De „pe ruinele adevărului”…

De „pe ruinele adevărului”…: Valentin Tudose, Summa logica, Ed. Timpul, Iaşi, 2017 O carte de mult timp anunţată a ajuns la cititorii „cunoscători”: Valentin Tudose este o certitud

urcând la koyun baba

I.

inimă străină

cu un toiag improvizat

dintr-o creangă de copac

necunoscut

urcând urcând

departe de lume

printre umbre, urme de fructe

sfărmate

doar de timp

II.

abia răsuflând

omul străin,

cu pantofii vechi alunecând

pe frunzele de septembrie

urcând urcând

sângele bătând în tâmple

voia mai sus, mai sus

şoptea-n sinea lui

iar tu îl auzeai,

dincolo de iubire, de pământ,

de viaţă şi mormânt

III.

cer străin

propovăduind

oamenilor

viitorul

cum vor zbura ei

fără aripi, cum se vor bucura

fără trupuri

urcând urcând

mâinile omului căutând

duhurile copacilor

răspunde doar coaja

IV.

pelerin străin

cu genunchii tremurând

văzând stele verzi, ramuri

auzind cântecele din vale

rugăciunile din suflete

mulţumirile

urcând urcând

către frumuseţea

de dragul frumuseţii

către nişte cuvinte necunoscute

un grai al îngerilor

un mormânt zburător

undeva, departe,

parapantele scriu

versete pe cerul

care traduce un apus de soare

V.

sfârşitul străin

îţi cântă sufletului care urcă şi el

după trup

îţi cântă de femeia frumoasă

de copiii tăi

îţi cântă povestea

care caută balauri frumoşi

zmei înţelepţi

urcând urcând

abia mai respirând

te opreşti pe cărăruie

abrupt

te rogi să ajungi cu bine

pe koyun baba

viaţa pare să fie suspendată

nu trec păsări, e doar

fiinţa liniştii

de a fi dincolo de viaţă

VI.

la mormânt te rogi

pentru sănătatea femeii

să fie bine, murmuri străin

şi-n murmur

trăieşti o altă viaţă

de unde te vezi

urcând urcând

răsuflând

făcându-ţi selfie

cu arborii din jur

cu fâşiile din haine, agăţate de crengi,

povestind şi ele

secvenţe de viaţă, de alte vieţi

ceilalţi se roagă şi ei,

unii lasă bani şi alte simboluri, poate

unii, într-un spaţiu paralel,

jertfesc berbecuţi, cântă la cobze vechi,

poate morţii se întâlnesc cu viii

aici

pe koyun baba

poate aici frumuseţea

lui Dumnezeu

lasă mereu un semn

o lacrimă pentru cei care au fost

VII.

de jos se aude cântecul lui sarî saltuk

cuvintele, precum turmele de oi,

se adună şi coboară

puţini ştiu că oile sunt lumină

caprele-s strălucire, sângele apă

vântul suflet, ţărâna carne,

focul mai mult decât căldură şi lemn,

depărtările versete, norii cărţi sfinte,

apele oglinzi ale ochilor cereşti

noi, oamenii,

coborând, coborând

ducând dorul

de a fi şi altceva, altcum,

altfel

scântei

ale paradisului

care este

pentru totdeauna

inima lui Dumnezeu

*

uneori inima Lui

se odihneşte pe Koyun Baba

(după a doua întâlnire de la Babadag, prima urcare pe Koyun Baba, a doua jumătate a lui septembrie 2017)

În numele… Numelui (iubirii), cărţii, manuscrisului, dar şi a 'Zăbavei fanteziei'… | BookHUB

În numele… Numelui (iubirii), cărţii, manuscrisului, dar şi a 'Zăbavei fanteziei'… | BookHUB: La o recentă lansare de carte de „istorie ecleziastică” din Galaţi, un distins şi fermecător profesor universitar exclama: „Doar suntem urmaşii Biza

Şerif Hizâr, obsedantul Sarî Saltuk Baba…

Din motive economice, din nefericire, cartea cu gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba, pe adevăratul său nume Şerif Hizâr, tradusă şi în turcă şi în engleză, nu a putut apărea în septembrie… Noua vizită la Babadag m-a reapropiat de atmosfera magică de acolo… Şi am urcat pentru prima oară pe Koyun Baba…

Unul dintre gazelurile mele preferate, IV, în română, turcă şi engleză (traducere de Emel Emin şi Petru Iamandi):

Sazımın telleri birer birer koptu,  artık çalmaz oldu.

Dağdaki kuşlar sustular,  gönlüm dalgalarla kayboldu.

Örtünün yün ipleri dağıldı,  kendiliğinden söküldü.

Kutsal yapraklar sarardı,  tan yeri ağarırken soldu.

İnsanlar boş sözler söyledikten sonra beni  unuttular.

Vadide kemiklerimin söyledıkleri dua oldu.

Beni unutanların rüya tabirini düşünüyorum,

Meleklerle yıldızlarda buluştuk, uzaklar yolumuzdu.

Adı güzel, sözlerin ateşten geçip yenileşti.

Başka dünyalardan, başka kuşların sesi yeni sözlerle duyuldu.

IV

Kobuzul nu mai cântă, corzile s-au rupt, păsările

Au amuţit peste munte, sufletul s-a dus cu valurile

Fire de lână se desfac singure din ţesătura

Sfântă, frunze se deschid gata galbene, vin scurt zorile

Oamenii m-au uitat sub cuvintele lor goale şi vechi

Oasele mele şoptesc singure rugăciuni, sub văile

Secate de mult; lucrez la vise pen’ cei ce mă uită,

Mă-ntâlnesc cu îngeri pe stele, răzuim depărtările

Trecem cuvinte prin foc, le-nnoim, Adı güzel, vin

Alte păsări, din alte lumi, cântă că-s ele cuvintele.

IV.

The kobyz stopped playing, its strings broke, the birds

Hushed over the mountain, the soul went away with the waves

Threads of wool unravel by themselves from the holy

Fabric, leaves open, already yellow, the dawn comes unexpectedly

The people left me under their empty, old words

My bones whisper prayers by themselves under the valleys

Long dried-up; I work on the dreams for those forgetting me,

Meet angels on the stars and scrape distances

We burn the words, renew them, Adi güzel, while

Other birds, from other worlds, come singing they’re the words.

Scriitorul şi graficianul Victor Cilincă s-a jucat şi domnia sa, inspirat de versurile mele!

Poate cartea va apărea cât de curând…

Sarî Saltuk Baba şi gazelurile sale… imaginare

Gazelurile pe care le-am scris la sfârşitul anului 2015, inspirate de personalitatea lui Sarî Saltuk Baba, pioasa atmosferă din jurul mormântului de la Babadag al sfântului musulman, fascinaţia pentru spiritualitatea şi istoria Turciei, s-au bucurat de un succes la care nu m-am gândit. Desigur, rămân dator sonetelor închipuite ale lui Shakespeare, scrise de Vasile Voiculescu, pe care le-am citit prin 1992, pe podurile de la Cernavodă… Este drept că Shakespeare chiar scrisese sonete, Voiculescu le-a continuat, într-un fel, dar despre Sarî Saltuk Baba doar putem bănui că a şi scris gazeluri, fiind o personalitate… renascentistă, bună cunoscătoare a marilor religii monoteiste şi a câtorva limbi, legenda spunând că ştia câteva zeci…

Este drept că fără monografia lui Şefik Kantar, tradusă în româneşte de Gülten Abdula-Nazare, fără invitaţia acestei doamne la simpozionul de la Babadag din 2015, fără gazelurile doamnei Emel Emin, pe care am avut onoarea să o cunosc la una dintre ediţiile Festivalului de Carte Axis Libri, organizat de biblioteca V.A.Urechia, gazeluri minunate care m-au reintrodus în atmosfera miraculoasă a spiritului turc, poate aceste gazeluri nu ar fi fost scrise… Şi mai ales fără dorinţa de a scrie un roman cu adevărat deosebit despre Sarî Saltuk Baba! Gazelurile s-ar fi vrut să fie, unul câte unu, moto-uri la fiecare capitol al romanului…

La prefaţa ediţiei în limba română scriam, printre altele: „Ceea ce ni se propune în cartea pe care urmează să o citiţi este descoperirea unei personalităţi a istoriei universale, prea puţin cunoscută, care îmbogăţeşte, alături de figuri mult mai celebre, precum exilatul Ovidiu, Sfântul Andrei, Alexandru cel Mare, hatmanul Mazepa, galeria unor străini care au creat Istorie şi care au intrat în contact cu meleagurile noastre, cu locuitorii băştinaşi, strămoşi ai românilor sau chiar români…

Dacă prezenţa marelui Alexandru este doar… fulgerătoare, trecând Dunărea în dreptul Olteniei, doar pentru o scurtă campanie militară, în urma căreia este cucerită o cetate-oraş ( după Strabon şi Appian, care relatează, totuşi, după secole evenimentul care ar fi avut loc în anul 335 î.Hr.), ceilalţi, inclusiv Sari Saltuk Baba, „eroul” cărţii de faţă, sunt mult mai legaţi de spaţiul spiritual al Dunării de Jos, confirmând statutul binecuvântat de regiune cosmopolită, în care, din punct de vedere civilizaţional şi cultural, mai multe etnii şi-au adus contribuţia la dezvoltarea şi crearea unui autentic centru care, din punct de vedere al filosofiei culturii, poate rivaliza cu Banatul, Ardealul, Bucovina, Bucureştiul, Iaşul…

Dobrogea, Galaţiul, Brăila şi Bărăganul, Basarabia veche, dacă vreţi, constituie Balcania românească (a avut Fănuş Neagu o carte numită „Pierdut în Balcania”!), de o bogăţie spirituală care tot mai trebuie descoperită şi mediatizată!

Sari Saltuk Baba constituie un exemplu elocvent în acest sens, fiind, din punct de vedere al unei posibile inspiraţii, o comoară demnă de tastatura unui nou Orhan Pamuk sau un subiect bun şi pentru nobelizatul din anul 2006. Dacă despre Alexandru cel Mare s-au scris biblioteci întregi, dacă despre Mazepa au scris un Byron, Hugo, Taras Şevcenko, despre Ovidiu Vintilă Horia (căruia i s-a atribuit un Goncourt, devenit uşor controversat, pentru romanul care îl are în centru pe poetul latin), Christoph Ransmayr, David Malouf, dar şi gălăţeanul Constantin Vremuleţ, Sfântul Andrei fiind Sfântul protector al românilor, existând o literatură de specialitate consistentă în privinţa sa, Sari Saltuk Baba îşi aştepta un nou cărturar care să ridice vălul de uitare, de necunoaştere sau de indiferenţă, după caz…”

Departe de mine gândul de a mă considera acel cărturar, dar iată că Poezia, prin poemele gazeluri dedicate lui Sarî Saltuk Baba, deschide porţi nebănuite către cunoaşterea şi recunoaşterea sfântului musulman…

Week-end-ul trecut gazelurile şi, prin voia inspiraţiei, poetul, au fost invitaţi la o sărbătoare a spiritului, organizată sub auspiciile Ambasadei Turciei în România, a Consulatului General al Turciei din Constanţa, de către Asociaţia UKID (preşedinte Musa Serdar Celebi), TIAD (Asociaţia Oamenilor de Afaceri Turci) din România, TIKA, reprezentanţa oficială a Guvernului Turciei în România…

În fotografia de sus, de la stânga la dreapta, doamna profesor Gülten Abdula-Nazare, autorul gazelurilor, adică subsemnatul, Excelenţa Sa, domnul ambasador Osman Koray Ertaş, doamna masterand în spiritualitate islamică Sandra Chami, Excelenţa Sa, domnul consul general Uygar Mustafa Sertel, doamna profesor, scriitoarea şi traducătoarea Emel Emin, domnul Sabit Danîş.

Plecând oarecum de la Orhan Pamuk sau de la un alt turc...

Lost in the translation of the Novel sau…

O călătorie spre centrul Romanului

Romanul este unic. Toate romanele lumii alcătuiesc un singur roman, o altă lume, paralelă realităţii. Acel „singur roman” este un labirint. A dori să extragi materia unui micro-roman, parte a celui gigantic, să o expui, este a dori să fii şi… romancier. A scrie un roman este o traducere a unei realităţi din mintea ta, o traducere pe care apuci sau nu să o împarţi (Share!) cu prietenii sau străinii, apropiaţii…

Dar, preluând o idee de la Orhan Pamuk, de fapt de la Friedrich Schiller, dar readusă în actualitate via Istanbul, de care romancier ai vrea să fii? Naiv sau sentimental? Sau, cu modestie, aş adăuga eu, iluzionist-magician sau… cuceritor, dar cam politico-administrativ (chiar şi al sentimentelor)? Creator de stil sau, pur şi simplu, cronicar sec? Experimentalist sau admirator fanatic al clasicilor?

Scrie Orhan Pamuk, în „Romancierul naiv şi sentimental” (Polirom, 2012, în traducerea din engleză a Rebecăi Turcuş):

„Treptat, am început să disting acea cunoaştere fundamentală pe care o dezvăluia centrul romanului – cunoaşterea genului de loc care este lumea şi cunoaşterea naturii vieţii, şi nu doar în acel punct central, ci peste tot în roman. Probabil pentru că fiecare frază a unui roman bun trezeşte în noi percepţia cunoaşterii profunde, esenţiale, a ceea ce reprezintă existenţa noastră în lume, precum şi natura acelei percepţii. Am mai învăţat şi că traseul nostru în lume, viaţa pe care o trăim în oraşe, pe străzi, în case, încăperi şi în natură, nu reprezintă nimic altceva decât o căutare a unui înţeles ascuns, care poate sau nu să existe.” (p.30)

Dar vorba lui E.M.Forster, citat tot de Pamuk (p.29), „testul final al unui roman va fi afecţiunea noastră pentru el.”

Oh, Doamne, şi câte romane pot iubi! Sau de câte mă pot îndrăgosti!

„Cherchez la femme” este, mai degrabă, „Cherchez le roman” sau „en roman”!

Desigur, scriu acestea gândindu-mă la finalizarea concretă a romanului din proiectul „IV Romane”, „Hector, vernisaje, pirapitinga” (ştiu, un titlu imposibil!) şi la un alt început de roman, care mă obsedează din ce în ce mai mult, meditaţie asupra raportului dintre om şi istorie, dintre banalitatea fantasticului şi magia şi efemeritatea existenţei, având un personaj surpriză, un turc din secolul al XIII-lea… după Hristos! Va fi greu să găsesc acolo… personajul feminin, dar… deja am o idee! Şi cred că i-am găsit şi titlul!

Şşşt! Taină mare şi magie ca-n „1001 de nopţi”!