste un gol ce ne soarbe/ și-n avântul de-a merge înainte/ culegem tăceri dezvelite”.

Este un poem, cel de mai sus, intitulat „Mers pe frânghii asezonat cu libertate”, prefaţat de un moto din Iustin Panţa, un fel de maestru spiritual: „Numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată”. O sugestie de artă poetică şi, într-adevăr, Ana Sofian, pe numele real Camelia Chirchiboi, alege o anume simplitate, (la pagina 16: „caut simplitatea ca un bărbat femeia iubită”), a bunului simţ liric, care caută mai mereu Îngerul (personal au ba!), măcar cel din „imagini”, precum s-a observat mai sus.

El este de la prima pagină, de la primul poem: „suntem pereți sfărâmați de focuri/ acoperișurile noastre sparte/ niciun copac nu ne mai deschide ușa/ locuim pe afară/ musafiri față de noi înșine/ înstrăinați și singuri/ câteodată batem în ferestrele cerului/ poate vreun înger se îndură să ne primească/ măcar puțin/ atâta cât ne trebuie/ să mai putem îndura necredința” (p.9) şi, poate, până la ultimul poem, dacă e vreun înger sau cineva care interpretează rolul acestuia, până la ultimul text, încărcat, totuşi, de un anume optimism: „e prea multă liniște pe coridoare/ nefiresc/ m-am învățat cu forfota/ ai grijă de sfori/ un naufragiu prin lumea asta/ n-ar face decât să-ți întrerupă viața de artist/ aici oamenii se ocupă de alte treburi/ n-au timp de copaci/ de frunze/ de ploi/ de leagăne/ aici totul vine și pleacă/ atât de repede încât ți se face frică/ de aceea pun somnul la păstrare/ și umblu// cu tine de mână mă simt partizan” (p.89).

Este „ceva jazz, o porţie de noapte şi luna”, este „blestem cu pelin şi sare de bucătărie” (titluri de poeme), dar în condiţiile în care se cântă româneşte prohodul şi europeneşte (Christian Crăciun ne va zice zilele acestea despre o limbă moartă, europeana) requiemul pentru democraţie, „ceai călduț/ tratament pentru vremea pe care o trăim”, p.37) chiar ne trebuie Îngerul acela, chiar şi acela al democraţiei, meditaţia despre care vorbeam fiind şi asupra istoriei, condiţiei umane în general: „ultima nocturnă rătăcită în canal/ un pian răgușit se tratează/ circulă un virus/ unii spun că e periculos/ miroase a neîncredere umedă/ e polei pe culoarele întunecate/ alunecă deținuții, își dau coate/ drumul se îngustează/ se sapă în alb/ moartea unei zăpezi abia începute/ supraviețuitorii urcă/ scara e singurul motiv de evadare// și Dumnezeu stă cu mâna întinsă” (p.87).

Cum spuneam, există, totuşi, un optimism, poveştile vor înflori din nou, p.86, chiar dacă probabil mai sumbre, mai puţin cu happy end, cu feţi frumoşi împăiaţi, p.85, iubirea poate va mai salva ceva, dacă nu va fi doar „un substantiv”, p.84, ori un program pentru androizi şi alte calculatoare superperformante, gata să trimită omenirea în rezervaţii ori grădini zoologice („avem doar memorii externe/ unde stocăm până când ajungem să obosim”, cităm trunchiat, deoarece „numărăm copacii rămaşi în picioare”, p.83), Ana Sofian este încă o supravieţuitoare a basmelor unde finalurile sunt schimbate, din nefericire („piticii se întorc acasă/ şi cad într-un somn adânc”, p.82), dar mai crede în plăsmuire de inorogi, chiar dacă şi aceştia, la o adică, ar putea fi decapitaţi ( „suntem călăii/ ce-şi potrivesc mereu, cu precizie,/ cuvintele”, p.81)…

Este o anume apăsare a fenomenului carceral, care nu se referă numai la istoria propriu-zisă, vezi Treblinka, dar şi la relaţiile mai simple, vorba vine, dintre oameni: „detenţia nu-i decât un motiv/ să te am -/ paznic de comori/ oxigen pentru clipele/ în care fumul depărtării ne sufocă”, p.12. Legăturile pot fi însă surprinzătoare, am fost şi vom fi în lagăre ale căror porţi vor fi mereu deschise de iubire, chiar dacă „uneori izvoarele seacă”, p.13.

Cenuşa din care suntem formaţi, ţărâna, praful, pot fi şi ele solubile, nu-i aşa, dar imperfecţiunea ne este şi ea atât de dragă, atât de umană! Iar toate acestea au tot dreptul să o proclame pe Ana Sofian „regina păcatului neîmplinit”! Chiar şi-n joaca serioasă de-a poezia, unde „cuvintele sunt ciuturi/ niciodată goale”, cu apa vie a lor curăţindu-se „singurătatea/ din zilele în care păsările cerului/ se odihnesc sub creanga unui apus de fapte” (p.17).

Din punctul de vedere al zeului singurătăţii, Ana Sofian este o preoteasă a templului său, care ştie câte ceva despre sacrificii: „să strangulezi o singurătate// e un fel de joacă de-a baba oarba/ n-o vezi oricât ai deschide ochii/ nicio lentilă din lumea asta nu te ajută/ e mai degrabă un eșec/ asumat/ fără mofturi/ fără păreri de rău/ sau dureri/ nu faci decât să bați din palme/ ca să te auzi/ să întinzi brațele/ și-atunci poate măcar un copac/ îți va ieși în cale// crima privind singurătatea – doar o variantă amânată” (p.26) Sau: „suntem actori de mâna a doua/ într-o banală încercare/ de a crede că sufletul ar putea să se-ncalțe/ și să fugă de singurătate// e frig/ doar noi nu mai umblăm desculți” (p.31) Obsesia jocului, a actoriei mai reapare: „în spatele cortinei, actori// ne trezim curajoși/ stăm cu aerul în piept/ cum generalii prezenți la paradă/ cântărim melci/ le furăm din mers/ să nu ne ajungă din urmă vremea/ când vom sta singuri/ așteptând sub înserare/ să ne bată cineva la poartă/ adevărul e că nu știi niciodată cum va fi/ strădania călătorului/ nu se consumă/ el se înfrățește cu drumul/ și crede că veșnicia/ e aici/ în lucrurile simple/ în timp ce moartea e doar o glumă bună/ spusă la colț de stradă, pe undeva...” (p.36)

Condamnată la frumuseţe, la simţirea acesteia, de toamnă şi nu numai, Ana Sofian lasă un auto-portret memorabil: „deţin în gazdă un stol de cocori// sunt primitoare ca o africă/ mut frigul într-o parte/ și întind la picioarele tale nisipul/ să-l strecurăm în joacă/ așa cum copiii îl plimbă dintr-o mână într-alta/ vorbesc în șoaptă/ să nu le stric zborul/ culeg cu privirea/ mă înalț/ alb/ la marginea unei întinderi mișcătoare/ în timp ce toamna/ îmi dă târcoale/ și-mi lasă în cuiburi de lăstuni/ pustiuri” (p.38)…

Respiraţia şi jazzul în stil… ghemuit, p.42, marcă înregistrată Ana Sofian!, şotron liric în care se joacă şi cu Singurătatea, şi cu Dumnezeu, şi cu singurătatea lui Dumnezeu! La urma urmelor, cine îşi mai aduce aminte cine şi cum se câştiga în copilărie la şotron? Parcă ar mai conta, pe lângă Frumuseţea în sine a şotronului: „te întorci/ piatra nimerește în căsuța cu numărul patru/ nu știi cu siguranță dacă mai poți sări/ nu mai e important să câștigi/ la capăt de joc/ te așteaptă același tramvai/ în care visai să-ți strângi stângaci în brațe iubita/ fără să te observe ochii iscoditori ai călătorilor/ doar că acum/ liniile sunt mai subțiri/ norii mai grei/ furtunile mai dese/ plouă în noi cu bunătatea unei toamne/ care-și face siesta” (p.44)

Întorcându-se la un modernism de bună factură, poate nepregătită pentru o revoluţie oricum inutilă, aş spune, ca într-un poem de la pag.57, că Ana Sofian a legat la ochi timpul şi a invitat un apus de soare timpuriu să cânte jazz nu chiar la voia întâmplării, pe mal de suflet, pe pervaz de fereastră de bucătărie primitoare, caldă, mirosind a tot ce vreţi dumneavoastră. În timp, ce timp, poeta răsare, răsare, „femeie de zăpadă pe cenuşa ridicată sub stele”…

a.g.secară

Poarta turcească... la Cluj-Napoca! Când te vizitează Îngerul...

În cadrul Zilelor Clujului 2018, pe 17 mai 2018, a avut loc o nouă lansare a Porţii turceşti, moderată de Doamna Profesor Margareta Răchită Aslan. După Bucureşti, Tecuci, Galaţi, a venit rândul Ardealului.. Imaginile sunt de la lansare, dar şi de la alte manifestări din acele minunate zile: parade, concerte, unde reprezentanţii minorităţii turce şi studenţii turci aflaţi la Cluj au fost printre cei mai evidenţiaţi, oferte de studiu, şi din partea Institutului de Turcologie, miniconferinţe...
La finalul lansării de carte, colonel (r) dr. Tiberiu Bălcescu m-a onorat şi cu o epigramă, pe care o redau mai jos:

Unui poet gălăţean

Al poeziei vast ogor
Ne bucură şi-n astă vară
Cu vers frumos şi roditor
Dintr-un grăunte de... Secară!

Mulţumesc mult pentru frumoasa primire şi extraordinarele momente petrecute la Cluj, sub egida Universităţii Babeş-Bolyai, Institutului Cultural Yunus Emre, Institutului de Turcologie Cluj Napoca, Bibliotecii Central Universitare Lucian Blaga, Primăriei şi Consiliului Local Cluj-Napoca...
Voi mai reveni cu amănunte! Până una, alta, va urma o altă lansare, în cadrul Festivalului de Carte Axis libri, la Galaţi, duminică, 17 iunie!

Precum se observă, cartea continuă să se afle sub auspiciile celor 17 gazeluri imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba! După 17 mai urmează, 17 iunie!

Între timp, continuă să se adune cronicile la adresa cărţii, astăzi prezentând-o pe cea a doamnei Stela Iorga, poet gălăţean care va lansa şi ea o nouă carte de poezie la târgul festival, Fecioara de fier, care vă apărea la Ed. Eikon.

Poarta lui Halibey

            Laolaltă cu poetul intri ușor, ușor chiar pe poarta viselor, pe poarta lumii care ține în ea toți vii și toți morții noștri, apoi marile iubiri, care, iată, nu mor niciodată, ci sunt numai decapitate de o sabie ascuțită, de smochin, marile iubiri care nu ne lasă niciodată să avem alte amintiri în afară de ele, marile noastre iubiri îngropate numai și numai de nașterea unui copil, marile vise ale poetului, care cuprinde în brațe un univers plin de alți oameni, care scriu la fel de pătimaș și sufocant ca el despre marea iubire, cum e Cristian Pavel.

Prin Poarta turcească intră și se perindă uneori însăși Istoria, uneori și Yunus Emre, ori e numai umbra lor în lume, și versurile curg configurând un univers liric în care poeții nu vor muri niciodată, firește, fiindcă, nu-i așa, există această poartă turcească, un fel de gară pentru doi, pentru ei doi, iubiții cu iubitele lor nemuritoare, iubiții și mai apoi tații care vor scrie versuri despre alte universuri – copiii lor, poarta pe sub care se perindă frumos visele oamenilor, aproape și departe de cerul cel înstelat deasupra poeților și legea morală din ei.

Și acolo, sub Poarta turcească, începe de fapt viața și însăși poezia, doamna Poezie, care însoțește pașii poetului prin lume :  ”doar cerurile noastre sunt pline / de avioane de vânătoare / care ne mitraliază zilnic / cu iubire pe iubire / cu absențe, tăceri, pierderi / numai bune pentru calibrul / lăcomiei noastre de a fi / și de a crede în povești / de colecție”.  ”… fantomele vor legi ale iubirii / doar pentru ele / vor tratate de război / cu ființa noastră / tratând iubirile / ca pe niște sclave / niște cerșetori / niște carne de tun / cu care tragem în îngeri / când vin să ne spună / nu”. ”… uitarea e un dans pentru păpuși aruncate-n foc -- / vântul citește-n cenușă / iar Istoria numără morții / împletindu-și degetele descărnate / într-un rosarium aproape / fără sfârșit”. Pe vremea când ”semiluna a ieșit din teaca nopții / ca o sabie de lemn / cu care un copil și-a tăiat copilăria / spre a nu-l mai părăsi …  ”. Căci ”… dragostea / e un pui de soare / fugit de acasă / ia-l, de poți, în căușul palmelor, / ascunde-l sub turban, / apropie-te de ”departe”, zâmbește-i / …., Yunus Emre, prietene, / să ne desenăm iubirile / pe nisipul plajelor uitate : / speranțele vor fi cei mai buni păzitori, / vor veni și vor pleca cu valurile”, și aceasta fiindcă, ” … totuși cel mai bun călău al unei iubiri / este tot o iubire”, iar Poarta turcească este cartea de poezii despre ”poarta unei iubiri mai presus de orice iubire”.

Pe poetul Adi G. Secară l-a vizitat însuși îngerul scriind această carte și bine a făcut.

                                                                                           26 apr. 2018

Un poet şi un critic literar despre POARTA TURCEASCĂ: Romeo Aurelian Ilie

Întru propășirea prieteniei literare româno – turce

Cronica la volumul „Poarta turcească” de a.g. secară – halibey

(Editura Detectiv Literar, 2017)

de Romeo Aurelian ILIE

„Poarta turcească”, cel mai recent volum de versuri al poetului și criticului literar A. G. Secară (ortografiat aici și Halibey), este mai întâi de toate o carte inedită. Și aceasta prin prisma faptului că stă sub semnul prieteniei și al tributului adus unor personalități culturale de etnie turcă, care i-au trecut prin viață poetului, marcându-i într-un fel sau altul destinul: profesorul Űnal Șenel, Gülten Abdula – Nazare, scriitorii Șefik Kantar, Emin Emel, precum și poetul Mehmet Ḉerçi. De asemenea, cartea mai este dedicată și memoriei strămoșilor de etnie turcă ai poetului, reprezentați în carte de străbunica Ruxandra Halibei.

Volumul este construit din patru cicluri distincte: „Poarta turcească”, „Sabia de smochin”, „Urcând la Koyun Baba” și „Întâlniri cu Yunus Emre”, precum și o scurtă secțiune în limba engleză, „The Gazels of the Fig Tree Sword”, cuprinzând traducerile lui Petru Iamandi la ciclul „Sabia de smochin”. Fiecare dintre aceste cicluri are un caracter de sine stătător, identificându-se printr-o unicitate stilistică și estetică anume, dar unindu-se totuși în economia cărții, sub umbrela prieteniei poetice româno – turcă. 

...

În cel de-al doilea ciclu al volumului, „Sabia de smochin”, având și un subtitlu foarte sugestiv: „Gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba, în traducerea la fel de imaginară a lui Adi G. Secară Halibey”, ce stă sub protecția literară a poetului musulman Rumi, poetul se transformă la rândul său într-un scriitor de gazeluri desprinse parcă direct din lirica otomană. Este impresionant aici modul în care A.G. Secară reușește nu doar să împrumute tehnica și estetica gazelurilor turcești, în manieră mecanică, dar să le și dea viață, să imprime fiecare vers cu elemente din viața și cultura musulmană. Spre exemplificare voi reda în continuare doar primul dintre cele șaptesprezece gazeluri create de acesta (sau traduse sub stare de transă, cine știe): „Smochine de dulceață sufletele oamenilor sunt/ Pe tipsia de-azur a lui Allah, stele de miere și unt// Cânt și rugăciune oamenii pot fi, pace-n ochii lor,/ Inima ta deschisă fie, de când părul tău nu e cărunt// Din viitor aud cântecul tânguitor de sub salcâm,/ La mormânt se-adună speranța, înfrângând tot ce este crunt// Îngerii zboară-n cuvânt, secundele nu mai trec deșert/ Iubirea sfântă pogoară, cum apa alintă urma-n prund// Adi güzel, viața parcă e un vis, vis de uitat derviș/ În uitată caravană, în uitarea uitării... drum sunt”.

Deși nu sunt un cunoscător al limbii turcești, pot intui, bazându-mă pe fonetica cumva diferită pe care o iau gazelurile lui A. G. Secară, și care le face să fie și mai turcești, că acesta a respectat în creația sa, inclusiv legile gramaticale ale limbii dervișilor, având grijă să folosească corect sintaxa frazei și topica cuvintelor.

Cel de-al treilea ciclu al volumului, intitulat „Urcând la Koyun Baba” este format dintr-un singur poem – fluviu, ce surprinde atât prin profunzimea mesajului, cât mai ales prin structura sa grafică, descrisă prin folosirea versurilor scurte, dar inegale ce dau naștere unui text vertical care sugerează urcușul, atât fizic cât și spiritual. De asemenea, este foarte important de punctat aici faptul că din punct de vedere al mesajului transmis, poetul reușește să obțină o buclă mistică, ce denotă ideea de împlinire a unor idealuri spirituale, ca și cum căutarea s-a încheiat armonios, prin aflarea răspunsurilor. Astfel, poemul începe cu versurile: „inimă străină/ cu un toiag improvizat/ dintr-o creangă de copac/ necunoscut// urcând urcând// departe de lume/ printre umbre, urme de fructe/ sfărmate/ doar de timp”, și se încheie astfel: „noi, oamenii,/ coborând, coborând,/ ducând dorul/ de a fi și altceva, altcum,/ altfel// scântei/ ale paradisului/ care este/ pentru totdeauna/ inima lui Dumnezeu// uneori inima Lui/ se odihnește pe Koyun Baba”. (...)

a.g.secară-halilbey: Am prezentat mai sus un fragment din cronica de întâmpinare semnată de Romeo Aurelian Ilie, care o să apară curând în presa culturală.

În fotografie, aspect de la lansarea de la Galaţi a volumului, din 26 aprilie, în cadrul salonului Axis libri, de la Biblioteca Judeţeană V.A.Urechia, care a coincis cu vizita unei delegaţii culturale din Turcia, din oraşul Konya. Pe site-ul Bibliotecii apare precizat:

"În cadrul unui proiect internaţional mult mai amplu, „Mevlana”, inițiat de Turcia şi care are ca scop cooperarea și întărirea relațiilor, atât la nivel academic cât și cu societatea civilă din zona Balcanilor, o delegaţie turcă, avându-i în frunte pe Prof. Dr. Ahmet TAŞĞIN, Director de Proiect, decanul facultăţii de sociologie de la Universitatea Necmettin Erbakan din Konya, fosta capitală a Imperiului Selgiucid, Prof. Dr. Bilal KUŞPINAR, decanul facultăţii de filozofie de la aceeaşi Universitate, Yusuf BENLİ, directorul general al muzeelor din Konya şi Hasan YAŞAR, directorul general al bibliotecilor din districtul Konya, a vizitat şi Biblioteca V.A.Urechia, ghidul dumnealor prin oraşul Galaţi fiind preşedinta organizaţiei Galaţi a Uniunii Democrate Turce din România, doamna profesor Gulten ABDULA NAZARE. Au fost donate Bibliotecii un număr semnificativ de cărţi şi publicaţii în limba turcă, care se vor adăuga Raftului special de literatură turcă."

În fotografie mai apar eu şi directorul Bibliotecii  Urechia, istoricul literar Zanfir Ilie. Lansarea a coincis cu aniversarea a 46 de ani de la naşterea subsemnatului, prilej pentru delegaţia turcă de a-mi cânta "la mulţi ani" în limba turcă în biroul domnului director Zanfir Ilie. Le mulţumesc şi pe această cale!

Pe 17 mai va urma o lansare la Cluj Napoca.

"Poarta turcească" a devenit, ca într-un alt poem de-al meu, o fiinţă vie, care se mişcă, se mişcă...